Invizibil, cel mai recent roman al lui Paul Auster, tradus
în română la Editura Univers, anul acesta, confirmă faptul că scriitorul
american nu şi-a epuizat resursele imaginative şi că, poate cel mai important,
a reuşit să evite căderea în autopastişare. Invizibil nu rămîne în umbra
celorlalte cărţi care l-au consacrat pe Auster (The Trilogy of New York,
Leviathan, The Book of Illusions etc.), dimpotrivă, structura inedită, precum
şi personajele misterioase şi vii îl recomandă ca fiind, dacă nu chiar cel mai
bun roman al său, aşa cum s-a afirmat frecvent în presa internaţională, atunci
clar printre scrierile lui de vîrf.
Este interesant de observat cum, la Auster, interesul pentru
formă beneficiază de o atenţie ridicată: structura complexă a cărţii îl ajută
pe romancierul american să confere cititorului o libertate mai mare de
interpretare, perspectivele diferite asupra evenimentelor, relatate de mai
mulţi naratori, oferind un final deschis şi elimină orice risc al
previzibilităţii. Jocul dintre autor, naratori şi personaje, identitatea
construită fragmentar, precum şi motivul, tratat în manieră postmodernă, al
manuscrisului găsit sau primit, apropie cartea de romanul său din 2006, Travels
in the Scriptorium; dacă aici însă accentul este pus pe planul metadiscursiv,
pe întîlnirea autorului cu propriile personaje, în Invizibil, subiectul
dezvoltat de Auster împrumută elemente ce trimit la un scenariu cu accente de
roman poliţist, pe fundalul căutării disperate de înţelegere a propriei
identităţi, dar şi de comunicare cu ceilalţi.
Paul AUSTER
, Invizibil, Traducere din engleză şi note, de Cristiana Vişan, Editura Univers, Bucureşti, 2010, 256 p.
Marea realizare a acestui roman al lui Auster este
modalitatea de pliere a firelor poveştii pe o schemă narativă care conferă
adîncime subiectului, plasîndu-l într-un multiperspectivism foarte bine
construit de romancier. Povestea lui Auster se desfăşoară pe mai multe paliere,
neţinînd cont de cronologie şi utilizînd diferite perspective narative, trecînd
de la persoana întîi la a doua şi la a treia, soluţie ideală pentru un subiect
care, devoalat linear, nu ar fi reuşit să menţină la un nivel ridicat
ambiguitatea şi tensiunea. Un prim narator este Adam Walker, student la
Universitatea Columbia, în 1967, cînd îi cunoaşte pe politologul francez Rudolf
Born şi pe iubita acestuia, Margot, întîlnire care îi va influenţa întreaga
viaţă: Born, la început părînd un mecena care vrea să sprijine iniţiativele
entuziaste ale lui Adam de a înfiinţa o revistă, comite o crimă, la care asistă
tînărul şi, pentru că nu îl denunţă imediat, acesta reuşeşte să fugă, iar Adam
rămîne cu remuşcări pentru totdeauna.
Laşitatea sa şi indecizia îi apasă neîncetat conştiinţa,
transformîndu-l iremediabil: „şBornţ îmi dezvăluise o parte din mine care mă
umplea de repulsie şi, pentru prima dată în viaţă, am înţeles ce înseamnă să
urăşti pe cineva“. Naraţiunea sare apoi în timp, în 2008, perspectiva
naratorială fiind preluată de Jim, un fost coleg al lui Adam, de la care, după
zeci de ani de tăcere, primeşte un manuscris, a cărui primă parte fusese chiar
capitolul de început al cărţii. În sfîrşit, un ultim narator este Cécile Juin,
tînăra pe care Adam o cunoaşte în Paris, unde merge, după evenimentele cu Born,
teoretic pentru a studia, dar practic, pentru a avea o confruntare cu acesta.
Cécile este fiica de optsprezece ani a Hélènei, femeia cu care vrea să se
căsătorească Born, dar vocea ei se face auzită nu atunci, în 1968, pe fundalul
revoltelor studenţeşti, ci abia în 2008, cînd Jim, incitat de povestea citită
în manuscrisul muribundului Adam, se duce la Paris să o cunoască. Perspectiva
relatării ei este dublată de cea dezvăluită de jurnalul acesteia.
În ciuda atitudinii atît de imprevizibile şi mereu pline de
surprize a lui Born, Auster nu pare a orienta atenţia cititorilor înspre el.
Centrul rămîne, în permanenţă, Adam, el este, de fapt, cel misterios, cel care
ajunge să se comporte neprevăzut, cel care devine o enigmă pentru cei din jur.
Cea mai interesantă schimbare de perspectivă este, la nivelul
construcţiei narative, trecerea de la persoana întîi la persoana a doua în
cadrul manuscrisului lui Walker, marcînd nu doar o turnură esenţială în
desfăşurarea poveştii, prin scufundarea într-un plan al trecutului îndepărtat,
copilăria şi adolescenţa lui Adam, plan care poartă premisele dezvoltării unei
poveşti de sine stătătoare, dar şi, probabil, cea mai profundă privire în
interioritatea personajului. Este necesară persoana a doua în relatarea
evenimentelor din acea perioadă, pentru că persoana a treia ar menţine o
distanţă prea mare, iar persoana întîi ar fi, aşa cum consideră Jim, prea
sufocantă: „Scriind despre mine la persoana întîi, mă sufocasem singur şi mă
făcusem invizibil, fiindu-mi astfel imposibil să găsesc lucrul pe care îl
căutam“. Persoana a doua păstrează distanţa necesară, dar marchează şi
imposibilitatea detaşării de evenimentele trecute, fiind folosită pentru
relatarea evenimentelor care sînt, pentru Adam, cel mai greu de acceptat, cel
mai dificil de integrat într-un curs al normalităţii: pasiunea pentru sora sa,
Gwyn, împărtăşită, după spusele lui, de aceasta, şi relaţia lor amoroasă. Poate
cea mai stranie parte a cărţii, trimiţînd cu gîndul la nişte enfants terribles
ai tulburatului deceniu şase american, povestea aventurii celor doi nu este
învăluită însă de o notă reprobativă, nici măcar sentimentul vinovăţiei nu
apare în rememorarea acestei istorii. Nefirescul nu îşi găseşte un loc în
universul rupt de realitate al celor doi adolescenţi, care comemorează anual
moartea fratelui lor şi care se izolează aproape total de lumea exterioară.
Mai mult decît alte romane ale sale, în Invizibil, Paul
Auster excelează în arta portretistică. Fiecare personaj este conturat în aşa
măsură, încît, prin doar cîteva tuşe descriptive, se relevă ca avînd o
personalitate complexă şi misterioasă. Iată, de pildă, cum apare, iniţial,
excentricul Rudolf Born, a cărui caracterizare nu doar că îl face cunoscut
cititorilor, ci reflectă şi o serie de trăsături ale naratorului: acest
personaj „întrucîtva antipatic“, avînd „ceva uşor respingător“, în ciuda
calităţilor sale, precum „farmecul, inteligenţa, umorul“, dublate de „un mister
întunecat“ şi de „cinism“, acest om „inteligent, excentric şi imprevizibil“,
dar care susţinea că „războiul este cea mai pură expresie a sufletului
omenesc“, stîrneşte în tînărul Adam „acel cazan invizibil de mîndrie şi ambiţie
care mocneşte şi arde în noi toţi“, „dorinţa ca el să mă placă, să creadă că nu
sînt un banal student american, un tocilar, să vadă potenţialul pe care speram că-l
am, dar de care mă îndoiam nouă din fiecare zece minute ale zilei“.
Paul Auster se dovedeşte un maestru în jocul cu vocile
narative. Dacă vocea autorului se identifica, în primul capitol, cu cea a
naratorului Adam, din al doilea capitol, cel care pare a controla destinele
naraţiunii este Jim, el este cel care arată că ştie cel mai mult şi care aduce
în planul poveştii propriu-zise planul lucrului de laborator: „În ceea ce
priveşte numele din carte, le-am inventat potrivit instrucţiunilor lui Gwyn,
iar cititorul poate să fie sigur că Adam Walker nu e Adam Walker. [...] În
ultimul rînd, presupun că nu mai e nevoie să adaug că nu mă numesc Jim“. Nici
acest narator însă nu este cel care deţine, pînă la final, controlul asupra
turnurii pe care o iau evenimentele. Siguranţa în privinţa direcţiei pe care o
urma povestea este pusă sub semnul întrebării, atunci cînd reacţia lui Gwyn
este de a nega partea legată de aventura cu fratele său, cu toate că realitatea
celorlalte evenimente relatate de Walker se verifică. Şi, pentru ca
ambiguitatea să fie şi mai mare, pentru ca îndoielile să se amplifice, ultima
relatare, cea a lui Cécile, coincide cu multe dintre faptele consemnate de
Adam, confirmînd caracterul diabolic al lui Born, mai mult chiar, sugerînd că
acesta ar fi avut legături cu Serviciile Secrete franceze. Atunci, dacă Cécile
confirmă o parte esenţială a poveştii lui Walker, de ce ar fi minţit acesta,
aşa cum se apără Gwyn, în legătură cu aventura erotică? Misterul rămîne o
constantă, romanul se încheie pe o notă care sugerează că, în ciuda aparentei
certitudini – căci talentul lui Auster este de a conferi credibilitate unui
fapt anume, pentru ca, mai apoi, să arunce în derizoriu siguranţa conferită,
prin construirea unei alte direcţii, la fel de verosimile şi aceasta, nefiind
scutită, la rîndul ei, de nota de îndoială –, nimic din ceea ce apare, la un
moment dat, ca fiind adevărul incontestabil nu poate evita căderea în
nesiguranţă. Este, de fapt, şi ceea ce sugerează titlul, explicat de Auster
(într-un interviu din The Huffington Post): „Auzim lucruri, dar nu le putem
vedea întotdeauna sau, chiar dacă le vedem, nu sîntem siguri că le privim
corect“.
O concluzie la care îndeamnă romanul lui Auster ar fi că în
ficţiune nu trebuie să căutăm, mai presus de orice, adevărul. Planul ficţiunii
funcţionează după alte reguli şi, aşa cum afirma Auster în Invizibil, „există
mai multă poezie decît justiţie“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters