Nr. 746 din 31.10.2014

Istorie culturală
Avanpremieră
Focus
Editorial
Eveniment
în dezbatere
Polemici
Opinii
Informaţii
Interviu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2010   |   Februarie   |   Numarul 511   |   Jocul cu timpul

Jocul cu timpul

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT | Categoria: | 1 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Jocul cu timpul


Un bucureştean de la începutul secolului al XXI-lea se trezeşte, în dimineaţa unei zile de decembrie, într-un oraş străbătut de trăsuri şi populat de oameni costumaţi ca în la belle époque. În preambulul cărţii sale din 2005, În intimitatea secolului 19, Ioana Pârvulescu mărturisea că ar fi vrut să dezvolte o asemenea ipoteză ficţională într-un roman, ademenindu-şi cititorii să pună între paranteze prezentul lor lipsit de stil şi de culoare pentru a se bucura de o incursiune cvasiarheologică într-un veac al entuziasmului, al generozităţii, al încrederii în viitor: veacul în care s-a construit România modernă, veacul utopiilor de tot felul, animat de mitul ştiinţei şi de mitul progresului; totodată, veacul lui Jules Verne şi al lui H.G. Wells. M-am temut întru cîtva că o astfel de (altminteri, foarte incitantă) naraţiune – a cărei miză iniţiatică şi identitară atîrnă în balanţă la fel de greu ca miza estetică – ar putea fi atinsă de un uşor tezism sau că, în ciuda abilităţilor narative şi eleganţei scriiturii (calităţi indiscutabile ale autoarei), cercetătoarea şi profesoara de literatură i-ar putea pune unele piedici prozatoarei. Viaţa începe vineri mi-a spulberat însă temerile acestea. În (meta)romanul Ioanei Pârvulescu livrescul se integrează firesc, artificiul nu e niciodată ostentativ şi întregii armături „istorice“ (sau „documentaristice“) a naraţiunii i se suprapune, organic, un univers ficţional autonom şi atît de verosimil încît – parafrazînd o afirmaţie bine-cunoscută – face concurenţă realităţii istorice înseşi. Altfel zis, Viaţa începe vineri nu e un artefact livresc, ci o creaţie veritabilă.
 
Poate ne-am fi aşteptat ca, în bună tradiţie postmodernistă, romanul Ioanei Pârvulescu să reconstituie la modul ironic epoca din preajma anului 1900, să uzeze de o strategie a trompe l’oeil-ului, a personajelor şi a decorurilor de carton pe care un deus ex machina egolatru şi indiscret le dărîmă demonstrativ la sfîrşitul spectacolului. Nimic din toate acestea. Butaforia e exclusă! De altfel, şi în roman, şi în admirabilele-i eseuri critic-ficţionale, Ioana Pârvulescu revizitează trecutul cu intenţia generoasă a restituirii unei lumi „aşa cum a fost“ (sigur, în măsura posibilului, pentru că – o ştim prea bine – orice discurs asupra realităţii devine, inevitabil, de la un punct încolo, ficţionalizant), fără obişnuita grimasă sceptică, excesiv de relativizantă a „postmodernului“, care vede în toate o imensă farsă. Indirect (şi, subliniez din nou, netezist!), Viaţa începe vineri e o pledoarie împotriva „dezvrăjirii“. Personajele trăiesc cu adevărat în spaţiul acestui roman în care totul – de la decor pînă la gestul cel mai mărunt – pare proaspăt, viu, firesc, inculcîndu-i cititorului senzaţia de real. În spatele acestei cărţi scrise cu vizibilă plăcere e de bănuit un impresionant efort de documentare şi, totodată, de empatie – autoarea pare a cunoaşte din interior epoca, Bucureştiul de la 1897, cu moda şi cu habitudinile sale cotidiene –, dar acest efort nu transpare în text ca atare, naratorul se comportă ca şi cum nu despre întîmplări de acum un veac şi ceva ar fi vorba, ci despre fapte abia consumate şi direct cunoscute. Nici un pasaj eseistic, nici o digresiune „explicativă“ nu bruiază cursul evenimentelor.
 
Recunoaştem în prozatoarea Ioana Pârvulescu nu doar pe frecventatoarea clasicilor, dar şi, într-un fel, pe „ucenica“ acestora. Dovadă stă discursul de o limpezime carteziană, precis şi alegru, cu fraze ferm tăiate, evocînd stilul nervos şi de aparentă simplitate al prozei anglo-saxone. Nu întîmplător, un personaj, Iulia Margulis, pasionată cititoare, se delectează cu romanul lui Thackeray, Vanity Fair, pe care – notează tînăra în jurnalul ei – nu reuşeşte să-l termine pînă la sfîrşitul anului, ceea ce „e şi bine, şi rău: rău pentru că nu m-am ţinut de promisiune, şi bine, fiindcă îmi pare întotdeauna rău cînd se termină o carte bună“. Tot de o anume clasicitate (în fine, de o „clasicitate“ reciclată cumva postmodern, în maniera unui Umberto Eco, în Numele trandafirului) ţine şi dubla adresabilitate a romanului, care poate fi savurat la fel de bine de către un cititor ingenuu, atras de epica foarte dinamică, şi de către un cititor avizat, capabil să sesizeze subtilităţile de construcţie ori aluziile livreşti.
 
Remarcabil, în Viaţa începe vineri, este şi felul în care documentul se topeşte în ficţiune (sau poate invers): la un moment dat, graniţa dintre acestea două se estompează, pînă se şterge definitiv. Pe de o parte, atît de puternic este efectul de real, încît chiar şi călătoria în timp a jurnalistului Dan Creţu devine plauzibilă. Pe de altă parte, atît de insolite par uneori faptele relatate, încît chiar şi amănunte culese de autoare din presa epocii sau din alte documente par abile ficţiuni. Duelul lui George Lahovary, director al publicaţiei L’Indépendance Roumaine, cu Nicolae Filipescu, eveniment real, discutat cu aprindere în paginile romanului, şi amorul Iuliei Margulis pentru un tînăr dandy par a avea acelaşi grad de plauziblitate. Neculai Procopiu, personaj real, un fel de director la Universul, are aceeaşi consistenţă ficţională şi aceeaşi verosimilitate ca Petre, personaj de pură ficţiune, vizitiul cofetarului Inger. Ioana Pârvulescu priveşte o fotografie găsită în paginile unui ziar de la 1900 şi, încetul cu încetul, fotografia cu pricina îşi schimbă consistenţa, capătă relief, extinzîndu-se pînă cînd ajunge la dimensiunile unei întregi lumi. Sau: autoarea citeşte o notiţă dintr-o veche gazetă, o pagină de jurnal intim ori o succintă însemnare memorialistică şi, în marginea cîtorva detalii doar, inventează biografii, imaginează o întreagă încrengătură de fapte.
 

Interesant e că, scriind o proză în care se amestecă personaje cu model real (doctorul Dimitrie Gerota, mitropolitul Ghenadie Petrescu, generalul Ion Algiu sau diverşi gazetari) şi personaje în întregime inventate (familia doctorului Margulis), autoarea nu alege, în cazul celor dintîi, oameni de prim-plan ai epocii, preferînd să-şi ţeasă povestea din întîmplări mai mult sau mai puţin mărunte ale cotidianului: o zi din viaţa unei tinere din burghezia mijlocie – cu micile-i ocupaţii casnice, cu mersul la cumpărături pentru cadourile de Crăciun, cu exerciţiile la pian, cu lectura sau cu notaţiile în jurnalul intim –, instantanee din viaţa unor gazetari, scene de familie. Cadrul general al acţiunii – viaţa în linii mari liniştită a unui Bucureşti „burghez“ din preajma lui 1900 – e desenat cu meşteşug şi în aşa fel încît fiecare detaliu să iasă în evidenţă:

„Ne-am făcut planul, cu Vasi: prima oprire pe strada noastră, la Marie Rose, modistă, croitoreasă, lenjereasă şi multe altele, apoi la Maison Jobin, pe Calea Victoriei, pentru pălăriile şi cravatele domnilor, după aia ceva mai jos, la cofetărie. Eu ţin cu domnii de la Capşa, Vasilica, mult mai inimoasă decît mine, cu bătrînul Fialkowski, mai ales că e bolnav, sărmanul, iar afacerea i-o conduce altcineva, care nu mai aduce clienţi. Mie îmi plăcea la Fialkowski cînd avea soba cea veche, un fel de cuptor, în zid, cu şamotă, pe care stătea leneşă o pisică“.
 
