OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Julien Green
Placerea de a te povesti tie insuti. Pagini de jurnal
traducere si prefata de Modest Morariu
Editura Humanitas, Editia a 2-a, antologie, 2007, 400 p.

„Daca s-ar intimpla ca aceasta carte sa cada vreodata in miinile unui cititor din anul 2000 sau 2020, ce-ar putea vedea el intr-insa si ce mi-ar reprosa ca n-am spus? Oare un dialog intre mine si el este posibil?“ Astfel nota Julien Green la 10 august 1941, in Jurnalul sau, deschizind un orizont de asteptare confirmat astazi de aparitia celei de-a doua editii romanesti, reluare a celei din 1982, de la Univers. Formula adoptata de Modest Morariu este un excurs selectiv realizat din primele patru volume ale Jurnalului din editia Plon, cuprinzind perioada 1928-1976. Criteriul de selectie invocat de traducator il constituie „reprezentarea omului interior“ Julien Green, autor al unuia dintre cele mai ample jurnale, extins pe un segment temporal de 72 de ani, din 1926 pina in 1998.

Revenirea in forta a literaturii confesive la sfirsitul secolului XX ii depaseste lui Green asteptarile, transformind un gen marginal intr-unul pasibil de a intra in canon. Analizat de critica literara in relatie cu jurnalele de existenta si creatie ale lui Gide si Kafka si citit limitativ in perimetrul literaturii catolice, Jurnalul lui Julien Green dovedeste un caracter singular, dificil de inclus in vreuna din clasificarile de gen. Desi imparte cu vizionari ca Pepys si Amiel placerea de a se povesti, respectiv acribia notarii starilor launtrice, iar cu Gide obsesia adevarului si a exactitatii absolute a confesiunii, Green pastreaza in raport cu traditia jurnalului o distanta ce ii permite sa depaseasca anxietatea influentelor, conturind un nou tip de jurnal, datorita unei insolite viziuni asupra timpului, coordonata esentiala pe care se construieste identitatea.
in vreme ce scriitura diarista parea un topic al lui a fi prin excelenta, Green forteaza limitele genului si ne asaza in fata unui jurnal al lui „ar fi fost“, al eului potential si nu al eului istoric. Desi dezvolta constiinta tragica a existentei ca principiu ontologic in linia unor scrieri confesive de tipul celor ale lui Kierkegaard si Unamuno, adevarata apropiere Green o resimte de jurnalul lui Kafka, prin vocatia suferintei si nevoia autocunoasterii, nu total neindatorata existentialismului.

Aventura diarista nu mai tine de cotidian, ci de starile interioare ale fiintei
Constructia sinelui prin actul scrierii angreneaza la Julien Green constiinta unei temporalitati diferite de cronologicul obisnuit al jurnalului. Continuitatea trairilor e viciata de o incremenire intr-un trecut irecuperabil din perspectiva prezentului, care consemneaza fragmentarismul identitar, incapabil de a surprinde fiinta in totalitatea trairilor ei dintr-o clipa, miraj in care Amiel crezuse. Capabil de a evidentia doar sensuri „slabe“, locale, lui Green ii lipseste acel regard surplombant ce da coerenta jurnalului, iar cind il incearca, revede retrospectiv si stilizat perioada copilariei. Amintirile devin „o reconstituire, dar bucatile sint autentice“ (4 ianuarie 1974).

In locul adevarului absolut la care aspira utopic Gide, Green propune autenticitatea, ceea ce il apropie mai mult de Papini. Astfel, traieste cu handicapul cuvintului care nu se poate mula pe corporalitatea vie a referentului, scapindu-i complexitatea temporalului si fiind nevoit sa isi recunoasca infringerea: „Imposibilitatea de a spune totul in jurnal“ (21 aprilie 1944) va fi una dintre angoasele acestui voyageur sur la terre.
Invocind triplul deziderat al jurnalului – sinceritate, exactitate si forta selectarii faptelor prezentate –, Green marturiseste in Le langage et son double imposibilitatea atingerii acestor limite profesate obsesiv de Gide, aratind ca, dincolo de lupta cu uitarea pentru prezervarea intacta a identitatii, jurnalul functioneaza ca obstacol in calea mortii, care incepe heideggerian, inca din timpul vietii. Fuga de moarte il face sa caute restituirea integrala a fiintei sale prin orice supapa autobiografica, de la romanul autobiografic la jurnal, cel dintii incercind sa acopere perioada adolescentei pe care cel din urma o rateaza: 1918-1926. Green pare a situa jurnalul intr-o pozitie superioara autobiografiei, care pastreaza ecartul temporal intre traire si consemnare.

