OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit nu numai cu surprindere, ci si cu o mare amaraciune, referintele colegului Marin Mincu, din articolul publicat in numarul 275 al Observatorului cultural la adresa regretatului Marian Papahagi. Nu credeam ca cineva va asocia vreodata tocmai numele reputatului profesor si critic literar, brutal disparut dintre noi, cu neincrederea in valorile literaturii romane. Fostul director al Accademiei di Romania din Roma si-ar fi exprimat-o intr-o convorbire particulara cu M.M., atitudine pe seama careia ex-profesorul de la Universitatea din Firenze pune pretinsa neimplicare a confratelui sau in promovarea valorilor romanesti in spatiul italian. Scoasa din cine stie ce context al unei conversatii intre cei doi, parerea citata, dupa care „este nevoie sa crezi in valorile pe care le difuzezi“ – daca va fi fost astfel formulata –, devine proba a acuzarii si, implicit, argument in evidentierea, prin contrast, a propriei activitati de promotor in strainatate al valorilor nationale.

In ce-l priveste pe Marin Mincu, e vorba de-spre o activitate deja cunoscuta si pretuita cum se cuvine. Am scris si eu, nu de mult, despre ea, elogiind-o dupa merit. Pe de alta parte, insa, nu pot ramine indiferent la „constatarea“ pe care o face, fie si cu precautia retorica a „regretelor“ de rigoare, ca „Marian Papahagi (poate si din cauza ca a decedat prematur) n-a facut nimic pentru literatura romana (n-a publicat un articol de promovare in vreo revista importanta si n-a vorbit cu vreun editor pentru a-i traduce si publica nici pe prietenii sai Ion Mircea si Adrian Popescu), desi ar fi putut s-o faca in scurtul interval cit a ocupat cea mai inalta functie culturala detinuta anterior, cu multi ani in urma, de Vasile Parvan“. Caci ea aduce, intr-o fraza defectuos gindita, o invinuire pe care nu ezit s-o calific drept deplasata. Ar fi destul sa se citeasca, pentru a o contrazice radical, volumul Ratiunea de a fi, care aduna, postum, marturisirile de credinta ale lui Marian Papahagi: e inscris acolo intreg devotamentul unui om pentru valorile culturii nationale, inclusiv cele literare, si o vointa aproape patetica a de a le face cunoscute prin institutii solide si proiecte de mare format. Faptul ca n-a reusit decit sa le puna in santier, se datoreaza, cum recunoaste chiar emitatorul nedreptei judecati din Observator cultural, tocmai acelui deces prematur si scurtimii „intervalului“ de care fostul director al Accademiei di Romania a dispus pentru punerea in practica a unor initiative culturale de genul celor invocate.

Or, se stie foarte bine ca intre decembrie 1997 si 18 ianuarie 1999, cind s-a stins pe neasteptate din viata, Marian Papahagi a dus, dimpotriva, o lupta eroica, extrem de dificila si sabotata de destule autoritati ale momentului, pentru restabilirea statutului institutiei pe care o conducea. S-a zbatut si a reusit, in cele din urma, sa elibereze cladirea de tot felul de locatari ce nu aveau nimic de-a face cu „Scoala Romana din Roma“, redind-o destinatiei originare; a angajat lucrari importante de renovare si modernizare; s-a daruit operei de repunere in functie a sistemului de burse pentru tinerii cercetatori romani din diverse domenii, avind o contributie decisiva in organizarea concursurilor de selectie; a proiectat resuscitarea publicatiilor stiintifice girate sub egida ei, a inmultit si intarit substantial relatiile de colaborare cu institutii similare din capitala italiana s.a.m.d.

Fervoarea implicarii in acest demers restaurator si novator, asociata prestigiului sau in lumea academica romana i-a adus nu doar stima si admiratia acestui mediu, ci a cistigat si foarte multi prieteni pentru tara si cultura ei. A „promovat“, adica, cultura romana pe linia specifica pe care pornise, intr-un moment cind mai avea si alte multiple angajamente in tara: la Catedra de Limbi romanice pe care o intemeiase la Cluj, la Centrul de analiza a textului si la Enciclopedia relatiilor culturale romano-italiene pe care o planuise, la revista Studi italo-romeni abia inaugurata. Iar daca ar mai fi trait (dar n-a apucat sa-i vada sositi la Roma nici macar pe primii bursieri ai Accademiei!), ar fi facut cu siguranta, in chip sistematic si bine gindit, demersuri sustinute de promovare si a literaturii romane. Caci era un om de actiune, cu o gindire generoasa, profund creatoare, avea pasiunea si priceperea unui autentic ambasador al culturii noastre, pe oriunde trecea, cu o particulara putere de convingere.

