OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In anii douazeci si treizeci ai secolului trecut, inainte de zborurile transatlantice, Londra si Paris erau de zece, poate de douazeci de ori mai indepartate de pampa argentiniana decit in zilele noastre. In consecinta, intelectualii si oamenii subtiri de pe ambele coaste ale Atlanticului erau convinsi ca pe malul opus al oceanului vor mai putea gasi o gindire dominata inca de mit, capabila sa vindece orice mal de siècle sau ennui existential. Voiajul inspre Europa si-l puteau permite doar cei bogati cu adevarat in Argentina; uneori „baronii pampei“ se faceau de minune la Paris, unde li se intimpla sa calatoreasca in compania unui impresio-nant exemplar apartinind speciei bovine, menit sa satisfaca gusturile lor rafinate in materie de produse lactate; de aici porecla rastaquouère sau, mai simplu, rasta. In directie opusa, intelectuali europeni, platiti uneori si de cei care-i trimiteau, si de gazdele lor atit de ospitaliere, veneau la Buenos Aires pentru a propovadui bastinasilor cultura vechiului continent.

Europenii sperau asadar sa ia o doza de primitivism cit de cit autentic in decursul sejurului lor; publicul educat al Buenos Airesului spera in schimb sa auda ultimele noutati din capitalele civilizatiei si din centrele culturii occidentale. Ce se mai poarta, ratiunea sau intuitia? Sintem oare, in esenta, suflete primitive sau naturi angelice? Sa credem sau sa nu credem in nemurirea sufletului? In 1931, Guillermo de Torre, om de litere binecunoscut (si cumnat al lui Borges), observa, intr-un articol publicat in Sur: „Buenos Aires este un mare importator de conferentiari“. Asa si era. In anul 1929, aristocratul estonian Hermann, conte de Keyserling, si francezul-roman Benjamin Fondane-Fundoianu se regaseau in aceeasi sala de conferinte, in fata unor doamne elegante si a unor domni la fel de incremeniti in ascultare precum era parul lor lins cu briantina.

In ciuda enormelor diferente dintre ei, ambii lectori aveau sa-si copleseasca audienta printr-un atac comun impotriva unui intelect devenit excesiv de… discursiv.
In perioada interbelica, discursul nuantat nu mai era la moda; mai mult, era privit cu suspiciune. Viziunile moderate disparusera, scufundate precum Atlantida intr-un abis. Gindirea rationala era fie ridicata in slavi, fie considerata extrem de periculoasa. In politica, alegerea se facea, volens nolens, doar intre cele doua extreme, comunism sau fascism. In acest climat al izolarii si al inchiderii, atitudinea transanta si dezideratul puritatii erau considerate virtuti esentiale, in timp ce cosmopolitul, nomadul, intelectualul sovaielnic sau capitalistul dezradacinat devenisera inamici publici. In Argentina, nationalismul era sinonim cu eliberarea de sub jugul economic britanic sau de sub dominatia culturala franceza.

Si asta, pentru a putea reveni la un „specific national“ si la o lege economica care era pe cit de simpla, pe atit de sanatoasa in ochii preopinentilor ei: patronul oricarei intreprinderi locale trebuie sa fie un stranepot al conchistadorilor hispanici.
Borges a refuzat intreaga sa viata sa se supuna acestor imperative ale extremelor. Nationalistii localnici il luau in raspar, acoperindu-l cu cea mai grava insulta din vocabularul lor: cipayo (cuvint derivat din an-glo-indianul sepoy, devenit la francezi cipaye). Nici „stinga“ nu l-a iertat; sase ani dupa moartea sa, poetul Edouard Roditti il includea, intr-un articol publicat in revista lui Andrei Codrescu, Exquisite Corpse, intr-o lista a unor scriitori si ginditori de dreapta, precum Heidegger, Céline, Pound, Eliade si Gertrude Stein. Iar cei asa-zisi neutri il considerau un scriitor livresc, abstract si rupt de orice realitate.

El acercamiento a Almotásim, publicat in 1935, este prima lucrare de „fictiune metafizica“ a lui Borges. Povestirea este interesanta nu atit prin calitatea ei literara – El Aleph sau El Zahir sint incomparabil mai valoroase –, ci prin tehnica inovativa introdusa de autor. Descoperirea unui nou gen literar este un eveniment exceptional, asemanator prin impactul sau descoperirii unui sentiment uman necunoscut. Adesea ea este rezultatul imperecherii dintre doua genuri mature, percepute ca fiind polar opuse, unul „superior“, celalalt „inferior“. Plaut, invocind, pentru a se apara, protectia lui Mercur, se simtea obligat sa explice publicului, in prologul sau la Amphytrion, ca piesa la care va asista – si in care apar bogati alaturi de saraci – reprezinta de fapt un amestec de tragedie si comedie, o „tragi-comedie“ deci. Acelasi lucru se va intimpla si in cazul primului roman modern, Don Quijote, care reprezinta o fuziune a romanului cavaleresc medieval cu genul „inferior“ al picarescului. Foarte preocupat de felul in care va fi primita aceasta inovatie, autorul a intercalat in prima parte a romanului o multime de povestioare in stil italian si altele in stil pastoral, pentru a dovedi ca, in ciuda inovatiei introduse, el este capabil sa scrie si un roman „normal“. Desigur ca teama, an-xietatea provocata de caracterul inovativ al operei nu transpare intotdeauna din textul sau vorbele autorului, ea poate fi totusi decelata la majoritatea artistilor care au creat un stil nou prin amalgamarea stilurilor.

- Anxietatea noului
Nici Borges nu a facut exceptie de la aceasta regula. Fuziunea intre tema filozofica sau teologica din Al-Mu’tasim (hibridizare, in termenii lui Borges) si genul romanului politist, asociat intr-un fel cu reportajul gazetaresc, il preocupa si ii provoca si lui acea „anxietate a noului“. E interesant de remarcat ca in acelasi an (1935) Borges publica in Sur un prim eseu teoretic pe tema romanului politist, Los laberintos policiales y Chesterton, in care stabilea regulile genului. In acest eseu, Borges identifica, in The Mystery of Marie Rogêt de E.A. Poe, ilustratia perfecta a teoriei sale. Intr-un fel, aceasta constatare in sine reprezinta o provocare, Asasinatele din Rue Morgue fiind considerata de catre critica opera de capatii a lui Poe in acest domeniu. In ciuda acestui consens public, Borges va obiecta ca Asasinatele… violeaza regula de baza a genului: necesitatea de a prezenta toate detaliile si datele de care are nevoie cititorul pentru a ajunge singur la solutia misterului.
Aceste precizari fiind facute, pot sa abordez acum ideea centrala a articolului meu: forma specifica pe care a luat-o nelinistea provocata de inovatia introdusa de Borges in povestirea sa, El acercamiento a Almotásim.

Observam de la bun inceput ca, urmind modelul lui Cervantes – care atribuia prima parte a romanului sau Cidului Hamete Benengeli –, Borges atribuie si el povestea cautarii Imamului ascuns unui avocat din Bombay, Mir Bahadur Ali. Urmeaza imediat aparitia la nivel narativ a celor doi critici care resping in termeni duri natura hibrida a textului, „o neplacuta combinatie“ intre o alegorie islamica si un roman politist; criticii in cauza ataca tocmai ceea ce da povestirii caracterul sau original. Remarcabil in aceasta tehnica narativa este faptul ca cei doi critici sint de fapt doua personaje reale. Primul dintre ei, Philip Guedalla (1889-1944), a vizitat Argentina cel putin de trei ori in anii ’30. Prima vizita, efectuata in septembrie 1931, a dat nastere unei carti intitulate Argentine Tango, scriere abila si uneori inteligenta chiar, dar lipsita de adincime si de orice semnificatie. Este foarte probabil ca ei sa se fi intilnit in decursul celei de a doua vizite a lui Guedalla la Buenos Aires, in septembrie 1934 (cu toate ca nu am reusit sa stabilesc cu certitudine acest fapt).

Al doilea critic luat in raspar de catre Borges este Cecil Roberts, nascut in 1892. Guedalla, scrie Borges, reia critica facuta de Roberts romanului scris de avocatul din Bombay, intr-un limbaj ceva mai raspicat. In rest, cei doi sint in deplin accord. Acest acord la nivelul fictiunii se regaseste si in relatiile reale dintre cei doi critici. In memoriile sale publicate in 1970, The Bright Twenties: being a third book of an autobiography, 1920-1929, Cecil Roberts scrie admirativ despre Guedalla, care deja in 1921, la virsta de 32 de ani, era caricaturizat de catre Max Beerbohm, ceea ce era echivalent cu o consacrare: „His bons-mots were famous. Before he left Oxford he published two books of verse… Guedalla was a brilliant public speaker“. Ambii, excelenti oratori, erau membri ai partidului liberal; ambii erau mari amatori de calatorii extra-vagante, in decursul carora erau primiti de celebritati politice de prima clasa. Astfel, Roberts l-a intervievat pe presedintele american Coolidge, in timp ce Guedalla l-a intervievat pe Roosevelt la Casa Alba si a discutat strategii militare cu presedintele de facto al Argentinei, generalul Uriburu, la Casa Rosada. Literatii pe care i-a ales Borges pentru a critica opera lui Mir Bahadur Ali erau reprezentanti tipici ai castei exportatorilor de civilizatie europeana: maestri in ale cuvintului, specializati in negotul de cultura.

In absenta unor marturisiri directe, putem doar sa ne intrebam de ce a ales Borges doi critici britanici reali pentru a-i insera in fictiunea sa. La rima vedere, alegerea este justificata de faptul ca, fiind vorba de o opera care apartine literaturii anglo-saxone, este plauzibil ca criticii ei sa fie britanici; iar accentul puternic de Oxford nu putea sa strice. Dincolo de aceasta ipoteza de lucru, se contureaza insa o alta presupunere, legata de personalitatea si de frustrarile accumulate de Borges in decursul vizitelor acestor emisari straini, care veneau adesea la Buenos Aires pentru a propovadui, asa cum am mai spus, cultura europeana. Borges era, dintre scriitorii si intelectualii argentinieni, probabil cel mai versat in literatura vechiului continent. Sigur de sine, el nu ezita sa-si faca publice gusturile literare si nu se lasa influentat de mode sau de parerile diversilor exportatori de cultura si civilizatie europeana. Astfel, de exemplu, in timp ce plasa romanul lui Kipling, Kim, pe lista celor mai bune romane contemporane, nu ascundea faptul ca nu-i placea Ulysses de Joyce. Probabil ca nu o data, in decursul acestor vizite, Borges a trebuit sa inghita – din politete – atitudinea plina de sine si snobismul unor oaspeti veniti de dincolo de ocean. Guedalla a fost unul dintre ei. Pentru a nu-si dezvalui resentimentul fata de persoana acestuia, Borges i l-a asociat, in povestirea mentionata, pe Roberts; contemporani si faimosi, mentionati impreuna, cei doi critici britanici estompau mesajul critic al scriitorului argentinian.

Toate acestea sint ipoteze, dar veracitatea lor este intarita de un alt mic „fapt divers“. In 1939, El acercamiento… a fost publicat in franceza, in revista Mesures. Textului, tradus de prietenul sau Néstor Ibarra, Borges i-a adaugat o nota, pe care o reproduc in intregime: „En France le livre (de Mir Bahadour Ali) semble être passé inaperçu. Toutefois, Benjamin Fondane le mentionne dans Europe, et le définit dans ces termes: «De la diversité, du brio, un agencement ponctuel, un art précis et ingénieux qui sait décevoir autant que comblér, le sens inné de l’étrange; partout du talent, voir par moments une force qui ressemble à du genie. Bref: zéro»“ (Aceasta interventie a fost pastrata in editia Pléïade a operelor complete ale scriitorului argentinian; vezi si nota publicata de Monique Jutrin in Cahiers Benjamin Fondane, 8, 2005.)

Dupa cum am mentionat mai sus, Fondane a tinut prelegeri in Argentina, in 1929; unele au fost publicate intr-adevar in revista Europe. Dostoievski si Sestov erau eroii acestor conferinte si, fara indoiala, autorul romano-francez i-a mentionat adesea, mai ales in conversatiile purtate in timpul vizitei sale din 1936, putin inainte de data la care a scris Borges rindurile de mai sus. In interventii publice (vezi, de exemplu, interviul din 1970 cu Emil Rodriguez Monegal, pu-blicat in Revista Iberoamericana), Borges a mentionat adesea dezamagirea pe care a avut-o la recitirea operei lui Dostoievski in anii sai de maturitate. Filozofiile „patetice“ ii displaceau de asemenea. Probabil nu l-a simpatizat nici pe Fondane. Imi imaginez o reuniune in casa Victoriei Ocampo, in decursul careia cineva l-ar fi mentionat pe Paul Valéry, poet mult admirat de autorii din jurul revistei Sur. Mi-l pot imagina pe freneticul poet romano-francez grabindu-se sa aduca verdictul ucigator: „Valéry nu este un poet; poate un clovn sau ceva asemanator“. De unde replica de o ironie ucigatoare a lui Borges: „Bref: zéro“.

In 1954, intr-un articol publicat in Les Lettres nouvelles si intitulat Le Monde et l’esprit chez Jorge Luis Borges, Paul Bénichou observa ca „l’oeuvre de Borges n’est peut-être qu’un retournement de son expérience, que son humour combat en secret une amertume, que sa sagesse a été conquise sur le tourment de son esprit, et qu’elle consiste, au fond, à prévenir par le rire un inutile désespoir“. Articolul meu se vrea a fi doar o modesta contributie la ilustrarea celor scrise de Bénichou despre Borges.

Traducere din engleza de
Michael Finkenthal