OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu amestecul de cinism şi de vulgaritate e neplăcut în Maestro. Aş spune că acesta ar putea fi un pariu bun: în fond, e nevoie de cineva care să poată vorbi pe româneşte despre corpul nostru. Nu cred că Stelian Tănase a reuşit cu adevărat, dar în anumite fragmente pariul e cîştigat. Ceea ce e cu adevărat neplăcut însă e vîrtejul narativ ce compune romanul. Un vîrtej în care ceea ce spune naratorul, Emiluţa, se oglindeşte în povestirea propriu-zisă, în atmosfera de telenovelă spusă şi teoretizată aproape, în discursurile despre balcanism şi în comparaţia cu Occidentul. Şi, de aici, începe o avalanşă de jocuri autoreferenţiale, de jocuri de-a realitatea-nerealitatea, de-a ficţiunea-neficţiunea, ce sfîrşesc prin a da fie într-o fundătură cu aere textualiste, fie într-o fundătură moralistă: trebuie să renunţăm la realitatea de mîna a doua a televizorului, şi asta cît mai curînd!

 

Nu cred că romanul reuşeşte foarte bine să înghită aceste tendinţe discursive ale autorului: personajele sînt cuprinse de un elan teoretizant, care, într-un roman „atît de“ realist-magic, nu poate decît să sune fals; să-l aminteşti pe Hegel într-o discuţie despre rating e cel puţin o alegere discutabilă. Şi, de aici, o anumită artificialitate: temele alese, balcanismul şi influenţa televiziunii asupra minţilor noastre, sînt, în carte, mai degrabă prilejuri de a exprima păreri comune decît un material literar. Iar totul e subîntins, fireşte, de nemuritoarea, agasanta temă a povestaşului, a Emiliei Zeitbloom.