Pe fundalul minuţioasei reconstituiri a unei atmosfere de epocă şi în mijlocul existenţei în general tihnite a eroilor – simpatici, mucaliţi, entuziaşti, meditativi – se produc două evenimente „senzaţionale“ la care personajele asistă sau, după caz, participă ca la acţiunea unui roman de aventuri. O intrigă, să-i zicem, fantastică se adaugă unei intrigi detectivistice. Timp de douăsprezece zile, ultimele zile ale anului 1897, pe durata cărora se derulează alert acţiunea romanului, Conu Costache Boerescu, şef al Siguranţei, Ion Algiu, un vîrstnic general trecut pe linie moartă, şi, într-un alt plan, Nicu, un copil de opt ani, comisionar al ziarului Universul, încearcă să descifreze enigma unui tînăr aristocrat, cu identitate necunoscută, ucis în apropiere de „moşia Băneasa“. Firele sînt încurcate şi duc, în cele din urmă, spre scandalul dispariţiei unei icoane preţioase. Ceea ce încurcă şi mai mult lucrurile este ivirea intempestivă a străinului Dan Creţu – un soi de Dan-Dionis, schimbînd ce e de schimbat; în orice caz, un personaj în descendenţă eminesciană, contemplativ călător în timp. Acest Dan Creţu, care pretinde că e jurnalist şi nu ştie cum a ajuns într-un Bucureşti necunoscut – sau, zice el, „în lumea unui Dumnezeu tînăr şi prezent, după ce, ani de zile, trăisem într-o lume tot mai ruinată, care-l pierduse pe Dumnezeu sau pe care Dumnezeu o pierduse“ –, impune totodată, abil camuflată în faldurile epicului, o reflecţie asupra ambiguităţii identitare a omului zilelor noastre. Iată, de pildă, cum (prin insolitare) îl defineşte cineva pe Dan Creţu, omul venit dintr-o altă dimensiune temporală:
 

„M-am gîndit c-aţi putea fi, sînt cazuri, de unul chiar ştiu, s-a petrecut anul trecut, un om cu identitate falsă, să spunem unul crescut la periferie şi care-şi inventează apoi un trecut de aristocrat, dar nu păreţi de la periferie, nici nu vă pretindeţi aristocrat, însă nu păreţi nici din centru, nici din străinătate, nici din ţară, nici de la ţară, nu păreţi de nicăieri“.

Reflexivitatea e aici implicită, desfăşurată neostentativ în filigranul romanului. Ca şi dimensiunea metanarativă, de altfel. Viaţa începe vineri se ţese, între altele, şi dintr-o discretă reflecţie asupra „jocului cu timpul“ – identificabilă nu numai la nivel tematic, dar şi, acţionînd subliminal, la nivelul unei obsedante recurenţe imagistice a ceasurilor şi a ceasornicelor sau, şi mai subtil, identificabilă în însuşi ritmul naraţiunii. Personajele discută despre timp sau despre fantasma voiajului în timp, fac predicţii asupra viitorului; iar imagini precum aceea a „ceasului cu dorobanţ“, de la intrarea în clădirea ziarului L’Indépendance Roumaine, sau aceea a limbilor ce „se roteau nevăzute, pentru că negura acoperea cu totul cadranul ceasului de pe faţada Prefecturii Poliţiei“, sînt mai mult decît semnificative. Geometria construcţiei romaneşti e impecabilă: fiecare dintre cele douăsprezece capitole corespunde unei zile anume şi e segmentat în mai multe episoade, în funcţie de diferitele „voci“ ori perspective individuale care participă la relatarea evenimentelor. De asemenea, fiecare capitol începe cu cîteva pagini din jurnalul tinerei Iulia Margulis – care consemnează în permanenţă, printre multe alte detalii, evoluţia lecturii ei din Vanity Fair, în paralel cu evoluţia relaţiei amoroase cu Alexandru Livezeanu – şi continuă cu preumblările pitoreşti ale micului Nicu într-un Bucureşti acoperit de zăpadă, cu meditaţiile şi aventurile dezorientatului călător în timp, cu instantanee din redacţia Universului şi cu peripeţiile detectivistice ale lui Costache Boerescu.
 
Dimensiunile fiecărui episod par atent măsurate; materia narativă e organizată cu rigoarea cu care e împărţit cadranul unui ceasornic. Planul evenimenţial şi planul discursiv se armonizează perfect. Romanul începe într-o zi de vineri, cînd, la rîndu-i, Iulia Margulis inaugurează un nou caiet de jurnal şi cînd ciudatul (pentru sfîrşitul secolului al XIX-lea) Dan Creţu se trezeşte într-o lume care este şi nu este a lui.
E semnificativ, fireşte, şi faptul că, simultan cu întîmplările obişnuite sau neobişnuite ale cărţii, un personaj (Iulia Margulis) citeşte un roman în care se regăseşte, iar altcineva, ziaristul Pavel Mirto, adeptul ideii că „ceea ce a fost este ce va fi“, scrie un roman de anticipaţie. De mare fineţe e o mică secvenţă autoreferenţială – angajat la Universul lui Luigi Cazavillan, Dan Creţu primeşte de la redactorul-şef cîteva sugestii de scriitură, printre care şi pe aceasta: „Regula noastră e să scriem, pe cît se poate, fără adjective“. Fraza ar putea trece neluată în seamă, dar ea defineşte foarte bine chiar discursul alegru, de o simplitate lucrată, lipsit de zorzoane, al cărţii pe care tocmai o citim. Ioana Pârvulescu este o estetă, dar nu o estetă „barocă“ din specia unui Mateiu Caragiale. Viaţa începe vineri trimite – într-o manieră ludică – la autorul prozei detectivistice din Sub pecetea tainei mai degrabă decît la autorul Crailor...
 

În spatele tuturor personajelor din cartea Ioanei Pârvulescu stă, demiurgic, un Autor al cărui manuscris cu titlul Viaţa începe luni e refuzat de Editura Socec. Amănuntul acesta, dezvăluit la sfîrşit, nu invalidează impresia de pregnantă „realitate“ a lumii în care se mişcă Iulia Margulis şi prietenii săi, chiar dacă aruncă o lumină lămuritoare asupra inconsistenţei de principiu a oricărei existenţe – reale şi ficţionale, în egală măsură. În Viaţa începe vineri, visul, iluzia, ficţiunea sînt, de altfel, foarte convingător reabilitate. Este o carte a cărei analiză s-ar putea întinde pe multe pagini, dar despre care nu mai notez decît atît: că, după numai două luni de la prima lectură, am simţit nevoia să o reparcurg integral.

 

Ioana PÂRVULESCU

Viaţa începe vineri

Editura Humanitas,

Bucureşti, 2009, 300 p.

 


Etichete:  Ioana PÂRVULESCU, Viaţa începe vineri

Comentarii utilizatori

O carte de citit (ca si cronica)!Lisent - Sambata, 6 Februarie 2010, 19:13

Prima cronica pe care am citit-o despre VIATA INCEPE VINERI m-a determinat sa caut cartea, pentru a o citi. Am purces, astfel, prin librarii, dar nu am gasit-o atunci. Intre timp, m-am "luat cu altele". Cronica de acum reitereaza necesitatea gasirii si citirii cartii!

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Profil de preşedinte (I)
Ideologia Băsescu
În numele tatălui
România după Băsescu: epoca postbelică
Profil de preşedinte (II)
Cele mai comentate articole
„Ajunge zilei povara ei“
România după Băsescu: epoca postbelică
În numele tatălui
Efectele „originalităţii“ constituţionale
DNA
Cele mai recente comentarii
Multzumesc pentru raspuns....
@un elev
Incredere in DNA
Precizari
foarte bine argumentat
 
Parteneri observator cultural
Aletheea