Afirmatia ca „n-a facut nimic pentru literatura romana“ in Italia, pe temeiul ca n-ar fi pretuit-o indeajuns, tocmai el, care i-a dedicat studii substantiale cuprinse in citeva volume si pregatea angajari de anvergura pentru o mai demna situare a ei in ochii strainatatii, are, de aceea, o cota de stridenta ce nu poate trece neinregistrata, oricit l-am stima, altminteri, pe emitator. A-i reprosa, apoi, lui Marian Papahagi ca n-a fost si dascal de romana in vreo universitate italiana si ca ar fi preferat sa raspunda invitatiilor unor mari universitati europene in calitate de conferentiar e cel putin nelalocul sau. Italienistul stralucit care a fost si-a facut minunat datoria in primul rind in domeniul sau, dar s-a achitat cu un inalt simt de raspundere in misiunea de reformare a unei institutii importante pentru cultura romana in Italia, si poate ca e de ajuns pentru amintitul „scurt interval“. Daca ar fi avut in fata, ca Marin Mincu, inca vreo douazeci de ani italieni, ar fi scris, desigur, si acele „articole“ de sustinere, ar fi facut si acele propuneri de editare, nu neaparat in functie de legaturile sale cu un prieten sau altul. Accademia di Romania, era, in viziunea sa, tocmai unul dintre locurile inalte de intilnire dintre cele doua culturi si literaturi.

Toata aceasta ciudata isprava confesiva cu urme tiparite in Observator cultural lasa sa transpara insa un alt mobil, dincolo de orgoliul cunoscut, uneori productiv, ce-i drept, al pretuitului coleg bucurestean. Meritele reale si mari, reamintite acum de el, sint evocate si invocate, din nefericire, in situatia foarte prozaica in care, in competitia pentru un premiu literar italian acordat recent, la care fusese nominalizat, a cistigat nu criticul-romancier, ci „rivalul“ sau, Mircea Cartarescu. Drept care si acestuia i se reproseaza pacatul ingimfarii de a se considera singurul scriitor roman adevarat al orei de fata, ilustrind, asadar, tot neincrederea in valorile literaturii romane, altele decit cele create de el. (In paranteza fie zis, am auzit si eu, cu urechile mele, o varianta a autoaprecierii incriminate, dar care suna putin mai nuantat: autorul Nostalgiei vorbea, la o lansare a cartii sale la Torino, despre nevoia oricarui scriitor care se ia in serios, de a crede in propria valoare, pina la a se considera, dindu-si curaj, cel mai bun dintre toti, poate singurul bun). Dovada, daca e, a unei mici-mari slabiciuni omenesti, simetrica, oarecum, cu propria pornire a lui M.M. de a etala atitea si atitea deschideri de drumuri, acasa si peste frontiere. Iar ca lucrurile sa fie cusute cu o ata si mai alba, printre pacatosi apare, tot contextual, si cunoscutul profesor romanist Bruno Mazzoni, care nu e altul decit… traducatorul cartii premiate…

Cam aceasta e, in realitate, situatia. Daca mi-am permis sa o „decriptez“ cit de cit, e fiindca, iata, face, cum se spune, si victime colaterale, fara nici un profit real. Arunca, doar, pete nemeritate pe memoria unui om dintre cei mai atasati culturii romane, a unui admirabil spirit constructiv, care a ales, in locul unei pozitii personale confortabile in orice mare universitate europeana gata oricind sa-l primeasca, postura de combatant, pentru un bine comun. Si ii blameaza, nemeritat, pe altii.
Sa mai spun, in sfirsit, ca pentru mine ramine o perpetua, amara mirare nevoia pe care o simt cam prea numerosi intelectuali romani ai orei de fata de a-si etala meritele lovind in altii, de pe acelasi front, incercind sa-i coboare si chiar doboare. In cazul de fata, nu era nevoie de atita ambalaj „polemic“ pentru a masca o mica frustrare personala. Sau, poate, mai multe?