Johnny Panic şi Biblia Viselor

Autor: Sylvia Plath | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cele mai reuşite povestiri şi scrieri în proză ale Sylviei Plath, reunite în volum de poetul Ted Hughes, în traducere românească la Polirom

Sylvia Plath s-a născut la 27 octombrie 1932, în Boston, Massachusetts. Talentul ei literar s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vîrsta de opt ani. Vara anului 1953 (săptămînile petrecute la New York, cînd a lucrat ca redactor-colaborator la revista Mademoiselle, şi lupta agonizantă cu depresia ulterioară întoarcerii acasă) constituie materialul brut al romanului Clopotul de sticlă. Spre sfîrşitul acelei veri, Sylvia Plath încearcă să se sinucidă. După o lungă perioadă de terapie psihiatrică şi tratamente cu şocuri electrice, îşi revine, iar în 1955 absolvă Smith College, după care pleacă în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright. Aici îl cunoaşte pe poetul englez Ted Hughes, cu care se va căsători un an mai tîrziu. Cuplul se stabileşte în Anglia, unde li se vor naşte cei doi copii.

În toamna anului 1960 îi apare primul volum de versuri, The Colossus. Anul 1962, trăit la intensitate maximă, o pune pe Sylvia Plath la grea încercare. Definitivează romanul Clopotul de sticlă, se desparte de Ted Hughes şi scrie poezii într-un ritm frenetic (majoritatea apărute în volumul postum Ariel). Dar, la începutul anului 1963, cînd îi apare Clopotul de sticlă, publicat sub pseudonimul Victoria Lucas, situaţia Sylviei e disperată. Mariajul îi eşuase, ea şi copiii erau măcinaţi de boală şi, într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, Sylvia Plath se sinucide. Ulteriori se publică volumele Ariel (1965), Crossing the Water (1971), Winter Trees (1971) şi Collected Poems (1981). În 1982 i se acordă postum Premiul Pulitzer, pentru volumul Collected Poems. De altfel, Sylvia Plath cunoaşte o faimă postumă ce sporeşte odată cu trecerea anilor şi cu redescoperirea întregii sale opere.

În fiecare zi, de la nouă la cinci, stau la masa mea de lucru, plasată cu faţa spre uşa cabinetului, şi dactilografiez visele altor oameni. Nu doar visele. Asta n-ar fi suficient de rentabil pentru şefii mei. Dactilografiez şi plîngerile cotidiene ale oamenilor: probleme cu mama, probleme cu tata, probleme cu biberonul, cu patul, cu durerea de cap care se instalează dintr-o lovitură şi face ca lumea cea dragă să dispară fără nici un motiv evident. Nimeni nu vine la biroul nostru decît dacă are probleme. Probleme pe care testele Wassermann sau Wechsler-Bellevue nu le pot identifica.

Poate că un şoarece ajunge să se gîndească destul de devreme în viaţă că întreaga lume e condusă de nişte picioare imense. Ei bine, din locul unde stau eu, îmi zic că lumea e condusă de un lucru, de un singur lucru anume. Panica, fie ea cu chip de cîine, cu chip de drac, cu chip de cotoroanţă, cu chip de tîrfă, panica cu majuscule, complet lipsită de chip – e acelaşi Johnny Panic, fie că e treaz, fie că-i adormit.

Cînd oamenii mă întreabă unde lucrez, le spun că sînt asistenta secretarei dintr-una din secţiile de ambulatoriu ale clinicilor ce aparţin de Spitalul Municipal. Asta creează impresia unei importanţe atît de definitive, încît rareori îşi fac curaj să mă întrebe mai mult decît ce anume fac, iar ceea ce fac eu constă în principal în dactilografierea fişelor. Însă aşa, de capul meu şi în cea mai mare taină, dau curs unei vocaţii care i-ar face pe doctori să se crucească. În intimitatea oferită de garsoniera mea, mă consider secretara nimănui altcuiva decît a lui Johnny Panic însuşi.

Cu fiecare vis, mă educ să devin acel personaj rar – la drept vorbind, chiar mai rar decît oricare membru al Institutului Psihanalitic: o cunoscătoare a viselor. Nu cineva care pune capăt viselor, care explică visele, care exploatează visele în scopul pur pragmatic al sănătăţii şi fericirii, ci o colecţionară deloc sordidă a viselor doar ca scop în sine. O iubitoare de vise de dragul lui Johnny Panic, Atoatefăcătorul.