Desprins de axa istoriei imediate, Jurnalul lui Green contine pasaje nedatate pentru ca aventura diarista nu mai tine de cotidian, ci de starile interioare ale fiintei, care pastreaza nostalgia unei scriituri ca proiect al exhaustivitatii, un rest din romantismul ce il leaga de Novalis si de Amiel, chiar daca ii prevede limitele, lasind loc tristetii ontologice. La Green, aceasta vine din ruptura dintre lumea lui a fi si a lui ar fi fost sa fie, transformat prin optiunea facuta la nivelul existentei in n-a fost sa fie. Structura temporala schizoida isi asociaza o identitate similara: „O mare parte din viata mea nu-mi seamana. Simt intens ca trec necontenit alaturi de cel care as fi vrut sa fiu si, intr-un fel, omul acela exista, se afla acolo si-i trist, iar tristetea lui este si a mea“ (23 iunie 1938).
Jurnalul nu ne poate feri de moarte, dar poate „augmenter en nous la conscience de la vie“ (Le langage et son double). Pentru ca jurnalul intretine fiinta in prizonieratul unui ieri mort, Green tinjeste dupa o privire retrospectiva, capabila a cobori in trecutul „amintirilor imemoriale“, care va duce la cele trei volume autobiografice: Partir avant le jour (1963), Mille chemins ouverts (1964), Terre lointaine (1966).

Frustrarea de a nu putea spune totul in jurnal vine din imposibilitatea de a capta scriptural fluxul gindirii, rezultind fragmentarismul identitar: „Notind toate astea ma mai eliberez putin, dar nu-i o solutie“ (29 ianuarie 1929). Din aceasta perspectiva, imaginea lui Green, asa cum o recompune Modest Morariu, impune o continuitate a starilor launtrice, focalizindu-se pe jurnalul de creatie si pe cel al sinelui posibil, prin eliminarea notatiilor despre omul istoric.
in spatele „nebuniei de-a trai astfel, de a-mi schilodi fiinta“ (10 februarie 1929), sta neantul, pe care Green incearca sa il ignore, din nevoia imperioasa de a judeca moartea ca prag si nu ca limita ultima. Nici experienta jurnalului nu ii e de-ajuns si cade in autobiografie, din teama de a nu se pierde pe sine cel din trecut si de a intra, precum Biris al lui Eliade, „in cimpul mortii“: „incotro ma duce acest jurnal? Spre ce noapte, spre ce moarte? [...] Uneori, ma apuca nelinisti cumplite, dar trebuie mers inainte“ (21 septembrie 1931).

Nevoia de a fi mereu altul coexista cu nostalgia unei coerente a starilor launtrice. Frustrarea din paginile jurnalului e generata de lumile posibile nenascute si moarte inainte de a se fi nascut, de nerabdarea de a intra in viata, o febrilitate a trecerii pragului inspre a fi. Obsesia raminerii in virtual tradeaza frica de optiune si imposibilitatea de a urmari cu acribie un singur proiect existential, aspect pe care si Borges il va sesiza, cind va vorbi despre lumile care ar fi putut sa fie, dar nu au fost. Nu spre alegere se indreapta Green, ci spre latentele ramase in afara optiunii: „este o distanta prea mare intre ceea ce scriu si ceea ce as vrea sa scriu“. „Cea mai tiranica fobie a mea – a mortii. Ea exista in toate cartile mele“ (24 decembrie 1932). Moartea va fi exilata in spatiul posibilelor, unde optiunea e suspendata si nu poate afecta hedonismul vietii. Ea vine dintr-un inconstient colectiv, pe care il aude si Nichita Stanescu: „aud nenascutii ciini pe nenascutii oameni cum ii latra“.

