OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un incitant Festival International de Muzica de Camera s-a derulat intre 4 si 17 noiembrie, nu numai in Bucuresti. Cu programe variate si oferte generoase pentru multe capricii si felurite gusturi. Propunerea de a muta muzica si in alte locuri decit unde mergem in mod constant nu poate fi decit bine-venita. Ca este vorba de Muzeul Taranului Roman sau Palatul Cotroceni – neaparat cu Buletinul! –, ca este vorba de Muzeul National de Arta sau Teatrul Thalia, intentia lui Razvan Popovici, sufletul acestui festival, a fost mai mult decit inspirata. Muzica de camera nu are, din nefericire, multi aderenti, daca ar fi sa iesim din ghetoul muzicienilor profesionisti si al melomanilor impatimiti de acest gen de mare frumusete si profunzime.

Ce poate fi mai inaltator pe lumea asta decit ultimele sase cvartete de Beethoven, Fata si Moartea si Pastravul de Schubert, cele sase cvartete de Béla Bartók sau Octetul si Dixtuorul pentru suflatori de George Enescu? Din nefericire, ne lasam furati de prostioarele simpatice ale contingentului, nu avem suficienta tarie de a renunta la micile noastre tabieturi sau comoditati – cum sa iesi din casa pe vreme rea, desi ai la indemina, prin cele mai sofisticate mijloace tehnologice, toate minunile istoriei muzicii? – astfel ca ne lasam singuri vaduviti de o parte din „corola de minuni a lumii“, cum spunea cindva, cu multa indreptatire, poetul, uneori mut ca o lebada, alteori nerefuzind farmecul discret al amorului pamintesc.

Lucian Blaga, ruda Bredicenilor, de care atit de rar si necuviincios de superficial ne mai amintim. Muzica de camera, Blaga, la ce bun daca cei trei mari „B“ din istoria muzicii au fost inlocuiti in imediat de alti trei „b“, mai mititei, este adevarat, dar foarte vizibili. Sa-i numim noi sau nu are nici o noima? Nu am ajuns la „Colosseum Bragadiru“, din Palatul Bragadiru, unde s-au interpretat Anotimpurile lui Vivaldi pe 9 noiembrie, dar regretam foarte tare ca nu am putut fi acolo sa amusinam lumea celor trei „b“ in coniventa cu Festivalul Sonoro. Vorba italienilor cind se satura de ceva: Basta!
Un program integral Brahms, la Ateneul Roman, ne-a retinut interesul pe fondul integralei Traian Basescu de pe toate canalele de televiziune. Cu Uvertura tragica si mult cintatul si apreciatul Concert pentru vioara si orchestra in Re major op.77, dar si cu o lucrare mai ciudata, o orchestratie facuta de Arnold Schönberg dupa Cvartetul op. 25 nr.1 in Sol minor, o lucrare de tinerete, pentru pian, vioara, viola si violoncel.

Cine este Brahms? – toata lumea stie cine este Brahms si-l apreciaza foarte tare, chiar daca n-a ajuns la cota de popularitate a lui Basescu, iar simfoniile si concertele lui nu sint atit de interesante pentru romani precum votul uninominal si alegerile europarlamentare. Oare de ce tot batem cimpii cu muzica simfonica, clasica, grea, culta sau cum vrem sa-i spunem, daca interesul „maselor“ bate in cu totul alta parte decit destinul la usa Simfoniei a cincea de Beethoven? Si totusi. Dirijorul Cristian Mandeal a dat forma si contur, prin mijlocirea orchestrei Filarmonicii „George Enescu“ si a solistei Mihaela Martin, marii muzici brahmsiene. Uvertura tragica, sub bagheta unui riguros arhitect al solemnitatii sonore, a umplut sala de dramatism si nobelete. La vioara: Mihaela Martin, care face o frumoasa cariera internationala, dupa ce a iesit din Balcanii naucitori si risipitori cu propriile genii. Un timbru placut si echilibrat si o gestica retinuta si bine adaptata rasucirilor melodice ale lui Brahms au facut din interpretarea concertului pentru vioara un moment de reala tensiune si frumusete. Mihaela Martin este la apogeul unei stralucite cariere si regretam ca nu am putut-o asculta si intr-un recital. Ultima parte a concertului a fost combinatia aparent stranie dintre Brahms si Schönberg.

Unul dintre corifeii clasicismului tirziu si reprezentant al romantismului moderat, prelucrat si valorificat de unul dintre deschizatorii unor drumuri noi ale modernitatii, Schönberg a fost un mare admirator al lui Brahms, caruia i-a si dedicat in 1933 un dens studiu, afinitatile lui pentru temele ritmice gasind in anumite pasaje din Brahms un fertil teren de experiment. Brahms, asa cum este el perceput in general, are si partile lui mai putin vizibile si in ultimele decenii a fost luat la puricat de muzicieni si muzicologi prin noi lecturi si auditii. Orchestratia facuta de Schönberg Cvartetului in Sol minor de Brahms se dovedeste o reala reusita, cumva in linia postmoderna de revalorificare a unor lucrari vechi trecute prin sita modernitatilor tonale. Cautatorul de noi armonii care a fost Schönberg a reusit pe deplin sa realizeze o buna sinteza intre sensibilitatea romantica a lui Brahms si luciditatea rationalist-experimentala a propriului tumult artistic. Cristian Mandeal a fost la inaltime si de aceasta data, reusind un adevarat tur de forta in 2007: sa imprime energie si delicatete unei lucrari din 1863 trecute prin malaxorul lui Schönberg. Ce am ascultat noi a fost o frumoasa bijuterie sonora, realizata de Brahms-Schönberg-Mandeal. Asa cum Arta fugii a lui Bach/Bergel ar fi ramas doar o geniala partitura, fara aportul marelui dirijor roman. De aici poate si insistenta noastra de a invita contemporanii nostri in salile de concert.