Nu există vis pe care să-l fi dactilografiat în registrele noastre şi pe care să nu-l ştiu pe de rost. Nu există vis pe care să nu-l fi copiat acasă, în Biblia Viselor lui Johnny Panic.

Asta e adevărata mea chemare.

În unele nopţi urc cu liftul pînă pe acoperişul blocului meu. În unele nopţi, pe la ora trei. Deasupra copacilor, în capătul îndepărtat al parcului, flacăra torţei de la United Fund se aplatizează şi-şi revine după un ghiont vrăjitoresc invizibil, iar ici şi colo, în mormanele de piatră şi cărămidă, văd cîte o lumină. Dar, mai presus de toate, simt cum doarme oraşul. Doarme de la rîul care-l mărgineşte la vest pînă la oceanul care-l mărgineşte la est, ca o insulă lipsită de rădăcini, care se leagănă fără absolut nici un sprijin.

Uneori sînt încordată şi excitabilă precum coarda cea mai subţire a unei viori şi totuşi, cînd cerul începe să se albăstrească, sînt pregătită pentru somn. Gîndul la toţi visătorii şi la visele lor mă osteneşte pînă cînd cad într-un somn febril. Ce altceva să fac de luni pînă vineri decît să dactilografiez aceleaşi vise? Sigur, la mine nu ajunge decît o mică fracţiune din toate visele oraşului, dar pagină cu pagină, vis cu vis, registrele mele cu Intrări se îngroaşă şi îngreunează rafturile fişetului de pe culoarul îngust ce merge paralel cu sala principală, culoar în care dau uşile tuturor cămăruţelor de consultaţie ale doctorilor.

Am obiceiul curios de a-i identifica pe oamenii veniţi aici după visele lor. În ceea ce mă priveşte, eu cred că visele îi individualizează mai mult decît orice nume de botez. De exemplu, un individ care lucrează la o fabrică de rulmenţi din oraş visează în fiecare noapte că stă întins pe spate, cu un grăunte de nisip pe piept. Puţin cîte puţin, grăuntele ăsta de nisip creşte tot mai tare, pînă cînd ajunge cît o casă măricică, iar el nu mai poate să respire. Alt individ pe care-l ştiu are acelaşi vis încă din copilărie, cînd i s-a administrat eter şi i s-au scos amigdalele şi vegetaţia adenoidă aferentă. În visul acesta al lui, e prins între cilindrii unei maşini de filat bumbac şi se luptă să scape cu viaţă. O, nu e singurul, deşi el crede că este. În ziua de azi mulţi oameni visează că sînt călcaţi sau înghiţiţi de maşinării. Ei sînt indivizii circumspecţi, cei care refuză să urce în metrou sau în lifturi. La amiază, cînd mă întorc de la cantina spitalului, trec deseori pe lîngă ei: urcă gîfîind treptele de piatră nemăturate ce duc la cabinetul nostru, aflat la etajul al treilea. Din cînd în cînd, mă întreb ce fel de vise aveau oamenii înainte să se inventeze fabricile de rulmenţi şi filaturile de bumbac.

Am şi eu un vis propriu. Visul meu. Un vis despre vise.

În visul ăsta există un lac imens, pe jumătate transparent, care se întinde în toate direcţiile şi-i prea mare ca să-i văd malurile, asta dacă are maluri, iar eu atîrn deasupra lui şi mă uit în jos din pîntecele de sticlă al unui elicopter. Pe fundul lacului, la o adîncime atît de mare, încît nu pot decît să ghicesc masele întunecate care se mişcă şi se încordează acolo, se află adevăraţii balauri. Cei care existau înainte ca oamenii să înceapă să trăiască în peşteri, să frigă carnea la foc şi să inventeze roata şi alfabetul. „Enorm“ nu e cuvîntul potrivit pentru ei. Au mai multe zbîrcituri decît Johnny Panic însuşi. Dacă visezi destul de mult timp despre ei, tălpile şi mîinile ţi se stafidesc şi cînd te uiţi la ele mai atent, vezi că-s gata să piară. Soarele se micşorează pînă la dimensiunea unei portocale, doar că mai rece, iar tu trăieşti în Roxbury încă din ultima eră glaciară. N-ai alt loc decît o odaie căptuşită, moale ca prima încăpere pe care ai cunoscut-o, unde poţi să visezi şi să pluteşti, să pluteşti şi să visezi, pînă cînd, în cele din urmă, te întorci printre acele imense făpturi originare şi visele nu mai au absolut nici un rost.

În lacul ăsta curge mintea oamenilor noaptea – izvoare şi pîrîiaşe ce se îndreaptă spre un singur şi nemărginit rezervor comun. Nu seamănă cîtuşi de puţin cu acele izvoare pure de apă potabilă, de un albastru scînteietor, din mijlocul pădurilor de pini şi al gardurilor de sîrmă ghimpată, pe care suburbiile le păzesc cu mai multă gelozie decît e păzit diamantul Hope.

Lăsînd transparenţa deoparte, e depozitul de deşeuri lichide al epocilor.

Apa din acest lac pute şi fumegă în mod natural, din cauza viselor lăsate să se îmbibe în ea de-a lungul secolelor. Dacă vă gîndiţi cît spaţiu ar ocupa recuzita necesară viselor dintr-o noapte a unei singure persoane dintr-un oraş şi că oraşul acela nu e decît un vîrf de ac pe harta lumii, şi dacă începeţi să înmulţiţi acest spaţiu cu populaţia lumii, iar spaţiul rezultat, cu numărul de nopţi care au trecut de cînd maimuţele antropoide s-au apucat să cioplească toporişti din piatră şi să îşi piardă părul de pe corp, o să vă faceţi întrucîtva o idee despre ce vorbesc. Eu, una, nu-s făcută pentru matematică: numai să socotesc numărul de vise care se desfăşoară într-o singură noapte în statul Massachusetts, şi deja începe să-mi crape capul.

Ajunsă aici, văd deja suprafaţa lacului colcăind de şerpi, leşuri umflate precum peştii-balon şi embrioni umani ce plutesc de colo-colo în borcane de laborator, ca tot atîtea mesaje neterminate de la marele Eu Sînt. Văd depozite întregi de unelte – cuţite, pistoane, roţi dinţate şi spărgătoare de nuci – şi boturi lucioase de maşini apropiindu-se ameninţător, cu ochi de sticlă şi dinţi diabolici. Mai există acolo omul-păianjen şi omul de pe Marte, cu picioare palmate, şi imaginea simplă şi lugubră a unei feţe umane care se întoarce mereu, în ciuda verighetelor şi a jurămintelor, spre ultima amantă a tuturor.

Una dintre cele mai frecvente forme din acest siaj e atît de banală, încît pare caraghios s-o menţionez. E un grăunte de pămînt. Apa e plină cu grăunţe de felul ăsta. Se strecoară printre toate celelalte lucruri şi se rotesc cu o bizară putere proprie, opace şi ubicue. Poţi să-i spui apei cum vrei, Lacul Coşmarului ori Mlaştina Nebuniei, căci ăsta e locul unde oamenii adormiţi zac şi se ciocnesc unii de alţii printre obiectele de recuzită ale celor mai cumplite vise ale lor, într-o unică şi imensă frăţietate, deşi la trezire fiecare dintre ei se crede singular şi absolut aparte.

Ăsta e visul meu. Nu-l vei găsi scris în nici un registru cazuistic. Procedura de rutină de la cabinetul nostru e foarte diferită de cea a clinicii de dermatologie, ca să dau un exemplu, sau a celei de oncologie. Între celelalte clinici există asemănări puternice şi nici una nu e ca a noastră. În clinica noastră tratamentul nu se prescrie. E invizibil. Se petrece chiar acolo, în acele mici separeuri, fiecare cu masa lui de lucru, cele două scaune, fereastra şi uşa cu pătratul de sticlă opacă încastrat în lemn. Acest tip de activitate medicală are o anumită puritate spirituală. Nu pot să nu simt privilegiul aparte al poziţiei mele de asistentă a secretarei de la clinica de psihiatrie pentru adulţi. Sentimentul meu de mîndrie este confirmat de năvălirile nepoliticoase ale altor clinici în camerele noastre în anumite zile din săptămînă, din cauza lipsei de spaţiu din altă parte: clădirea noastră e foarte veche, iar dotările nu s-au extins odată cu nevoile sporite ale epocii. În acele zile de suprapunere contrastul dintre noi şi alte clinici este accentuat.