Doua sint segmentele temporale in care Green rataceste: neantul din pragul nasterii si din cel al mortii, revelind o identitate de prag, care refuza hotarirea de teama pierderii celorlalte lumi. E o lume haotica, fara curajul de a se lua in proiect, ceea ce explica si oroarea de a avea o structura apriorica a romanelor sale, o arta poetica prestabilita, precum aveau Malraux sau Poe, de care Green e foarte apropiat prin constructia schizoida a scriiturii si a identitatii sale.
Consemnata in virtual, existenta eului din jurnal se opreste inevitabil in pragul actului. in pragul devine comportamentul sau predilect, Green avind nostalgia pastrarii limitei ca orizont, nu ca obstacol ce se cere infrint. Epurei omului istoric ii raspunde o ferventa activitate interioara, consumata exclusiv cerebral, arborind o nepasare suverana pentru fiinta perceptibila in realul dat. Virtualul, fantasmele care nu se reifica imediat, capata corporalitate la trecerea dintre veghe si somn, iar lecturile consemnate graviteaza toate in jurul unui personaj construit din carnea lui n-a fost sa fie… inca: moartea.

Spaima, iubirea, groaza, placerea sint stari fara obiect, ca si sentimentul mortii insusi. Ele capata consistenta rematica si devin personaje care populeaza lumea interioara a acestui melancolic, care are nevoie de spectacolul propriei constiinte. Pentru un fascinat de lumea viselor, Green nu are cel mai dezvoltat simtul vizual, ci pe cel tactil. Nu vede chipul spaimei, dar ii simte prezenta. Similar, placerea este considerata conceptual, in absolutul indeterminarii. in fapt, in spatele acestei spaime de a numi se afla tabuul logosului care ameninta sa devina corp si sa iasa din virtual. Indeterminarea maxima apare cind Green creeaza un spatiu si o identitate corespondenta acestuia, rezumind intregul traseu al jurnalului in periplul spre un Nowhere/No man’s land, fantasma comuna omului pierdut al lui Gomez de la Serna si Lupului de stepa al lui Hesse.

Conciliant cu atingerea adevarului ca deziderat al jurnalului, Green se arata sceptic in privinta exactitatii date de inregistrarea fidela a tuturor senzatiilor, polemizind ex silentio cu suprarealistii, a caror poetica onirica a urmat-o insa indeaproape in romane ca Mont Cinère, Adrienne Mesurat, Leviathan, Minuit si L’autre. Jurnalul devine o oglinda cu goluri, precum cea prin care priveste lumea acrobatilor naratorul intimplarilor din irealitatea imediata: „ce reprezinta un jurnal si ce adevar poate contine o scriere de acest gen? Tot ce desprindem noi pentru a comenta nu-i decit o parte infima dintr-un ansamblu care nu-si dobindeste valoarea integrala decit atunci cind ochiul il cuprinde pe de-a-ntregul“ (26 septembrie 1941). „Nu sint, niciodata n-am fost exact omul jurnalului pe care-l scriu [...] sint mai bun si mai rau decit am lasat sa se inteleaga, dar totdeauna am vrut sa fiu adevarat. Or, a fi adevarat e una, iar a fi exact e alta“ (15 octombrie 1941).
Tacerile care se lasa in jurnal sint mai importante decit starile inregistrate, pentru ca ele ating zona niciodata concretizata a virtualului, obsesia tacerii in fata mirarii traitului devenind la Green constiinta structuranta a Jurnalului, dar si modalitate de a dinamita scriitura din interior, pentru ca e o presimtire a vidului: „Acum imi dau seama ca scriu ca sa birui frica de vidul care ma tulbura de atita vreme“ (2 august 1945).

Subversiva, tacerea transpare din partitura antifrastica a jurnalului, din paradoxul trairilor, din deconstructia a ceea ce a afirmat o clipa mai devreme.
invaluirea confesiunii in formulari impersonale, inductive, cu tenta eseistica e modul favorit de expresie din Jurnal, care ascunde totusi cea mai sincera confesiune. Green modifica retorica jurnalului, care nu mai este expansiunea egotismului, ci vorbirea despre sine printr-un altul, procedeu ce se regaseste si in Leviathan, despre care marturisea ca e vocea sa fragmentata in mai multe constiinte. Green rejudeca problematica genului si rastoarna multe dintre „regulile“ ce pareau de nedepasit: sinceritatea si exactitatea absolute, notarea zilnica obligatorie. La Green, exista pasaje nedatate, eul e inlocuit cu discursul aparent impersonal, ducind la o afirmatie paradoxala de tipul transformarii jurnalului intr-un fel de roman, intrucit isi asuma golurile de tacere venite din publicarea partiala a jurnalului. Invers, in roman, Green asaza tacerile jurnalului, astfel incit „adevaratul meu jurnal se afla ingropat in ce inventez“ ss.m.t (31 octombrie 1944).

Un loc important in jurnal il detine privirea naturii, launtrice si exterioare deopotriva. Impregnata de interioritatea pictorului, nu e atinsa altfel decit cu privirea si de la distanta. Exteriorul natural e contemplat, de cele mai multe ori, prin medierea ferestrei din camera celui care scrie, niciodata aproape din interiorul sau (exceptie fac plimbarile prin padure, la fel de recurente ca fantasma mortii pe care o evoca). Mai mult decit prin actul atingerii, subiectul cunoaste naturalul prin actul privirii. Acesti poli se inverseaza in viata lui Green din oglinda, a celui virtual, care traieste mai ales prin actul atingerii fantasmelor, remodelindu-le ca personaje ale dramelor de constiinta. Invers decit in existenta reala, Green creeaza prin atingere si abia in al doilea rind prin privire.

Adesea, pasajele in care actul privirii il inlocuieste pe cel al atingerii devin vizionare, de un estetism pictural acut, semanind cu tablourile lui Vermeer sau cu interiorul camerei de hotel in care mediteaza scriitorul din Nostalghia lui Tarkovski. Fereastra are propria ei poezie, a ploii si a luminii, pe care scriitorul doar o contempla din interiorul acestei cochilii, in care doarme latenta mortii.
Obsesia incaperilor triste, reci, melancolice vine de la Poe, ca si fluctuatia intre camere, Green aratindu-se ca un „voyageur sur la terre“, satul de compania propriului eu si care viseaza, ca „visionnaire“, „si j’étais vous…“. Dorinta heracliteana de a fi un altul si altundeva il face sa caute mereu noi spatii si identitati prin fereastra deschisa a camerei sale. Cind fereastra cochiliei se inchide, singur gindul mortii si sentimentul neantului, invatate pe cind studia budhismul si scrisese Varouna, ramin.

Dincolo de exodul cuvintelor, expansiune a eului in interioritate, exista o mare ispita a tacerii. A vorbi fara a spune nimic si totul despre sine este marea tacere care ne asteapta la capatul Jurnalului, tacerea a tot ceea ce n-a fost sa fie, in fata zgomotosului a fost. Probabil ca acesta e sunetul asurzitor si straniu pe care Green il aude adesea, atit in societate, cit si prin peretii camerei in care face necontenit elogiul tacerii.
intre tacutul imperiu al neantului si rivnitul Nowhere’s land se consuma intreaga drama a lui Julien Green. Singura punte aruncata peste acest hau este jurnalul, manuscris ascuns intr-o sticla, singura scrisoare trimisa vreodata de Green fara a regreta ca nu a ars-o alaturi de celelalte. Scrisa pentru sine si pentru straini, scrisoarea de-o viata este insasi fiinta autorului ei, desfacuta in fisii de corporalitate scripturala.