OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La 78 de ani, plin de umor şi povestind despre partidele sale de tenis – sport pe care îl practică, aşa cum a precizat, chiar şi la această vîrstă –, Jorge Edwards a venit joi seara la Librăria Cărtureşti pentru a se întîlni cu publicul din România. Aş face precizarea că acest public a fost, din nou, mai numeros ca la orice lansare de carte din ultima vreme, fapt ce confirmă că ceva se întîmplă, şi interesul pentru evenimente de acest tip, ca şi pofta oamenilor de a ieşi din casă şi de a participa la cultură live, a crescut substanţial. Subsolul amenajat ca o cafenea al Librăriei Cărtureşti de pe Arthur Verona este unul dintre cele mai potrivite locuri din Bucureşti pentru asemenea întîlniri şi discuţii. Jorge Edwards s-a simţit ca acasă în acest spaţiu şi şi-a început povestea cu tinereţea sa chiliană, o tinereţe ce a pregătit boom-ul literaturii sud-americane în creuzetul cafenelelor din Chile, Argentina sau Peru, o tinereţe, a prieteniilor cu Vargas Llosa şi Julio Cortazar în Paris, dar şi cu Pablo Neruda pe post de şef diplomatic al tînărului Edwards sau cu scurta misiune în Cuba comunistă, încheiată dramatic. Cartea pe care Jorge Edwards a scris-o şi a publicat-o, cu dificultăţi şi consecinţe, în urma acestei experienţe cubaneze la începutul anilor ’70, Persona non grata, se pare că a marcat puternic intelectualitatea de limbă spaniolă. Ambasadorul statului Chile la Bucureşti, prezent joi seara la Cărtureşti, i-a adus chiar un omagiu lui Jorge Edwards pentru această carte, ţinînd să precizeze că o face ca un om de stînga. Cartea lui Edwards este însă despre dictatură şi libertate, despre ce se întîmplă într-o ţară închisă precum Cuba de atunci şi de acum şi despre experienţa unui intelectual independent într-un asemenea spaţiu. Deşi considerată roman, cartea Persona non grata, în care apare Fidel Castro cu numele real şi cu povestea reală, a fost primul gest cunoscut de opoziţie a unui intelectual sud-american faţă de regimul lui Fidel Castro. Cartea va apărea şi în româneşte, dar deocamdată Editura Art a optat pentru cel mai recent roman al său, publicat în Chile, Casa lui Dostoievski.

 

Cartea, deşi publicată în 2008, are un aer limpede de familiaritate, cu unele trăsături ale aşa-zisului roman politic de la noi, din perioada 1960-1970. Personajul principal este Poetul, scris astfel cu majusculă, iar anturajul său boem, iubitor de alcool şi de nopţi pierdute, este format din personaje curioase, originale: Puştiul Adriazola (un pitic), Papagaliţa, Eduardito (tînăr bogat şi poet netalentat), Teresa, Teresita, dragostea vieţii poetului, dar şi din personaje faimoase ca Alejandro Jodorowsky, care „conducea un teatru de păpuşi“. Casa despre care e vorba în titlu, atribuită ironic scriitorului rus, este „o măgăoaie cu două niveluri din inima oraşului“, „o hardughie ce începuse să se scufunde în pămînt“, este, de fapt, locuinţa Poetului, un spaţiu atît de romantic ruinat şi de marcat cultural încît devine un fel de poantă cu iz postmodern. Casa lui Dostoievski este o metaforă echivocă în ironia ei a unei vîrste poetice în sine, a unei generaţii şi a unui mod de a înţelege literatura ce depăşeşte însă boema anecdotică, înspre o chestiune de viaţă şi de moarte.

 

Doar că această chestiune de o seriozitate cosmică, ce se numeşte literatură, este abordată, povestită, rememorată cu instrumente ce le amintesc pe cele ale lui Caragiale, de pildă. Jorge Edwards îşi povesteşte tinereţea literară chiliană, dar o face cu umor, cu o ironie caldă şi deseori nostalgică, cu permanente observaţii acute de detaliu şi cu o bătrînească, dar atît de înţeleaptă, în fond, indiferenţă ideologică. Spune, la un moment dat, despre zidurile casei: „Cu nu prea mulţi ani în urmă, n-ar fi fost rare svasticile, dar eram deja în epoca Falangei Naţionale, a lui Gonzáles Videla şi a Legii Blestemate, a lui Tătuca Stalin, chiar şi a primilor paşi făcuţi de încă tînărul Salvador Allende“. Mîzgăliturile care acoperă locuinţa poetului sînt, aşadar, un fel de presă mizerabilistă, dar semnificativă şi atentă, a modei politice a vremii, aşa fiind şi scriitorii care o ocupă temporar, de altfel. Doar că miezul poveştii lui Edwards, dincolo de personajele care unui chilian îi vor evoca figuri cunoscute, reale (Poetul este, de fapt, poetul real Enrique Lihn), pare să fie convingerea (suavă şi nu militantă) că literatura este ceva ce trece dincolo de politică, de moda timpului, de convingerile de stînga sau de dreapta pe care scriitorul le întruchipează la un moment dat. Poemul pe care îl citeşte Eduardito şi despre care Poetul spune, la finalul unei întregi construcţii retorice, că „nu e bun de nimic“, nu este un poem cu mesaj, ci pur şi simplu un poem şi atît. Unul prost. Iar atunci cînd i se pune acest diagnostic, într-un parc din Santiago de Chile, atunci cînd Eduardito aşteaptă judecata Poetului, în spatele acestei scene de cenaclu, naratorul rafinat al lui Edwards vede o scenă urbană prin excelenţă: „Pe una din poteci umbla Manuelito Nătărăul, bufonul cerşetor, un obişnuit în centrul oraşului, cu piciorul şchiop şi braţele paralizate, iar spre sud, bone în uniformă, care îngrijeau de trei sau patru copii fiecare, şi bătrîne care stăteau la taifas printre copii şi dădace“. Poate că o tuşă ceva mai urbană a traducerii, cu mai multe neologisme şi mai puţine cuvinte care sună „româneşte“ n-ar fi dăunat, mai ales că Edwards e un autor prin excelenţă al oraşului cosmopolit.