Marţea şi joia, de pildă, într-unul din cabinetele noastre se fac dimineaţa puncţii lombare. Dacă se întîmplă ca asistenta să lase deschisă uşa camerei, cum şi face de obicei, pot să zăresc capătul patului alb şi tălpile pacientului, goale, murdare, cu călcîiele galbene, ieşind de sub cearşaf. În ciuda dezgustului pe care mi-l provoacă această imagine, nu-mi pot împiedica ochii să se îndrepte spre tălpile goale şi mă trezesc că-mi ridic privirea de pe hîrtia din maşina de scris la fiecare cîteva minute, ca să văd dacă se află tot acolo. Vă daţi seama cît îmi distrage atenţia în toiul muncii mele! Deseori trebuie să recitesc de mai multe ori ceea ce am dactilografiat, sub pretextul corecturii atente, ca să memorez visele pe care le-am copiat după vocea doctorului, înregistrată pe bandă.

Clinica de neurologie de alături, care se ocupă cu latura mai grosieră şi mai lipsită de imaginaţie a activităţii noastre, ne deranjează şi ea dimineaţa. După-amiaza îi folosim birourile pentru terapie, întrucît are program doar dimineaţa, dar prezenţa pacienţilor ei care plîng, cîntă sau pălăvrăgesc cu glas tare în italiană sau chineză, cum se întîmplă adesea fără întrerupere, ore la rînd, în fiecare dimineaţă, e perturbatoare, ca să nu spun mai mult.

În ciuda unor astfel de întreruperi provocate de alte clinici, munca mea progresează foarte rapid. De-acum am trecut cu mult de simpla copiere a ceea ce urmează după ce pacientul spune „Am un vis, doctore“. Am ajuns să recreez vise care nici măcar nu sînt consemnate pe hîrtie. Vise ale căror umbre se prefigurează în cel mai vag mod, dar sînt ascunse ca o statuie sub catifeaua roşie înainte de inaugurare.

Să exemplific. A venit o femeie cu limba umflată şi ieşită atît de mult din gură, încît fusese nevoită să plece de la petrecerea pe care o dădea pentru douăzeci de prieteni ai soacrei sale, canadiană de origine franceză, şi a fost adusă în grabă la Urgenţe. Se gîndea că nu vrea să-i iasă limba din gură şi, la drept vorbind, era pusă într-o situaţie deo-sebit de ruşinoasă, dar îşi ura teribil soacra canadiană de origine franceză, iar limba îi respecta părerea, chiar dacă restul persoanei ei n-o făcea. Femeia n-a ridicat pretenţii la nici un fel de vis. Am la dispoziţie, ca punct de plecare, doar faptele nude de mai sus, dar în spatele lor detectez protuberanţa şi promisiunea unui vis.

Aşa că mă apuc să dezrădăcinez acel vis din sălaşul lui comod, de sub limba femeii.

Oricare ar fi visul pe care-l dezgrop cu trudă, cu o trudă costisitoare şi chiar cu un fel de rugăciune, sînt sigură că voi găsi într-un colţ o amprentă, un detaliu maliţios în dreapta faţă de centru, un zîmbet larg, ca al pisicii din Cheshire, ce pluteşte fără trup şi arată că toată treaba a fost organizată de geniul lui Johnny Panic şi de nimeni altcineva. E viclean, e subtil, e subit precum tunetul, dar se trădează aproape de fiecare dată. Pur şi simplu nu se poate abţine de la melodramă. Melodramă de soiul cel mai vechi şi mai bătător la ochi.

Îmi amintesc de un individ oarecare, un tip solid, cu o geacă de piele cu ţinte, care a venit în goană la noi direct de la un meci de box de la Mechanics Hall, cu Johnny Panic pe urmele sale. Tipul ăsta, deşi bun catolic, tînăr, onest şi aşa mai departe, se temea teribil de moarte. De fapt era vînăt de spaimă la gîndul c-o să ajungă în iad. Era muncitor la o fabrică de lămpi fluorescente. Îmi amintesc detaliul ăsta fiindcă mi s-a părut amuzant că lucra acolo, dat fiind faptul că, aşa cum a reieşit ulterior, se temea foarte tare de întuneric. Johnny Panic introduce în afacerile lui un element poetic pe care nu-l găseşti prea des în altă parte. Iar pentru asta îi sînt veşnic recunoscătoare.

Îmi amintesc, de asemenea, foarte clar scenariul visului pe care l-am elaborat pentru tipul ăsta: un interior gotic din pivniţa unei mănăstiri ce se întindea cît vedeai cu ochii, într-o perspectivă din aceea între două oglinzi, cu stîlpii şi pereţii făcuţi numai din tigve şi oase de om, iar în fiecare nişă zăcea un cadavru, şi acolo era Sala Timpului, cu leşurile din prim-plan calde încă, cele de la jumătatea distanţei înnegrite şi începînd să putrezească, în vreme ce la capăt apăreau oseminte curate ca lacrima, într-un fel de lucire futuristă. Din cîte îmi amintesc, de dragul preciziei, luminasem întreaga scenă nu cu lumînări, ci cu fluorescenţa aceea scînteietoare ca gheaţa, ce face pielea să pară verde şi transformă toate tonurile de roz şi roşu într-un purpuriu întunecat inert.

Mă întrebaţi de unde ştiu că ăsta era visul individului cu geacă de piele. Nu ştiu. Cred doar că ăsta era visul lui şi investesc în credinţă mai multă energie, mai multe lacrimi şi rugăminţi sincere decît în recrearea visului propriu-zis.

Cabinetul meu are, desigur, limitările lui. Doamna cu limba scoasă, tipul de la Mechanics Hall… sînt cazurile noastre cele mai ţicnite. Oamenii care de-abia au început să se coboare spre fundul acelui lac mîlos vin doar o dată, după care sînt trimişi într-un loc mai permanent decît al nostru, care primeşte vizitatori doar de la nouă la cinci, cinci zile pe săptămînă. Chiar şi oamenii care abia reuşesc să meargă pe stradă şi să se ţină de muncă, oameni care încă n-au ajuns la jumătatea drumului spre fundul lacului, sînt trimişi la secţia de ambulatoriu a unui alt spital, specializat în cazuri grave. Sau petrec în jur de o lună în propria noastră secţie de observaţie din spitalul central, pe care eu n-am văzut-o niciodată.

Am văzut-o însă pe secretara acelei secţii. Faptul că nu făcea decît să fumeze şi să-şi bea cafeaua la cantină, în pauza de la ora zece, includea ceva ce m-a deconcertat, aşa că nu m-am mai aşezat niciodată lîngă ea. Are un nume caraghios şi nu reuşesc niciodată să mi-l amintesc exact cum e, ceva cu adevărat ciudat, cum ar fi domnişoara Milleravage. Unul dintre numele acelea ce seamănă mai degrabă a combinaţie comică între Milltown şi Ravage decît a nume ce se găseşte în cartea de telefon a oraşului. Dar, în definitiv, un nume nu chiar atît de ciudat, dacă ai citit vreodată cartea de telefon, cu colecţia ei de inşi precum Hyman Diddlebocker şi Sasparilla Greenleaf. Eu am citit o dată cartea de telefon, nu contează cînd, şi asta mi-a satisfăcut nevoia profundă de a-mi da seama ce mulţi sînt oamenii pe care nu-i cheamă Smith.

În fine, această domnişoară Milleravage e o femeie voinică, dar nu grasă, ci toată numai muşchi solizi, şi mai e şi înaltă pe deasupra. Îşi îmbracă trupul masiv într-un costum cenuşiu, care-mi aminteşte vag de un fel de uniformă, fără ca detaliile croielii să aibă nimic izbitor de milităros. Faţa ei vînjoasă, ca de taur, e acoperită cu un număr remarcabil de pete mititele, de parcă ar fi zăcut o vreme sub apă şi i s-ar fi lipit de piele nişte alge mărunte, care au mînjit-o cu nuanţe de tutuniu şi verzui. Aluniţele respective se observă în primul rînd pentru că pielea din jurul lor e teribil de palidă. Uneori mă întreb dacă domnişoara Milleravage a văzut vreodată lumina sănătoasă a soarelui. N-aş fi deloc surprinsă dacă ar fi fost crescută încă din leagăn doar cu sprijinul iluminatului artificial.

Byrna, secretara clinicii de alcoolici, aflată chiar vizavi de noi, pe cealaltă parte a holului, mi-a prezentat-o pe domnişoara Milleravage cu remarca introductivă că şi eu am fost în Anglia.

A reieşit că domnişoara Milleravage îşi petrecuse cei mai buni ani din viaţă în spitalele londoneze.

— Am avut o prietenă, tună ea cu vocea ei ciudată, de bas ostil, fără să mă onoreze cu o privire directă. Asistentă la Bart’s. Am încercat să iau legătura cu ea după război, dar asistenta-şefă fusese înlocuită, toţi fuseseră înlocuiţi şi nimeni nu auzise de ea. Pesemne că s-a prăpădit odată cu fosta asistentă şefă pe-acolo, prin moloz, în timpul bombardamentelor.

Îşi însoţi spusele cu un rînjet larg.

Am văzut studenţi la Medicină hăcuind cadavre – patru morţi la o sală – cam la fel de uşor de recunoscut drept oameni ca şi Moby Dick, studenţi care îşi aruncau de la unul la altul ficatul răposaţilor de parcă ar fi fost mingi. Am auzit indivizi glumind că au cusut o femeie anapoda după naştere în salonul de caritate al maternităţii. Dar n-aş vrea să aud ce ar declara domnişoara Milleravage drept cea mai bună glumă din toate timpurile. Nu, mulţumesc, şi încă o dată nu. Ai putea să-i zgîrii ochii cu un ac şi să juri că ai dat de cuarţ solid.

Şi şefa mea are simţul umorului, dar e genul blajin. Generoasă precum Moş Crăciun în noaptea de Ajun.

Lucrez pentru o femeie de vîrstă mijlocie, domnişoara Taylor, care e secretara-şefă a clinicii încă de cînd a fost înfiinţată clinica, acum treizeci şi trei de ani – în mod ciudat, exact anul naşterii mele. Domnişoara Taylor cunoaşte fiecare medic, fiecare pacient, fiecare fişă de programare, bilet de trimitere şi procedură de facturare demodată pe care s-a gîndit vreodată spitalul s-o utilizeze sau chiar a utilizat-o. Are de gînd să rămînă la clinică pînă cînd va fi trimisă să pască pe păşunile înverzite ale taloanelor de pensie. N-am văzut femeie mai devotată muncii ei. Simte faţă de statistici ceea ce simt eu faţă de vise: dacă s-ar întîmpla să ia foc clădirea, le-ar arunca pompierilor aflaţi în stradă toate registrele cu statistici, pînă la ultimul, riscîndu-şi serios propria piele.

Mă înţeleg extrem de bine cu domnişoara Taylor. Singurul lucru pe care n-o las să afle că-l fac e lectura vechilor registre. La drept vorbind, am foarte puţin timp pentru asta. Cabinetul nostru are mai multă activitate decît bursa de valori, cu nesfîrşitul du-te-vino al celor douăzeci şi cinci de doctori, al studenţilor la Medicină aflaţi în practică, al pacienţilor, al rudelor lor şi al medicilor veniţi în schimb de experienţă de la alte clinici care ne trimit pacienţi, aşa că pînă şi atunci cînd sînt singură în birou, în pauza de cafea şi cea de masă ale domnişoarei Taylor, rareori reuşesc să fac la repezeală mai mult de o însemnare, două.

Modul ăsta de a obţine ce vrei pe apucate îţi tensionează nervii la maximum, ca să nu spun mai mult. Mulţi dintre cei mai buni visători se află în vechile registre – visătorii care vin la noi doar o dată sau de două ori, pentru evaluare, înainte să fie trimişi în altă parte. Pentru copierea acelor vise am nevoie de timp, mult timp. Condiţiile de care beneficiez nu sînt cîtuşi de puţin ideale ca să mă ocup în tihnă de arta mea. Munca în astfel de condiţii periculoase are, fireşte, eroismul ei, dar tînjesc după tihna îmbelşugată a adevăratului cunoscător, care-şi lasă nările să adulmece timp de o oră pe deasupra paharului cu coniac înainte ca limba să facă prima degustare.

În ultima vreme mă trezesc mult prea des imaginîndu-mi ce uşurare ar fi dacă mi-aş aduce la serviciu o servietă suficient de mare cît să încapă în ea unul din acele registre groase, albastre, legate în pînză şi pline cu vise. În ora de masă a domnişoarei Taylor şi în pauza dinaintea momentului cînd doctorii şi studenţii dau buzna să-şi primească pacienţii de după-amiază, eu aş putea pur şi simplu să strecor în servietă un registru de acum zece sau cincisprezece ani şi să las servieta sub masa mea de lucru pînă se face ora cinci. Desigur, bagajele ce arată suspicios sînt controlate de portarul clădirii cu clinicile, iar spitalul are propriul personal de pază, care controlează multiplele feluri de hoţie existente, dar, pentru numele lui Dumnezeu, doar nu mă gîndesc să şterpelesc maşini de scris sau heroină! N-aş face altceva decît să împrumut registrul peste noapte şi să-l strecor înapoi pe raft a doua zi, la prima oră, înainte să vină cineva. Totuşi, dacă aş fi prinsă scoţînd un registru din spital, asta ar însemna, probabil, să-mi pierd slujba şi, odată cu ea, toate sursele mele de informaţii.

Ideea de a reflecta asupra unui registru în intimitatea şi confortul apartamentului meu, chiar dacă pentru asta aş fi nevoită să nu mai dorm nopţi la rînd, mă atrage atît de mult, încît am tot mai puţină răbdare cu metoda mea obişnuită de a fura minute, ca să caut vise în jumătatea de oră cît lipseşte domnişoara Taylor din birou.

––––––––––––––

Fragment din povestirea Johnny Panic şi Biblia Viselor, publicată pentru prima oară în Atlantic Monthly, în septembrie 1968.

Puţini scriitori ai secolului trecut au stîrnit un asemenea interes precum o face Sylvia Plath. Zeci de cărţi sau poeme o au drept personaj, mii de articole i-au fost dedicate, zeci de mii de disertaţii analizează opera ei, iar sute de volume încearcă să-i refacă biografia (există chiar şi Sylvia Plath. Ghidul începătorului!). Totul culminează cu interesul Hollywoodului pentru personajul Sylvia Plath, materializat în filmul Sylvia, din 2003, cu Gwyneth Paltrow, Daniel Craig şi Jared Harris în rolurile principale – un efort în urma căruia Hollywoodul a ieşit învins, nereuşind ceea ce de obicei îi iese celebrei cetăţi a filmului, să ajute la creşterea popularităţii artistului a cărui viaţă o ecranizează: astăzi, Sylvia Plath este în continuare extrem de cunoscută şi îndrăgită publicului larg în primul rînd datorită operei, îndeosebi romanului Clopotul de sticlă, şi propriei biografii (Sylvia Plath-Ted Hughes reprezintă, probabil, unul dintre cele mai celebre cupluri literare ale secolului XX).

Şi în România Sylvia Plath este cunoscută graţie romanului-cult Clopotul de sticlă, publicat, în 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas, şi tradus excelent, în 2003, de Alexandra Coliban-Petre în cadrul colecţiei „Biblioteca Polirom“. Clopotul de sticlă este cartea ce oglindeşte chiar depresia clinică cu care fusese diagnosticată Sylvia Plath şi care a împins-o pe aceasta la sinucidere: la numai o lună după apariţia romanului, Sylvia izolează de bucătărie camera în care dormeau copiii, îşi bagă capul în cuptorul aragazului şi dă drumul la gaze.

Johnny Panic şi Biblia Viselor, cartea pe care o propunem cititorilor români la sfîrşit de iulie, cuprinde treisprezece nuvele, nouă povestiri, împreună cu cinci dintre cele mai interesante scrieri publicistice, precum şi cîteva fragmente din jurnal. Sylvia Plath respinsese categoric mai multe dintre povestirile incluse în volum, prin urmare acestea sînt publicate împotriva voinţei sale – un aspect care trebuie luat în considerare. Dar, în ciuda acestui fapt, sînt nişte scrieri deosebit de interesante, care merită păstrate, fie şi doar ca indicii cu privire la autobiografia ei lăuntrică. Unele dintre ele demonstrează, chiar mai clar decît povestirile mai reuşite, cît de mult i-a imobilizat fantezia şi inventivitatea simpla prezenţă obiectivă a lucrurilor şi întîmplărilor. Pictoriţa de natură moartă din ea era loială obiectelor. Faptul direct ucidea orice putere sau înclinaţie de a-l rearanja sau de a-l vedea altfel. Această limitare la circumstanţele prezente, temniţa atît de multor scrieri ale ei în proză, a devenit o parte integrantă a durităţii şi adevărului poeziilor pe care le-a scris mai tîrziu.

Îngrijitorul ediţiei este nimeni altul decît poetul Ted Hughes.

Traducerea din limba engleză şi notele sînt semnate de Anacaona Mîndrilă-Sonetto.

Oana Boca

Recomanda articolul prin: