Jocul de-a viul

Teodor DUNĂ, de-a viul

Autor: Irina GEORGESCU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Încă de la primele două volume, Trenul de treieşunu februarie (2002) şi catafazii (2005), Teodor Dună promitea să devină un poet autentic. Promisiunea este ţinută. Cu timpul, poezia lui Teodor Dună s-a limpezit. Totuşi, se resimt şi în cel mai recent volum al său, de-a viul, mici electrizări din cărţile anterioare. Prezentat sub formă ludică, discursul poetic este, de multe ori, retractil şi inocent.

Teodor DUNĂ, de-a viul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, 104 p.

Moartea şi viaţa concurează, dar cîştigul nu este deloc previzibil. Senzaţiile unui „abia mort“ traversează o lume haotică, ale cărei proporţii sînt indecidabile. Singura şansă este, desigur, o iubire încă neconsumată, însă nu în sensul tragediilor shakespeariene. Poezia lui Dună pretinde şi o alternativă, deloc surprinzătoare.

„Trupul ştie mai mult“

Deşi plină de tenebrele care o ţes, viaţa se scutură fantasmatic şi caută neîncetat resorturi. Cu paşi nesiguri, oscilînd între săruturi nostalgice şi îmbrăţişări cadaverice, poetul mai-mult-viu-decît-mort se agaţă de frînghii, smulge cearşafuri, caută în goană ieşiri de rezervă, strigă, se ruşinează de neputinţele lui, se bucură de zile luminoase. Pare să trăiască o viaţă nouă. Dar sub aparenţa unui echilibru psihic, corpul suferă. Reacţiile somatice sînt neaşteptate: „şi plîng şi sînt tot atît de adînc fericit/ că lacrimile vin din adînc învelite în carne/ şi tot plîng şi carnea prin ochi pleacă de la mine“. În egală măsură, soluţiile de salvare din poem (din trup) sînt nule. Vrăjirea lumii face parte deja din existenţa poetului. Iar acesta, legat cu o sfoară „de bună seamă nesfîrşită“, se ridică în aer, „uşor, uşor, ca un zmeu de hîrtie creponată“, speriat la început să nu rămînă „aruncat între ceruri şi fără întoarcere“. Lumea rămasă „jos, jos, îşi frînge marginile ca vîrîtă într-un sac“.

Textele stau în umbra textelor anterioare, din care aşteptările ies lăbărţîndu-se. Diverse fiinţe locuiesc imaginarul „destrupatului“ incapabil să evadeze, constrîns să trăiască în ritmuri subterane sau, din contră, extramundane, aerate. Mortul viu – sau „destrupatul“ – nu aparţine nici lumii în care trăieşte şi, cu atît mai puţin, lumii în care călătoreşte. Caii albaştri ca marea, peretele subţire care desparte şi apropie în acelaşi timp, Carla, făpturile acvatice care populează universul poetic sînt existenţe fără chip, inconsistente. Aceste repere îşi schimbă însă nu doar locul, ci şi structura. Coincidenţele devin întîlniri spectaculoase. Bucuriile şi rătăcirile trupului sînt trepte de accedere la nivele luminoase, unde viaţa nu este decît cel mai adînc loc din ochii tăi: „şi orice este viu şi orice a fost viu îşi face loc în mine/ şi mă înconjoară.// viaţa mea e de neoprit. Împînzeşte străzile, blocurile./ şi totul începe să clocotească de viaţă.// şi atîtea straturi de viu mă înconjoară,/ că sînt viu acum la un kilometru de jur împrejur“. Absenţele reclamă un spaţiu vidat, dar „mai înfăşurat în vieţi/ ca-ntr-o mie de pieli“, deşi nu e nimeni, de fapt, căruia să-i pese. Lumea este o margine infinită, o sfoară care leagă două inexistenţe: „şi nu există zgomotul oraşului, zgomotul aerului, zgomotul/ meu./ e zgomotul nimănui. abia început“. Crescînd aritmic, în spaţiile în care „zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii“, poemele lui Teodor Dună derivă unele din altele. Angoasa creşte exponenţial. Trupul este fractalic, se fragilizează, tocmai prin disponibilitate. Pulverizat în toate colţurile, trupul se „destrupează“: „tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,/ tot viu îmi sînt, pînă la piele de viu îmi sînt“. Amorfă, dar destabilizată, „lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea“. Destruparea este violentă, similară cu o ucidere. Dar efectele sînt liniştitoare, pentru că la capătul acestor „probe“ epidermatice, tactile, de abandonare a lumii şi a tuturor obiectelor de care se înconjoară, „ieşitul din trup“ îşi găseşte liniştea. Văzut ca o călătorie iniţiatică, de traversare a infernului, traseul poetului împrumută trăsături danteşti. Drumul său nu e însă nici-decum terminat. Agonia îşi sintetizează oniric fantasmele şi convulsiile.

Armătura volumului constă în structura de echilibru a textelor: „destrupările“ sînt aşteptări, agonii intermediate de iminenţa morţii grase, bogate în noi senzaţii, aşa cum este viaţa pentru un nou-născut, în vreme ce experienţa defunctă devine un joc „de-a viul“, de recuperare a stărilor trecute. Pretenţia de luciditate este salvată de singurătatea poeme-lor, unde visul vieţii veşnice este perturbat de aritmia dragostei: „aşa cum în mări foşneşte sarea inima ta./ mă iei în braţe, îmi spui că sîntem la fel de reci,/ înseamnă că frigul e pentru amîndoi./ aproape ne atingem, îmi arăţi rănile tale, ai avut atîta/ grijă de ele, le-ai făcut cuminţi, frumoase,/ par animale de casă – şi ne privim ca prin cristale/ răsturnate“. Iubita este domesticită, privită prin firida singurătăţii poetului. Claritatea privirii este sinonimă cu luciditatea blajină a cuplului regăsit. Dar fericirea nu durează decît atît cît să genereze nefericirea post factum.

„Destrupatul“ supravieţuieşte unui ritual rapid. Experienţe ambigue aduc în derivă ultima parte a volumului. Carla reprezintă feminitatea ultragiată, un dublu difuz al destrupatului, o istorie inversă a unei posibile iubiri. Hotărîţi să caute împreună, Carla şi eroul care vorbeşte „de-a viul“ scapă din vedere tocmai fragilitatea experienţei lor. Panta care duce în sus blochează şi ucide. Eternitatea nu va fi decît contemplarea unui perete şubred, care îi separă: „cînd plouă mergem la/ peretele nostru şi eu îmi lipesc podul palmei de tencuială şi/ apoi îmi apropii fiecare deget şi îl apăs încet de zid şi el din/ partea cealaltă a peretelui îşi desface degetele şi le ţine lipite/ de perete în acelaşi loc atunci ne atingem mîinile de-o parte/ şi de alta a peretelui“. Fragilitatea acestei relaţii este înduioşătoare. Aminteşte de călătoria lui Orfeu în infern pentru a o recupera pe Euridice, dar izbînda nu este posibilă la Teodor Dună. Eroul se va pierde în hăţişuri şi tenebre la rîndul său.

Realitatea morţii este dublată de viziunile „destrupatului“. Constatîndu-şi propriul deces nu pe o placă funerară, ci sub forma unui drum care nu se mai termină, „cel fără trup“ speră să ajungă la capăt. Teodor Dună este, de multe ori, prea livresc. Gradată corespunzător, însingurarea sa este retragerea dincolo de ceea ce pot ochii să vadă, într-o lume de paturi albe: „ar fi frumos ca pe cîmp să fie mii de/ paturi albe. dar mi-e frică de ele. sînt prea goale. nu/ e bine într-un pat mort“. Visele se ciocnesc de marginile acestei lumi nesfîrşite, imponderabile, ai cărei singuri locuitori sînt destrupaţii, mai vii decît viii, ale căror suferinţe şi bucurii sînt mai acute decît ale oricui altcuiva.

Camera obscură

Teodor Dună păcătuieşte prin seriozitate. Încapsulat în text, strîns în cutele coconului de mătase pe care îl ţese, poetul riscă să-şi conducă textul spre manieră. Poezia sa cade, uneori, în depresia povestirii. De multe ori, prea descriptiv, ajunge să aglomereze imagini care prisosesc. de-a viul marchează însă, în mod cert, un salt calitativ faţă de volumele anterioare. Deşi păstrează structura narativă a textelor – linie dominantă în toate cele trei cărţi –, Dună utilizează cu preţiozitate recuzita unui posibil ritual funerar, dublat de unul erotic, în ultima parte: pelicula de sare de pe trupul şi ochii iubitei, subţirimea pielii eroului, cearşafurile albe şi răcoroase în care se înfăşoară ca într-o apă, paturile care par să trăiască ele însele în locul celor care dorm în ele, zgomotele surde ale interiorului, micile zvîcniri onirice, toate proiectează un alt univers poetic, care aparţine aerului şi apei. Nici vorbă de metaforele arderii şi ale focului. Nici măcar ideea de îngropare nu există: destrupatul îşi va găsi redempţiunea în aer şi în apă, în fantasmele sale personale, urcînd ba curajos, ba speriat, asemenea lui Jack pe vrejul de fasole – devenit în volum aţă a mortului –, pînă la cîmpiile Elizee ale poemului: „există un loc departe de aici în ceruri/ acolo sînt altfel de trandafiri/ ei cresc atît de mult încît pot acoperi/ şi jumătate din cerurile mai îndepărtate/ dar o jumătate de cer niciodată nu e puţin“. Avem senzaţia că experienţele eroului destrupat se petrec într-o cameră cu pereţi subţiri, aproape inexistenţi, în care cerul coboară atît de jos – sau camera este înălţată atît de sus –, încît aerul şi apa inundă fiecare colţ. În această cameră obscură, viaţa se regenerează.

Poezia lui Teodor Dună se desface de toate poverile. Micile imperfecţiuni sînt acoperite de un stil precis, maturizat. de-a viul poate fi omologat drept unul dintre cele mai bune volume de poezie din 2010.

Recomanda articolul prin: