OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multă vînzoleală în viaţa politică românească din ultimele săptămîni. Vorbe aruncate, cu emfază sau ţîfnă, oficial sau mai puţin, de la „înalte tribune“ prezidenţiale, parlamentare sau guvernamentale sau, cel mai adesea, de la joasele măsuţe din platourile studiourilor de televiziune. O uriaşă trăncăneală domină spaţiul politic românesc. Aşa-zisele partide de guvernămînt se ciorovăiesc pe faţă cu aşa-zisele partide de opoziţie, ca să chefuiască împreună şi laolaltă pe ascuns. „Periniţa“ sfinţeşte locul deja fericit de Bunul Dumnezeu şi de reprezentanţii lui pe acest pămînt binecuvîntat. Unde gîlceava e de ochii lumii şi bucuria de a trăi plenar e mare cît roata de la un Mercedes de ultimă serie. Sentimentul nostru este că ne paşte un stat de tip „Estado novo“ corporatist, fără prea multă iniţiativă liberală şi fără deschideri democratice. Vor exista, desigur, libertatea de a da cu gura, dar şi libertăţile de tip rusesc de a face să dispară gura care nu prea tace sau vorbeşte mai altfel. Statul fericirii noastre viitoare va fi condus de o înţeleaptă şi luminată mînă energică, cu proiecte, programe, reglementări şi legi europene puse în practică de un Guvern şi de un Parlament ce nu vor ridica obiecţii. Dacă preţul la cîrnaţi, salam sau la prezervativele cu gust de banană va fi decis, simplu şi direct, prin opţiunea şefului Statului. Modelul Putin ne este foarte la îndemînă. Libera concurenţă, care era motorul capitalismului, şi acel p mic, plusvaloarea, deliciul capitaliştilor, care nu-l citeau în mod obligatoriu şi pe Herr Karl Marx, vor fi restrînse doar la modul cum se vor cheltui şi de către cine banii naţiunii. Şi fără prea multe comentarii, căci vor fi, cum şi sînt, inutile. Şi în plus, de multe ori, rău prevestitoare. Semne bune există deja pe piaţa politico-administrativă românească, mai ales că înţelepciunea populară a consemnat, sub formă condensată, ceea ce se practică pe scară largă: „Cine împarte parte îşi face!“. Scurt şi cuprinzător.

 

Şi atunci, ce mai atîta tevatură? Unde s-au dus banii unei anume june ministrese şi în ce mod au ajuns cine ştie unde? De parcă se mai pune problema cum îşi administra fondurile Ştefan cel Mare cînd ctitorea vreo biserică sau cum a gestionat ministrul Turismului banii pentru promovarea imaginii a Domnului, ţării şi a Neamului Românesc în Imperiul Otoman, pentru a încuraja turismul în Balcani şi în jurul Mării Negre? Poate că de la acel turism militar ni se trag multe dintre „evropenele“ noastre moduri de fiinţare. Sentimentul românesc al ciordelii oficiale nu este ceva de dată recentă. Istoria abuzurilor este mult mai cuprinzătoare decît aceea a actelor de generozitate şi de sacrificiu. Nimic nu este de dată recentă. Recente sînt doar personajele ce populează guraliva noastră viaţă şi moartea capitalistă. Un capitalism de pripas, care nu face ravagii totuşi, pentru că „talpa ţării“ ştie ce ştie. Viaţa va merge înainte... şi cu, şi fără toate aceste personaje care reţin astăzi atenţia imediată cu asupra de măsură. Şi mai ştie neamul românesc şi că tot ce e val ca valul trece, cu toate mormanele de euro puse deoparte.

 

Alegerile prezidenţiale din acest an scot la iveală o anume neputinţă, cumva liber asumată printr-un soi de fatalism probabil uşor de schimbat de generaţia care trăieşte mai mult pe blogguri decît cea a noastră, trăitoare în blocurile cu care ne-a înzestrat comunismul. Un regim autoritar impus de sovietici a schimbat nu doar faţa României, cea mult exaltată de Cioran, ci şi structurile ei de rezistenţă. Armătura se reface mai greu decît tot ce este la suprafaţă. De aici poate şi un optimism discret în care ar trebui să credem. Naţional-comunismul ultimelor decenii a produs monştri. Acum trăim în descendenţa acestuia şi lăsîndu-ne conduşi de descendenţii acestora. Comunismul a fost compromis şi de idei, şi de oameni, capitalismul românesc de astăzi este compromis doar de oameni. Tot ce se vehiculează la nivelul vorbărelii poate fi valabil, şi chiar este. Europa e doar cu ochii pe noi şi – vrem, nu vrem – sîntem obligaţi să respectăm cît de cît nişte reglementări. Dar personajele ce populează scena politică fac de ocară orice este pus în joc. Pur şi simplu nu există opţiuni şi alternative. O masă compactă şi amorfă de politicieni traşi din mantaua comunismului rezidual, pentru care capitalismul e doar o formă de căpătuială. Crezul e greu de crezut şi de acceptat după spectacolele jenante oferite. Unde lumea se distrează, atunci cînd nu a mai rămas nimic de aranjat prin culise. PSD-ul, prin apelul său firesc, pînă la un punct, dar aiurea asumat şi de alte partide, dincolo de acel punct, a indus în societatea românească ideea că poporul trebuie asistat şi că de toate cele se vor ocupa politicienii. Că e vorba de casă, şcoli şi spitale, de educaţie şi cultură sau de sentimente de uz intern, banii îi dă Statul. Dacă dragoste de Stat nu e, nimic nu va funcţiona. Staţi cuminţi şi cu botul pe labe. Statul sîntem noi, spun politicienii la unison, capitaliştii să facă bani cum or şti, de cheltuit ne ocupăm noi. Toată lumea cere bani, de produs să-i producă eventual Uniunea Europeană. O viitoare Uniune a Republicilor Socialiste Europene ar putea salva Europa din ghiarele unui capitalism care nu-şi mai găseşte rostul. Dacă plusvaloare nu e, măcar să trăim bine.