OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

John R. Searle s-a facut cunoscut pretutindeni ca suveran pontif al filozofiei analitice americane, un fel de reprezentant al lui Wittgenstein pe pamint, promotor al atit de iradiantei Speech Acts Theory. De citeva bune decenii, pe profesorul de Filozofie a Spiritului si a Limbii de la Universitatea californiana din Berkeley si-l disputa domenii atit de diverse cum sint filozofia limbajului, stiintele cognitive, semiotica, studiul inteligentei artificiale, dar si teoria literara, logica, pragmatica, lingvistica computationala, diverse teorii ale genezei sociale.

Polemicile sale rasunatoare cu Derrida si cu deconstructionistii de pe ambele maluri ale Atlanticului, cu Rorty, Knapp si Michaels, Chomsky, Fodor, Apel si emulii lor au polarizat opiniile si atitudinile si au facut sa curga multa cerneala publicistica – in New York Review of Books, in Times Literary Supplement, inainte de a deveni obiect de studiu academic, deversindu-se in bibliografii si in programe.
Saptamina aceasta (intre 17 si 21 mai), John Searle se va afla in Romania, invitat sa conferentieze de New Europe College, de Facultatile de Limbi Straine si de Litere ale Universitatii bucurestene, care ii va conferi si titlul de Doctor Honoris Causa. Desi profesorul este un calator pasionat, care a predat sau doar a fost vizitator in marile asezaminte universitare din cele patru puncte cardinale, Bucurestiul il gazduieste pentru intiia oara.

Cu toate acestea, John Searle ar fi avut un motiv particular sa viziteze Micul Paris. Trimiterea mea la prestigiul francofil al urbei interbelice nu este intimplatoare. De origine central-europeana (s-a nascut la Praga, de unde a reusit sa evadeze imediat dupa ocupatia rusa), doamna Dagmar Searle, licentiata in filozofie si in drept la Oxford, a avut o guvernanta de origine franceza, care traise anterior la Bucuresti. Contemplat din Praga anterioara celui de-al doilea razboi, isi aminteste peste ani doamna Searle, orasul cosmopolit si elegant de pe malurile Dimbovitei, de unde descindea guvernanta, pastra un aer fascinant de metropola occidentala, fata de care Orasul de aur parea o simpla margine de lume…
In ultimele patru decenii, John Searle a elaborat si a dezvoltat sistematic o teorie unitara a limbii si a spiritului, avind ca pivot o ipoteza proprie privind intentionalitatea, drept categorie apta sa dea seama concomitent de starile mentale si de comportamentul lingvistic.

Conform lui Searle, filozofia limbajului este finalmente o ramura a filozofiei spiritului, in masura in care actele lingvistice sint forme ale actiunii umane reprezentind doar una dintre formele prin care spiritul pune in relatie organismul uman cu lumea inconjuratoare. Capacitatea performativa a limbajului a fost studiata cu metoda si cu inspiratie de John Searle in lucrari fundamentale ale filozofiei contemporane, de descendenta wittgensteiniana, republicate in tiraje impresionante si traduse in mai mult de o duzina de limbi. (Speech Acts. An Essay in the Philosophy of Language, 1969; Expression and Meaning. Studies in the Theory of Speech Acts, 1979; Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind, 1983; Minds, Brains and Science, 1984; Foundations of Illocutionary Logic sin colaborare cu Daniel Vandervekent,1985; The Rediscovery of the Mind, 1992; The Construction of Social Reality, 1995; The Mystery of Consciousness, 1997; Mind, Language and Pilosophy. Philosophy in the Real World, 1998).

Acoperind arii speculative de larga respiratie, cercetarile sale s-au centrat totusi pe citeva coordonate dominante.
Speech Acts. An Essay in the Philosophy of Language (1969) propune o schema cuprinzatoare de clasificare a actelor de limbaj in citeva categorii majore, in functie de un stoc limitat de conditii producatoare. Pe cit de ambitioasa tot pe atit de cuprinzatoare, perspectiva lui Searle – tintind concomitent spre referinta, sens, dependenta limbajului de institutiile sociale etc. – a stimulat de-a lungul timpului cercetari productive, avind un impact general asupra studiului limbajului si al comportamentului lingvistic.

Un proiect paralel provocator a urmarit sa schiteze o teorie generala a starilor mentale intentionale, analizate – ca si actele de limbaj – in termeni de continut si de forma. Pentru Searle, intentionalitatea este un fenomen mental crucial, a carui analiza implica explorarea perceptiei, a actiunii, a cauzalitatii, studiul sensului si pe cel al referintei.
Mergind, ca de obicei, impotriva curentului principal in domeniu, profesorul Searle identifica formele primare de intentionalitate nu drept convingeri sau dorinte, ci mai curind drept forme de perceptie si de actiune, care au ca fundal fenomene mentale non-intentionale (precum deprinderile si abilitatile primare). In termenii in care este formulata de John Searle, teoria intentionalitatii are un impact marcat asupra unor arii disciplinare si problematice precum raportul dintre corp si spirit, sensul lingvistic, natura explicatiei psihologice si sociale etc.

O data cu volumul The Construction of Social Reality, John Searle scoate la lumina una dintre temele fundamentale implicite ale explorarilor sale constante – potentialul constitutiv de realitate al limbajului. Este vorba de o realitate diferita de cea naturala, si anume de aceea umana, construita pe baze institutionalizate. Cartea proiecteaza o ontologie a institutiilor sociale curente – cum ar fi cetatenia, casatoria, moneda, conventiile mondene, proprietatea, competitiile sportive s.a.m.d. – bazate pe intentionalitatea colectiva, consfintita prin limbaj. In acest fel este transpusa pe terenul socialitatii teoria actelor de limbaj, formulata si discutata pina acum doar in perimetrul filozofiei analitice.

Scrisa de John Searle in stilul sau alert, cristalin si malitios, cartea demonstreaza ca, inainte de orice forma institutionala, trebuie sa preexiste o forma, chiar si rudimentara, de limbaj. Institutia limbajului este pentru Searle un a priori al socialitatii, fiindca opereaza cu elemente simbolice – care sint ceva si reprezinta altceva.
Prelungind The Structure of Social Reality, Mind, Language and Society epitomizeaza eforturile de patru decenii ale filozofului de la Berkeley de a interconecta intr-o retea unica elementele de baza ale metafizicii, neurobiologia, structura constiintei, paradoxele intentionalitatii, cu natura limbajului si, mai ales, cu structura universului social. Pe scurt, o tentativa ambitioasa de filozofie totala, care urmareste sa explice in ce fel mentalul – un produs al lumii naturale – reuseste pe de o parte, sa inzestreze cu sens naturalul, domeniu independent de intentiile noastre, iar pe de alta, sa instituie fenomene mutual subiective, care constituie lumea sociala, institutionalizata.

De-a lungul timpului, publicatiile profesorului Searle s-au bucurat de unul dintre privilegiile rareori acordate unui membru al comunitatii – reputat ermetice – a filozofilor, si anume de atentia polemica a numeroase categorii de intelectuali situati cu totul in afara meterezelor domeniului. Avem de-a face cu un caz cu totul inedit, in care filozofia reuseste sa inflameze spiritele pina intr-atit, incit sa aiba ecouri in arii precum teoria computationala, neurobiologia, teoria fictiunii, studiul metaforei, teoriile literaturii in genere, provocind dezbateri vehemente in presa de toate calibrele.
In dizertatiile de doctorat, din ce in ce mai numeroase, consacrate de teoreticienii literari romani poststructuralismului, Jacques Derrida, in pierdere galopanta de prestigiu dincolo de frontierele noastre, inclusiv in Franta, sint cu rarisime exceptii ignorate nonsalant criticile sistematice care i-au fost consacrate de John Searle si Richard Rorty.

