Autor: 
Categoria: 
Poate
ne-am fi aşteptat ca, în bună tradiţie postmodernistă, romanul Ioanei
Pârvulescu să reconstituie la modul ironic epoca din preajma anului 1900, să
uzeze de o strategie a trompe l’oeil-ului, a personajelor şi a decorurilor de
carton pe care un deus ex machina egolatru şi indiscret le dărîmă demonstrativ
la sfîrşitul spectacolului. Nimic din toate acestea. Butaforia e exclusă! De
altfel, şi în roman, şi în admirabilele-i eseuri critic-ficţionale, Ioana
Pârvulescu revizitează trecutul cu intenţia generoasă a restituirii unei lumi
„aşa cum a fost“ (sigur, în măsura posibilului, pentru că – o ştim prea bine –
orice discurs asupra realităţii devine, inevitabil, de la un punct încolo,
ficţionalizant), fără obişnuita grimasă sceptică, excesiv de relativizantă a
„postmodernului“, care vede în toate o imensă farsă. Indirect (şi, subliniez
din nou, netezist!), Viaţa începe vineri e o pledoarie împotriva „dezvrăjirii“.
Personajele trăiesc cu adevărat în spaţiul acestui roman în care totul – de la
decor pînă la gestul cel mai mărunt – pare proaspăt, viu, firesc, inculcîndu-i
cititorului senzaţia de real. În spatele acestei cărţi scrise cu vizibilă plăcere
e de bănuit un impresionant efort de documentare şi, totodată, de empatie –
autoarea pare a cunoaşte din interior epoca, Bucureştiul de la 1897, cu moda şi
cu habitudinile sale cotidiene –, dar acest efort nu transpare în text ca
atare, naratorul se comportă ca şi cum nu despre întîmplări de acum un veac şi
ceva ar fi vorba, ci despre fapte abia consumate şi direct cunoscute. Nici un
pasaj eseistic, nici o digresiune „explicativă“ nu bruiază cursul
evenimentelor.
Recunoaştem
în prozatoarea Ioana Pârvulescu nu doar pe frecventatoarea clasicilor, dar şi,
într-un fel, pe „ucenica“ acestora. Dovadă stă discursul de o limpezime
carteziană, precis şi alegru, cu fraze ferm tăiate, evocînd stilul nervos şi de
aparentă simplitate al prozei anglo-saxone. Nu întîmplător, un personaj, Iulia
Margulis, pasionată cititoare, se delectează cu romanul lui Thackeray, Vanity
Fair, pe care – notează tînăra în jurnalul ei – nu reuşeşte să-l termine pînă
la sfîrşitul anului, ceea ce „e şi bine, şi rău: rău pentru că nu m-am ţinut de
promisiune, şi bine, fiindcă îmi pare întotdeauna rău cînd se termină o carte
bună“. Tot de o anume clasicitate (în fine, de o „clasicitate“ reciclată cumva
postmodern, în maniera unui Umberto Eco, în Numele trandafirului) ţine şi dubla
adresabilitate a romanului, care poate fi savurat la fel de bine de către un
cititor ingenuu, atras de epica foarte dinamică, şi de către un cititor avizat,
capabil să sesizeze subtilităţile de construcţie ori aluziile livreşti.
Remarcabil,
în Viaţa începe vineri, este şi felul în care documentul se topeşte în ficţiune
(sau poate invers): la un moment dat, graniţa dintre acestea două se
estompează, pînă se şterge definitiv. Pe de o parte, atît de puternic este
efectul de real, încît chiar şi călătoria în timp a jurnalistului Dan Creţu
devine plauzibilă. Pe de altă parte, atît de insolite par uneori faptele
relatate, încît chiar şi amănunte culese de autoare din presa epocii sau din
alte documente par abile ficţiuni. Duelul lui George Lahovary, director al
publicaţiei L’Indépendance Roumaine, cu Nicolae Filipescu, eveniment real,
discutat cu aprindere în paginile romanului, şi amorul Iuliei Margulis pentru
un tînăr dandy par a avea acelaşi grad de plauziblitate. Neculai Procopiu,
personaj real, un fel de director la Universul, are aceeaşi consistenţă
ficţională şi aceeaşi verosimilitate ca Petre, personaj de pură ficţiune,
vizitiul cofetarului Inger. Ioana Pârvulescu priveşte o fotografie găsită în
paginile unui ziar de la 1900 şi, încetul cu încetul, fotografia cu pricina îşi
schimbă consistenţa, capătă relief, extinzîndu-se pînă cînd ajunge la
dimensiunile unei întregi lumi. Sau: autoarea citeşte o notiţă dintr-o veche
gazetă, o pagină de jurnal intim ori o succintă însemnare memorialistică şi, în
marginea cîtorva detalii doar, inventează biografii, imaginează o întreagă
încrengătură de fapte.
Interesant
e că, scriind o proză în care se amestecă personaje cu model real (doctorul
Dimitrie Gerota, mitropolitul Ghenadie Petrescu, generalul Ion Algiu sau
diverşi gazetari) şi personaje în întregime inventate (familia doctorului
Margulis), autoarea nu alege, în cazul celor dintîi, oameni de prim-plan ai
epocii, preferînd să-şi ţeasă povestea din întîmplări mai mult sau mai puţin
mărunte ale cotidianului: o zi din viaţa unei tinere din burghezia mijlocie –
cu micile-i ocupaţii casnice, cu mersul la cumpărături pentru cadourile de
Crăciun, cu exerciţiile la pian, cu lectura sau cu notaţiile în jurnalul intim
–, instantanee din viaţa unor gazetari, scene de familie. Cadrul general al acţiunii
– viaţa în linii mari liniştită a unui Bucureşti „burghez“ din preajma lui 1900
– e desenat cu meşteşug şi în aşa fel încît fiecare detaliu să iasă în
evidenţă:
„Ne-am
făcut planul, cu Vasi: prima oprire pe strada noastră, la Marie Rose, modistă, croitoreasă,
lenjereasă şi multe altele, apoi la Maison Jobin, pe Calea Victoriei, pentru
pălăriile şi cravatele domnilor, după aia ceva mai jos, la cofetărie. Eu ţin cu
domnii de la Capşa, Vasilica, mult mai inimoasă decît mine, cu bătrînul
Fialkowski, mai ales că e bolnav, sărmanul, iar afacerea i-o conduce altcineva,
care nu mai aduce clienţi. Mie îmi plăcea la Fialkowski cînd avea soba cea
veche, un fel de cuptor, în zid, cu şamotă, pe care stătea leneşă o pisică“.
Pe
fundalul minuţioasei reconstituiri a unei atmosfere de epocă şi în mijlocul
existenţei în general tihnite a eroilor – simpatici, mucaliţi, entuziaşti,
meditativi – se produc două evenimente „senzaţionale“ la care personajele
asistă sau, după caz, participă ca la acţiunea unui roman de aventuri. O
intrigă, să-i zicem, fantastică se adaugă unei intrigi detectivistice. Timp de
douăsprezece zile, ultimele zile ale anului 1897, pe durata cărora se derulează
alert acţiunea romanului, Conu Costache Boerescu, şef al Siguranţei, Ion Algiu,
un vîrstnic general trecut pe linie moartă, şi, într-un alt plan, Nicu, un
copil de opt ani, comisionar al ziarului Universul, încearcă să descifreze
enigma unui tînăr aristocrat, cu identitate necunoscută, ucis în apropiere de
„moşia Băneasa“. Firele sînt încurcate şi duc, în cele din urmă, spre scandalul
dispariţiei unei icoane preţioase. Ceea ce încurcă şi mai mult lucrurile este
ivirea intempestivă a străinului Dan Creţu – un soi de Dan-Dionis, schimbînd ce
e de schimbat; în orice caz, un personaj în descendenţă eminesciană,
contemplativ călător în timp. Acest Dan Creţu, care pretinde că e jurnalist şi
nu ştie cum a ajuns într-un Bucureşti necunoscut – sau, zice el, „în lumea unui
Dumnezeu tînăr şi prezent, după ce, ani de zile, trăisem într-o lume tot mai
ruinată, care-l pierduse pe Dumnezeu sau pe care Dumnezeu o pierduse“ –, impune
totodată, abil camuflată în faldurile epicului, o reflecţie asupra ambiguităţii
identitare a omului zilelor noastre. Iată, de pildă, cum (prin insolitare) îl
defineşte cineva pe Dan Creţu, omul venit dintr-o altă dimensiune temporală:
„M-am
gîndit c-aţi putea fi, sînt cazuri, de unul chiar ştiu, s-a petrecut anul
trecut, un om cu identitate falsă, să spunem unul crescut la periferie şi
care-şi inventează apoi un trecut de aristocrat, dar nu păreţi de la periferie,
nici nu vă pretindeţi aristocrat, însă nu păreţi nici din centru, nici din
străinătate, nici din ţară, nici de la ţară, nu păreţi de nicăieri“.
