OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

José Ortega Y GASSET
O interpretare a istoriei universale (pornind de la Toynbee)
Traducere din limba spaniola de Esdra Alhasid, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1999, 366 p., f.p.

Peisajul intelectual romanesc, aflat intr-o lunga convalescenta dupa proaspatul scandal – la scena deschisa – al manualelor (istorice si nu numai), pare sa sufere – incurabil sau nu, timpul ne-o va dovedi – de un nou acces: ipohondria. Cauza ar fi clima mereu in schimbare ce nu le lasa timp si odihna „meteorologilor“ pentru nici o prognoza sigura. „Dincotro bate vintul?“, iata intrebarea de care se tem cu totii. Barometrul pare sa incline favorabil de partea unor curenti de aer cald (ce bintuie acest spatiu carpatin de mai bine de un secol) cu autoritate locala, dar nori negri se aduna dinspre vest. O adiere de aer proaspat poate oricind stirni o furtuna. Ca sa traducem acest limbaj specializat, vom spune pe scurt ca notiuni de tipul pozitivism, obiectivitate incep sa se clatine in fata unor concepte noi, cum ar fi pragmatismul. Ipohondria apare ca urmare a confuziei bolnavului referitor la „dusmanul“ real.

Vom lua un exemplu din Ortega y Gasset (O interpretare a istoriei universale spornind de la Toynbeet un caz ce, cred eu, ne va ajuta sa ne ferim de ipohondria mai sus mentionata. Voi suprapune doua citate cu riscul de a fi acuzata de partialitatea tehnicii „scoaterii din context“: „…dupa Toynbee, istoria Angliei nu se poate face din punctul de vedere englez deoarece s…t este doar parte din ceva mai mare“ (p. 47); „Anglia, de exemplu, ar avea o istorie partiala s…t. Adevaratul subiect istoric, dupa Toynbee, trebuie sa fie o realitate integrala, compacta, care sa poata sa fie inteleasa dinauntrul ei si fara a iesi din ea. [...] Toynbee crede despre sine insusi ca este un om al metodei, insa fapt este ca, fara a-si da seama – in materie de filozofie, mister, Toynbee este de o incintatoare si paradisiaca inocenta – atunci cind pretinde ca adevaratul subiect istoric este autarhic si suficient, explicindu-se prin el insusi, nu face decit sa postuleze cea mai putin empirica idee ce exista in lume: ideea aristotelica de substanta…“ (pp. 317-318). Orice cititor (si nu am in vedere cititorul studiilor de psihanaliza) intelege ca intre autor si istoricul asupra caruia primul isi indreapta atentia (ar trebui sa amintim in acest loc un amanunt important: cartea lui Ortega y Gasset reproduce o serie de cursuri sustinute la inaugurarea Institutului de Umanistica in perioada 1948-1949 si, prin urmare, litera scrisa pierde imens din semnificatiile cuvintului rostit) se instaureaza o distanta critica (de remarcat aici faptul ca lucrarea abunda in epitete nu prea amabile la adresa lui „mister Toynbee“). Toynbee, citim printre rinduri, este acuzat de o ciudata combinatie intre holism si pozitivism. Problema creste in complexitate in momentul in care incercam sa decantam propria opinie a lui Ortega y Gasset.

E poate meritul stilului ornamental al autorului spaniol sau efectul nedorit al tiparirii cursului, dar perspectiva gassetiana ne scapa. Ea se contureaza in mintea cititorului din reflectii disparate pe teme diverse, iar in acest sens il sfatuiesc pe cititor sa parcurga cu atentie subcapitolul Ce este o frunza? (pp. 42-45) si paginile 330-335, in cuprinsul carora Ortega y Gasset isi expune propriile idei legate de conceptul de drept roman. Cum spatiul restrins nu-mi permite sa citez cuvintele lui, voi rezuma: realitatea exterioara nu poate fi analizata fara a tine seama de varietatea de forme ce o inconjoara si o predispun, o inlantuie si o extind infinit. Frunza ar fi o astfel de reprezentanta a partii pentru care arborele este un intreg. S-ar parea, insa, ca, cel putin pina in acest punct, cei doi autori impartasesc opinii comune. Facind un ocol interpretativ, sa aruncam o privire asupra dreptului roman. La interval de doua pagini, Ortega y Gasset face urmatoarele afirmatii: „…ce avea esential roman Dreptul lor s…t caracterul formal, invariabil viguros, de a carei indeplinire si permanenta individul putea fi sigur“ (p. 331) si „Profilul concret al institutiilor juridice romane s…t nu deriva din nici o presupusa idee a Dreptului, ci din simple uzante inradacinate sau din angajamente intre grupurile sociale aflate in conflict“ (p. 333). Exemplele citate se inscriu in aceeasi paradigma a frunzei (relatia parte-intreg): dreptul roman apare ca urmare a unui consens, doar in masura in care acesta este plasat sub aura unor timpuri imemoriale (ale unei Virste de aur?), iar partile contractuale reprezinta tipuri paradigmatice de legiferanti ideali in comparatie cu care romanii reali sint redusi la statutul de simpli epigoni. Mai vorbim inca de consens in aceeasi masura in care vorbim de importanta partii ca parte cind afirmam intregul arborelui.

Care sint, deci, simptomele ipohondriei? Pozitivismul istoric a fost detronat de mai tinarul pragmatism. Diferentele intre aceste doua concepte acopera biblioteci intregi. Cu riscul unei simplificari flagrante, voi spune ca una dintre diferente consta in lecturi diferite ale celui de-al treilea concept: holismul. (Pentru cine e interesat de acest subiect aprins, a se vedea cartea in trei volume a lui Richard Rorty – Philosophical Papers, in special vol. I.) Pare firesc sa intelegem afectele bolnavicioase ale pozitivismului intr-un context actual acut opresiv. Dar ce argumente ar justifica suspiciunea cu care acesta se indreapta asupra propriului tovaras de suferinta? Pentru ca Ortega y Gasset si Toynbee, desi par a-si revendica acelasi domeniu, nu se inteleg in privinta tehnicilor de utilizare. Iar daca putem face un efort de intelegere a celor doi „pacienti ce-si impart patul de suferinta“, nu intelegem de ce boala se schimba in maladie si afecteaza tehnica, presupusa impartiala, de redactare? Intentioneaza oare Editura Stiintifica, ca printr-un artificiu de redactie (greseli de litera, spatii care, intr-un mod inovator, restructureaza limba romana) sa conserve stilul oral al cursului lui Ortega y Gasset? Cum se justifica ipohondria lor?