In ceea ce il priveste, John R. Searle este cel mai bine articulat comentator si totodata cel mai redutabil interlocutor al lui Jacques Derrida de peste ocean. Dupa cum se stie, intr-o serie sistematica de schimburi polemice cu Searle, filozoful francez a replicat in evidenta defensiva (ca sa nu spun de-a dreptul cu spatele la zid), ca ar fi fost (citez) rau inteles si chiar rastalmacit, evitind insa circumspect orice precizare suplimentara cu privire la sensul corect al afirmatiilor sale.
Schematizind la extrem, putem spune ca transferul lui Derrida, prin portul Baltimore (adica prin Universitatea Johns Hopkins) in peisajul cultural american – unde, remarca filozoful de la Berkeley, acesta devine o somitate filozofica in departamentele de studii franceze si engleze, fara ca in prealabil sa fi fost omologat ca atare si de filozofia americana – este chestionata necrutator de Searle, din doua directii.

Una priveste glisajul ilegitim al ipotezelor relativiste derridiene din planul epistemologic catre cel ontologic. Faptul ca obiectivitatea epistemica totala e dificila, daca nu imposibila – cunoasterea fiind conditionata de contexte, de motivatii, de perspective culturale complexe – e o premisa absolut corecta epistemologic. Dar din ea nu se pot trage concluzii ontologice, conform carora realul nu exista independent de reprezentarile noastre. Mai precis, nu putem porni, ca Derrida, de la trasaturile modului nostru de reprezentare a realitatii, facind deductii despre realitatea insasi.
Cea de-a doua, cea mai relevanta pentru proiectul deconstructionist, este ignorarea quasi-totala de catre Derrida a filozofiei moderne a limbajului, care debuteaza cu Frege si continua vreme de aproape un secol cu Russell, Wittgenstein, Carnap, Tarski sau Quine. „Ori de cite ori Jacques Derrida trateaza despre filozofia limbajului – remarca Searle – el se refera in mod invariabil la Rousseau sau Condillac, ca sa nu-l mai mentionam pe Platon. In ceea ce il priveste pe lingvistul modern, in mintea sa acesta este ilustrat de Benveniste sau de Saussure.“

Desi insista sa atace concertat atit presupozitiile filozofice cit si pe cele lingvistice ale asa-numitului logocentrism occidental, Derrida – conchide Searle – este, nu mai putin decit Husserl, un filozof pre-wittgensteinian. Ori este de domeniul bunului-simt ca, pornind de la premise pre-wittgensteiniene nu poti intelege filozofia post-wittgensteiniana a actelor de vorbire si a intentionalitatii si in nici un caz nu poti dialoga cu ea.
Prin urmare, mai degraba traditionalist ca optiuni si formatie, pontiful deconstructiei este departe de a fi un inovator in alta sfera decit in aceea a metaforizarii si a obscurizarii discursului filozofic.

John Searle a fost in mod constant o figura de prim-plan a scenei intelectuale americane si europene, angajindu-se rind pe rind in dezbateri si controverse de interes public, luind pozitie in politica academica universitara, in reforma curiculara sau in bataliile campusului, intotdeauna de partea claritatii, a ratiunii, a inteligentei, a spiritului constructiv.
In general, tot ce semneaza John Searle este angajat – ideatic si retoric – in bataliile cu miza mare ale modernitatii intelectuale. Filozoful monitorizeaza vigilent conflictele de anvergura, dintr-o arie unde sociologia, antropologia, lingvistica, psihologia, semiotica sau teoriile literaturii se intilnesc cu filozofia, de o parte sau de alta a liniilor fronturilor. Cartile sale, ca si numeroasele prelegeri publice sint relatari ale unor astfel de incursiuni in zonele cele mai aventuroase ale creatiei intelectuale de azi.