Reflexivitatea
e aici implicită, desfăşurată neostentativ în filigranul romanului. Ca şi
dimensiunea metanarativă, de altfel. Viaţa începe vineri se ţese, între altele,
şi dintr-o discretă reflecţie asupra „jocului cu timpul“ – identificabilă nu
numai la nivel tematic, dar şi, acţionînd subliminal, la nivelul unei obsedante
recurenţe imagistice a ceasurilor şi a ceasornicelor sau, şi mai subtil,
identificabilă în însuşi ritmul naraţiunii. Personajele discută despre timp sau
despre fantasma voiajului în timp, fac predicţii asupra viitorului; iar imagini
precum aceea a „ceasului cu dorobanţ“, de la intrarea în clădirea ziarului
L’Indépendance Roumaine, sau aceea a limbilor ce „se roteau nevăzute, pentru că
negura acoperea cu totul cadranul ceasului de pe faţada Prefecturii Poliţiei“,
sînt mai mult decît semnificative. Geometria construcţiei romaneşti e
impecabilă: fiecare dintre cele douăsprezece capitole corespunde unei zile
anume şi e segmentat în mai multe episoade, în funcţie de diferitele „voci“ ori
perspective individuale care participă la relatarea evenimentelor. De asemenea,
fiecare capitol începe cu cîteva pagini din jurnalul tinerei Iulia Margulis –
care consemnează în permanenţă, printre multe alte detalii, evoluţia lecturii
ei din Vanity Fair, în paralel cu evoluţia relaţiei amoroase cu Alexandru
Livezeanu – şi continuă cu preumblările pitoreşti ale micului Nicu într-un
Bucureşti acoperit de zăpadă, cu meditaţiile şi aventurile dezorientatului
călător în timp, cu instantanee din redacţia Universului şi cu peripeţiile
detectivistice ale lui Costache Boerescu.
Dimensiunile fiecărui episod par
atent măsurate; materia narativă e organizată cu rigoarea cu care e împărţit
cadranul unui ceasornic. Planul evenimenţial şi planul discursiv se armonizează
perfect. Romanul începe într-o zi de vineri, cînd, la rîndu-i, Iulia Margulis
inaugurează un nou caiet de jurnal şi cînd ciudatul (pentru sfîrşitul secolului
al XIX-lea) Dan Creţu se trezeşte într-o lume care este şi nu este a lui.
E
semnificativ, fireşte, şi faptul că, simultan cu întîmplările obişnuite sau
neobişnuite ale cărţii, un personaj (Iulia Margulis) citeşte un roman în care
se regăseşte, iar altcineva, ziaristul Pavel Mirto, adeptul ideii că „ceea ce a
fost este ce va fi“, scrie un roman de anticipaţie. De mare fineţe e o mică
secvenţă autoreferenţială – angajat la Universul lui Luigi Cazavillan, Dan
Creţu primeşte de la redactorul-şef cîteva sugestii de scriitură, printre care
şi pe aceasta: „Regula noastră e să scriem, pe cît se poate, fără adjective“.
Fraza ar putea trece neluată în seamă, dar ea defineşte foarte bine chiar discursul
alegru, de o simplitate lucrată, lipsit de zorzoane, al cărţii pe care tocmai o
citim. Ioana Pârvulescu este o estetă, dar nu o estetă „barocă“ din specia unui
Mateiu Caragiale. Viaţa începe vineri trimite – într-o manieră ludică – la
autorul prozei detectivistice din Sub pecetea tainei mai degrabă decît la
autorul Crailor...
În
spatele tuturor personajelor din cartea Ioanei Pârvulescu stă, demiurgic, un
Autor al cărui manuscris cu titlul Viaţa începe luni e refuzat de Editura
Socec. Amănuntul acesta, dezvăluit la sfîrşit, nu invalidează impresia de
pregnantă „realitate“ a lumii în care se mişcă Iulia Margulis şi prietenii săi,
chiar dacă aruncă o lumină lămuritoare asupra inconsistenţei de principiu a
oricărei existenţe – reale şi ficţionale, în egală măsură. În Viaţa începe
vineri, visul, iluzia, ficţiunea sînt, de altfel, foarte convingător
reabilitate. Este o carte a cărei analiză s-ar putea întinde pe multe pagini,
dar despre care nu mai notez decît atît: că, după numai două luni de la prima
lectură, am simţit nevoia să o reparcurg integral.
Ioana
PÂRVULESCU
Viaţa
începe vineri
Editura
Humanitas,
Bucureşti,
2009, 300 p.
Etichete:
_11201438.jpg "Viva East")
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters