Jung Chang: Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei

Fragment din volumul în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, în traducerea Sandei Pop

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Foametea (1958-1962)

„Femeile capabile pot pregăti masa fără ingrediente“

Împlinisem şase ani în toamna anului 1958 şi am început să frecventez o şcoală primară la circa douăzeci de minute de mers pe jos de locuinţa noastră, pe alei pietruite, dar pline de noroi. Zilnic, către şi de la şcoală scotoceam din ochi fiecare părticică de drum pentru a descoperi cuie rupte, zimţi ruginiţi şi orice aşchie de metal ce s-ar putea ascunde între pietre. Acestea trebuiau culese pentru a alimenta cuptoarele care produceau oţel, ceea ce reprezenta ocupaţia mea principală. Da, aşa este, la vîrsta de şase ani eram implicată în producţia de oţel şi eram în competiţie cu colegii mei de şcoală pentru predarea celei mai mari cantităţi de fier vechi.

De jur împrejurul meu, pretutindeni, din megafoane urla o muzică „înălţătoare“, iar pe ziduri şi străzi dădeai la tot pasul de flamuri, afişe şi lozinci uriaşe scrise pe pereţii caselor: „Trăiască Marele Salt Înainte“ şi „Faceţi oţel cu toţii!“. Deşi nu prea înţelegeam de ce, ştiam că preşedintele Mao dăduse ordin naţiunii să facă mult oţel. În şcoala mea, ustensile ca nişte creuzete au înlocuit ceaunele în care se fierbea altădată mîncarea pe uriaşele sobe de gătit din bucătărie. Toate aşchiile de fier, împreună cu vechile ceaune sparte în bucăţi erau puse la topit la foc continuu. Profesoarele noastre alimentau cu rîndul sobele cu lemn de foc şi amestecau fragmentele de fier cu linguri uriaşe. Noi, copiii, nu aveam prea multe lecţii cu profesoarele atît de preocupate să păzească topitura. Cei mai mari dintre noi participam la campanie, iar restul făceam în mod organizat curăţenie în apartamentele profesoarelor şi le păzeam copiii.

Îmi amintesc cum am vizitat odată, cu alţi cîţiva copii, un spital unde era internată o profesoară arsă foarte grav pe braţe de la stropii de fier topit săriţi din cazan. Doctori şi infirmiere în halate albe se agitau frenetic în jurul ei. Şi în incinta spitalului se afla un cuptor care trebuia alimentat tot timpul de doctori cu buşteni — chiar în timp ce făceau operaţii bolnavilor — şi pe tot timpul nopţii.

Cu puţin înainte să încep şcoala, familia mea se mutase din casa parohială într-un complex, unde era şi sediul Guvernului regional. Cartierul cuprindea mai multe străzi cu blocuri de apartamente şi de birouri şi un număr de vile mari şi era înconjurat de un zid înalt, care îl separa de lumea de afară. Lîngă poarta principală, în interior, se afla o clădire în care fusese în al Doilea Război Mondial Clubul Ofiţerilor Americani. Ernest Hemingway stătuse acolo în 1941. Clădirea clubului era în stilul tradiţional chinez, cu marginile acoperişului din ţigle galbene ridicate în sus şi stîlpi solizi de un roşu închis. Găzduia acum birourile Secretariatului Guvernului din Sichuan.

În parcarea complexului, pe locul unde aşteptau altădată şoferii, se construise un cuptor uriaş. Noaptea, cerul era iluminat de flăcări şi zgomotul făcut de mulţimile care se agitau în jurul cuptorului putea fi auzit pînă în camera mea, la o depărtare de trei sute de yarzi. Ceaunele familiei mele s-au dus cu toatele în cuptorul din curte, împreună cu ustensilele metalice de bucătărie. Nu am suferit pentru pierderea lor, deoarece tot nu mai aveam nevoie de ele. Nu mai era permis să-ţi prepari mîncarea acasă, toată lumea trebuia să mănînce la cantină. Cuptorul era nesăţios. A înghiţit patul părinţilor mei, moale şi confortabil, cu arcuri de oţel. La fel şi balustradele străzilor din oraş şi tot ce era metalic. Luni de zile, abia dacă i-am văzut pe părinţii mei. De cele mai multe ori, nici nu veneau acasă, deoarece trebuiau să se asigure că temperatura cuptoarelor din birourile lor nu scădea nici un moment.

În acea epocă, Mao şi-a lansat ideea lui pripită de a transforma China într-o putere modernă, de primă mărime. A botezat oţelul „mareşalul“ industriei şi a dispus ca producţia de oţel să fie dublată într-un an: de la 5,35 milioane tone în 1957, la 10,7 milioane tone în 1958. Dar, în loc să încerce să dezvolte industria oţelului cu muncitori calificaţi, a angrenat toată populaţia să participe. Pentru fiecare unitate exista o cotă de oţel şi, timp de multe luni de zile, populaţia şi-a abandonat munca normală zilnică pentru a o aduce la îndeplinire. Dezvoltarea economică a ţării a fost redusă la întrebarea simplistă cîte tone de oţel pot fi produse, şi întreaga naţiune era tîrîtă în această unică acţiune. S-a estimat în cifre oficiale că aproape o sută de milioane de ţărani au fost scoşi de la muncile agricole şi implicaţi în producţia de oţel. Ei alcătuiseră forţa de muncă ce producea hrana populaţiei. Munţii au fost dezgoliţi de păduri pentru combustibil. Cu toate aceste eforturi, randamentul producţiei de masă a oţelului s-a ridicat doar la ce populaţia numea „balegă de vită“ (niu-shi-ge-da), adică nişte excremente nefolositoare.

Situaţia aceasta cu totul absurdă ilustrează nu numai ignoranţa lui Mao în ce priveşte modul cum acţionează economia unei ţări, dar şi indiferenţa lui aproape metafizică pentru realitate — o trăsătură interesantă, poate, la un poet, dar cu totul altceva la un lider politic cu putere absolută. La bază se afla un profund dispreţ pentru viaţa umană. Cu puţin timp în urmă, îi mărturisise ambasadorului Finlandei: „Chiar dacă Statele Unite au bombe atomice mai puternice şi le îndreaptă asupra Chinei, făcînd o gaură în pămînt sau aruncîndu-l în aer, asta ar fi de o mare importanţă pentru sistemul solar, dar ar constitui o problemă nesemnificativă dacă priveşti universul ca pe un întreg“.

Voluntarismul lui Mao fusese întărit de experienţa lui recentă în Rusia. Adînc deziluzionat de demascarea lui Stalin de către Hruşciov în 1956, Mao a participat, la sfîrşitul anului 1957, la o întrunire a liderilor comunişti. S-a întors de acolo convins că Rusia şi aliaţii ei abandonaseră socialismul şi deveniseră „revizionişti“. În ochii lui, China era singura ţară fidelă comunismului. El trebuia să indice noua cale. Megalomania şi voluntarismul se cam amestecau în mintea lui Mao.

Ideea lui fixă cu oţelul a fost acceptată fără discuţie, ca şi celelalte obsesii ale lui. Dintr-odată i-a căşunat pe vrăbii — devorau grăunţele. Aşa că a mobilizat fiecare gospodărie: ieşeam cu toţii afară şi făceam zgomote infernale, bătînd în orice obiect de metal, de la talgere la tigăi, ca să speriem vrăbiuţele din copaci, care, pînă la urmă, trebuiau să cadă moarte de foame. Chiar şi astăzi îmi sună în urechi larma făcută de fraţii mei şi de mine, dar şi de membrii Guvernului, aşezaţi sub un copac uriaş din curtea noastră.

Nu trebuie uitate nici fantasticele obiective economice pe care le stabilea. Mao pretindea că producţia industrială a Chinei ar putea-o depăşi pe aceea a Statelor Unite şi a Marii Britanii în decurs de cincisprezece ani. Pentru chinezi, aceste ţări reprezentau lumea capitalistă. Să le depăşim ar fi putut fi considerat un triumf asupra duşmanului. Aceste ţinte îi atrăgeau pe oameni, făceau apel la mîndria lor şi le stîrneau entuziasmul. Fuseseră umiliţi de refuzul Statelor Unite şi al majorităţii ţărilor occidentale mari de a le acorda recunoaşterea diplomatică şi acum puteau arăta lumii că erau în stare să o realizeze, că voiau să creadă în miracole. Mao le oferea inspiraţia. Energia populaţiei trebuia să-şi găsească o canalizare. Şi acum o găsise. Spiritul gung-ho era mai puternic decît prudenţa, tot aşa cum ignoranţa triumfa asupra raţiunii.

La începutul anului 1958, la scurtă vreme după întoarcerea lui de la Moscova, Mao a făcut o vizită de aproximativ o lună la Chengdu. Se înflăcărase la ideea că China putea face orice, mai ales să preia conducerea socialismului din mîinile Uniunii Sovietice. Cînd se afla în Chengdu, Mao a plănuit „Marele Salt Înainte“. Oraşul i-a organizat o mare paradă, dar participanţii habar nu aveau de prezenţa lui acolo. Iar el s-a ascuns. În timpul paradei s-a lansat un slogan, „Femeile capabile pot pregăti o masă fără ingrediente“, inversînd un vechi proverb chinezesc: „Oricît de capabilă ar fi o femeie, nu poate pregăti o masă fără ingrediente“. Oratoria exagerată devenise sarcină concretă. Fantezii imposibile trebuiau să devină realităţi.

În anul acela a fost o primăvară încîntătoare. Într-una dintre zile, Mao a ieşit să se plimbe într-un parc numit „Căsuţa acoperită cu paie a lui Du Fu“, poetul Tang din secolul al VIII-lea. Biroul Districtului Oriental al mamei trebuia să asigure securitatea în acea zonă a parcului, astfel că ea şi colegii ei patrulau cu conştiinciozitate, făcînd pe turiştii. Mao nu obişnuia însă să respecte un program sau să-şi anunţe dinainte mişcările, aşa că mama a aşteptat ore întregi într-o ceainărie, bînd ceai ca să rămînă trează. Cuprinsă de o stare de neastîmpăr, le-a spus colegilor că pleacă să se mişte puţin. Dar a intrat în aria de securitate a Districtului Occidental, unde nu era cunoscută, şi a fost luată imediat în urmărire. Secretarul de partid al Districtului Occidental a primit rapoarte cu privire la „o femeie suspectă“ şi a venit să constate personal cine era „femeia suspectă“; recunoscînd-o, a izbucnit în rîs: „Dar aceasta este vechea noastră tovarăşă Xia, din Districtul Oriental!“. Mama a fost însă criticată de şeful ei, şeful Districtului „Guo“, „pentru a fi rătăcit de colo-colo indisciplinată“.

Mao a vizitat şi un număr de ferme pe Platoul Chengdu. Pînă atunci, cooperativele agricole fuseseră mici. Mao a dispus pe loc ca toate cooperativele să se unească formînd unităţi mai mari, care au fost numite ulterior „comunele poporului“.

Cu începere din acea vară, China a fost organizată în aceste noi unităţi, fiecare numărînd între două mii şi douăzeci de mii de gospodării. Una dintre primele unităţi s-a aflat în regiunea Xushui, în provincia Hebei din Nordul Chinei, unitate pentru care Mao a făcut o pasiune subită. În zelul lui de a dovedi că meritau atenţia lui Mao, şeful local s-a lăudat că vor produce de zece ori mai multe grîne decît înainte. Mao a zîmbit cu gura pînă la urechi şi i-a răspuns: „Ce ai să faci cu toată producţia asta? La urma urmei, nu e aşa de rău să ai prea multă hrană. Statul nu o vrea. Toţi ceilalţi au destul ei înşişi. Dar fermierii de aici pot mînca pe săturate. Puteţi mînca şi cinci mese pe zi!“. Mao se îmbăta cu apă rece, lăsîndu-se în voia visului etern al ţăranului chinez – mai multă hrană. După cuvintele lui Mao, sătenii au ieşit în întîmpinarea dorinţelor Marelui lor Conducător supralicitînd şi spunînd că produceau mai mult de un milion de pfunzi ş50.000 kg – n.t.ţ de cartofi pe mu şun mu reprezintă o şesime dintr-un acru; un acru aprox. = un pogon – n.t.ţ şi peste 130.000 pfunzi şun pfund = 453 g – n.t.ţ de grîu pe mu şi varză cîntărind 500 de pfunzi fiecare căpăţînă.

A urmat o perioadă cînd a te legăna în fantezii şi a le împărtăşi şi altora, dar şi a crede în ele devenise o practică împinsă dincolo de imaginabil. Ţăranii mutau recolta de pe mai multe parcele pe una singură, pentru a demonstra oficialităţilor de partid că produseseră o recoltă miraculoasă. Asemenea „potemkiniade agricole“ erau prezentate unor oameni de ştiinţă, reporteri, vizitatori din alte regiuni şi străini orbiţi sau care voiau să nu vadă. Deşi aceste recolte se stricau în general, în cîteva zile, din cauza transplantării, fără respectarea timpului potrivit sau a densităţii prea mari. Vizitatorii nu aflau aceasta sau nu voiau să afle. O mare parte a populaţiei era atrasă în această lume confuză şi nebună. „Automistificarea în timp ce îi înşeli pe alţii“ (zi-qi-qi-ren) a cuprins întreaga naţiune.

Destul de mulţi oameni, printre care oameni de ştiinţă din domeniul agricol şi lideri ai partidului, afirmau că văzuseră cu propriii lor ochi miracolele. Iar cei ce nu se alăturau acestor relatări fanteziste începeau să se îndoiască şi să se învinovăţească. Sub o dictatură ca aceea a lui Mao, cînd informaţia era ţinută ascunsă şi falsificată, pentru oamenii de rînd era foarte greu să aibă încredere în propria lor experienţă sau în cunoştinţele lor. Ca să nu mai spun că se confruntau acum cu un val uriaş de fervoare, ce cuprinsese întreaga naţiune şi avea să întunece orice urmă de raţiune. Devenise uşor să ignori realitatea şi să-ţi pui toată încrederea în Mao. Era cel mai uşor să te laşi dus de frenezia aceasta colectivă. Să te opreşti şi să te gîndeşti şi să fii circumspect însemna să-ţi cauţi necazul cu orice preţ.

O caricatură oficială înfăţişa un om de ştiinţă sub chipul unui şoarece chiţăind: „La o maşină de gătit ca a ta nu poţi să fierbi decît apa pentru ceai“. Lîngă el se afla un muncitor uriaş, care ridica gigantica poartă a unei ecluze, lăsînd să curgă un val de fier topit, şi care îi răspundea: „Cît de mult poţi să bei?“. Majoritatea celor care-şi dădeau seama de absurditatea situaţiei erau prea speriaţi ca să se pronunţe, mai cu seamă după „Campania împotriva elementelor de dreapta“ din 1957. Căci aceia care şi-au exprimat unele îndoieli au fost imediat reduşi la tăcere sau daţi afară din slujbe, acţiune urmată de discriminare faţă de familie şi de un viitor sumbru pentru copiii lor.

În multe locuri, cetăţenii care refuzau să laude creşterile masive de producţie erau bătuţi pînă cînd cedau. La Yibin, şefi ai unităţilor de producţie erau atîrnaţi cu mîinile legate la spate în piaţa publică a satului, unde erau bombardaţi cu întrebări de felul:

— Cît de mult grîu poţi să produci pe mu?

— Patru sute de jin [circa patru sute cincizeci pfunzi — o cantitate realistă n.t.].

Apoi, după ce era bătut:

— Cît grîu poţi să produci pe mu?

— Opt sute de jin.

Dar nici această cifră imposibil de realizat nu era suficientă.

Nefericitul era bătut în continuare sau lăsat să atîrne acolo pînă cînd era auzit şoptind: „Zece mii de jin“. Uneori, bietul om murea acolo pentru că refuza să mărească cifra sau, pur şi simplu, fiindcă nu apuca să o mărească suficient de mult.

Mulţi ţărani sau oficialităţi de origine ţărănească, implicaţi în astfel de scene, nu credeau în competiţia aceasta ridicolă, dar teama de a fi acuzaţi de neîncredere era mai puternică. Ei erau cei ce transmiteau ordinele partidului şi erau în siguranţă cîtă vreme îl urmau pe Mao. Sistemul totalitar în care trăiau le subminase şi pervertise simţul răspunderii. Chiar şi medicii ajunseseră să ridice în slăvi însănătoşiri miraculoase ale unor bolnavi incurabili.

În complexul unde locuiam, veneau camioane cu ţărani zîmbitori, care raportau realizări fantastice, depăşind toate recordurile. Într-o zi au adus un castravete monstruos, lung cît jumătate de camion. În altă zi, o roşie purtată cu greutate de doi copii. Altă dată, un porc gigantic, care abia încăpuse în camion. Ţăranii pretindeau că aveau acasă un porc la fel de mare, deoarece, în mod evident, cel din camion era din carton. În ochii mei de copil el apărea însă ca adevărat. Poate că mă lăsam înşelată de toţi adulţii din jurul meu, care se comportau ca şi cum totul era real. Populaţia a învăţat să sfideze raţiunea şi să se lase convinsă de înşelăciune.

Întreaga naţiune a adoptat dublul limbaj. Cuvintele nu mai reprezentau realitatea, responsabilitatea şi adevăratele gînduri ale oamenilor. Minciunile alunecau uşor pe limbă deoarece cuvintele îşi pierduseră înţelesul şi, de aceea, încetaseră să mai fie luate în serios.

Situaţia s-a înrăutăţit prin înregimentarea continuă a societăţii. Cînd a instituit comunele ţărăneşti, Mao a spus că avantajul principal era acela că oamenii vor fi „uşor de controlat“, deoarece vor trăi de aici înainte într-un sistem organizat şi nu vor mai fi lăsaţi de capul lor. Li se dăduseră deja ordine de foarte sus cum să-şi lucreze pămîntul. Tot Mao a fost acela care a rezumat întreaga agricultură în opt cuvinte: „solul, îngrăşămintele, apa, seminţele, sădirea în cuiburi dese, protecţie, supraveghere, tehnologie“. Comitetul Central al Partidului de la Peking a emis instrucţiuni pe două pagini, în care li se spunea ţăranilor din toată China cum să-şi îmbunătăţească tarlalele, în altă pagină, cum să folosească îngrăşămintele, şi în alta, cum să sădească în cuiburi dese. Instrucţiunile acestea, de o incredibilă simplitate, trebuiau urmate cu stricteţe: ţăranii trebuiau să-şi răsădească plantele tot mai des, în cadrul unor campanii continue.

Încă un mijloc de înregimentare, devenit, pe atunci, o obsesie pentru Mao, erau cantinele în fiecare comună. În stilul lui fantezist, el definea comunismul ca un sistem de „cantine publice, care oferă mese gratuite“. Faptul că aceste cantine nu produceau ele însele alimentele necesare nu-l preocupa. În 1958, regimul a interzis efectiv să se ia masa acasă. Fiecare ţăran trebuia să mănînce la cantina comunei. Ustensilele de bucătărie, precum ceaunele – şi, în unele locuri, banii – erau proscrise. Statul şi comuna urmau să aibă grijă de toţi cetăţenii. În fiecare seară, după o zi de muncă, ţăranii se înşirau la uşa cantinei şi mîncau pe săturate, ceea ce nu li se mai întîmplase în trecut, chiar în anii cei mai buni şi în regiunile cele mai fertile. Acum ei consumau şi prăpădeau întreaga rezervă de hrană. Se aşezau la rînd şi pe cîmp, dar cît de mult munceau nu mai conta, pentru că produsele aparţineau acum statului şi nu mai aveau o legătură cu viaţa lor. Mao prezisese doar că China se îndrepta spre o societate comunistă care, pentru chinezi, însemna „să împarţi bunurile materiale“ şi, prin aceasta, ţăranii înţelegeau că vor primi oricum o parte, indiferent cît vor munci. În absenţa oricărui stimulent, se duceau pe cîmp şi trăgeau un somn bun.

Faptul că agricultura era neglijată se datora şi priorităţii acordate oţelului. Mulţi ţărani erau extenuaţi după ce petreceau ore întregi căutînd combustibil, şpan şi obiecte din fier, chiar minereu, şi întreţinînd focul continuu; aşa că munca la cîmp era lăsată pe seama femeilor şi a copiilor, care trebuiau să se descurce cum puteau, făcînd totul manual, deoarece şi animalele erau implicate în producţia de oţel. În toamna lui 1958, cînd a venit vremea recoltei, abia zăreai cîţiva ţărani pe cîmp.

Eşecul strîngerii recoltei, şi aşa sărace, din 1958 a reprezentat un avertisment pentru penuria de alimente care se prefigura, chiar dacă statisticile oficiale arătau o creştere de două ori a producţiei agricole. S-a anunţat oficial că producţia de grîu în China anului 1958 a depăşit-o pe aceea a Statelor Unite. Ziarul partidului, People’s Daily, a iniţiat un sondaj al opiniei publice cu titlul: „Cum vom face faţă problemei unei producţii prea mari de hrană“.

Departamentul tatălui meu răspundea de presa din Sichuan, care publica ştiri extravagante, ca toate ziarele din China. Presa era vocea partidului, iar cînd era vorba de politica partidului, nici tata, nici altcineva din media nu aveau un cuvînt de spus. Ei făceau parte dintr-o uriaşă curea de transmisie. Tatăl meu urmărea însă alarmat situaţia nou creată: singurul lucru pe care-l putea face era să apeleze la conducătorii partidului.

Astfel că, la sfîrşitul lui 1958, a trimis o scrisoare Comitetului Central din Peking, în care arăta că modul acesta de a realiza producţia de oţel era inutil şi ducea la risipirea forţelor de muncă: ţăranii erau extenuaţi, munca lor era zadarnică şi exista o penurie de alimente. Făcea un apel la măsuri urgente. Scrisoarea i-a fost înmînată guvernatorului, pentru a o transmite mai departe. Guvernatorul Lee Da-zhang era numărul doi în provincie. El îi dăduse prima slujbă tatei, atunci cînd venise la Chengdu de la Yibin, şi îl trata ca pe un prieten.

Guvernatorul Lee i-a spus însă tatălui meu că nu va trimite scrisoarea mai departe. Nu conţinea nici o noutate, a spus el. „Partidul ştie tot. Ai încredere în el“. Mao spusese că, în nici un caz, populaţia nu trebuia descurajată. „Marele salt înainte“ modificase psihologia chinezilor, transformîndu-i din nişte indivizi pasivi într-un popor care poate face ceva, care şi-a însuşit principiul „ridică-te şi mergi“, spusese el, şi acest spirit nou nu trebuie descurajat.

Guvernatorul Lee i-a mai adus la cunoştinţă tatei că liderii provinciali îi dăduseră porecla periculoasă de „Opoziţie“, întrucît lăsase să-i scape în faţa lor unele dezacorduri. Şi că doar datorită celorlalte calităţi, loialitatea lui totală faţă de partid şi simţului rigid al disciplinei, tata mai era încă în poziţia în care era. „Norocul tău, a spus guvernatorul, este că ţi-ai arătat îndoielile doar către Partid, şi nu în public.“ L-a prevenit pe tata că ar putea da de necazuri serioase, atît el şi familia lui, cît şi „alţii“, incluzîndu-se în aceşti „alţii“ şi pe el însuşi, prietenul lui, dacă tatăl meu ar insista să exprime asemenea îngrijorări. Tatăl meu nu a mai insistat. Fusese pe jumătate convins de argumentele prietenului său şi riscul era prea mare. Ajunsese la acel stadiu cînd nu mai era incapabil de compromisuri.

Dar tatăl meu şi colegii lui din Departamentul de Afaceri Publice adunaseră un număr mare de plîngeri, ceea ce făcea parte din sarcina lor de serviciu, şi le transmiseseră la Peking. Se simţea o nemulţumire generală, atît în sînul populaţiei, cît şi printre oficialităţi. Adevărul era că „Marele Salt Inainte“ declanşase cea mai serioasă sciziune în conducere de cînd comuniştii luaseră puterea, cu zece ani în urmă. Mao a trebuit să renunţe la cel mai puţin important dintre cele două posturi principale, cel de preşedinte al statului, în favoarea lui Liu Shaoqi, care a devenit al doilea om în China. Prestigiul lui reprezenta însă numai o mică parte din prestigiul lui Mao, care şi-a păstrat postul-cheie de şef al partidului.

Vocile disidenţilor au devenit însă atît de puternice, încît partidul a trebuit să convoace o conferinţă specială, care s-a ţinut la sfîrşitul lunii iunie 1959 în staţiunea montană Lushan din centrul Chinei. La conferinţă, ministrul Apărării, mareşalul Peng Dehuai, i-a adresat o scrisoare lui Mao, în care critica ce se întîmplase în timpul „Marelui salt înainte“ şi recomanda o abordare realistă a economiei. Scrisoarea era însă destul de reţinută şi de fapt se încheia pe nota obligatorie de optimism (în cazul dat, ideea de a ajunge din urmă Marea Britanie în patru ani). Deşi Peng era unul dintre cei mai vechi camarazi ai lui Mao şi unul dintre apropiaţii lui, Mao nu accepta nici cea mai uşoară critică, mai ales într-un moment cînd era în defensivă, întrucît ştia că greşise. Folosind limbajul jignit şi îndurerat care îi plăcea atît de mult, Mao a descris scrisoarea ca pe „un bombardament cu intenţia să dărîme dn temelii Lushan“. S-a îndărătnicit şi a prelungit lucrările conferinţei mai mult de o lună, atacîndu-l cu sălbăticie pe mareşalul Peng. Atît Peng, cît şi cîţiva susţinători de-ai lui au fost calificaţi drept „oportunişti de dreapta“. Peng a fost dat afară din minister şi pus în arest la domiciliu. Ulterior, a fost pensionat înainte de termen la Sichuan, unde i s-a asigurat o slujbă măruntă.

Mao a trebuit să uneltească serios ca să se menţină la putere. În aceasta era un maestru desăvîrşit. Lectura lui preferată, pe care o recomanda şi altor lideri de partid, era o colecţie clasică de mai multe volume despre putere şi intrigile de curte. De fapt, guvernarea lui Mao poate fi cel mai bine înţeleasă dacă o comparăm cu o curte medievală, în care el îşi exercita puterea, hipnotizîndu-şi curtenii şi supuşii. Era un desăvîrşit maestru şi în politica lui divide et impera şi în manipularea înclinaţiei omului de a-şi da semenul pradă lupilor. Pînă la urmă, puţini lideri de vîrf l-au susţinut pe mareşalul Peng, deşi erau, şi ei, dezamăgiţi de politica dusă de Mao. Singurul care a putut evita să-şi manifeste părerea a fost secretarul general al partidului, Deng Xiaoping, care îşi fracturase piciorul. Mama vitregă a lui Deng mormăia mereu: „Am lucrat pământul toată viaţa mea, dar n-am auzit niciodată de asemenea metode absurde de a munci pământul!“ Iar cînd Mao a aflat cum îşi rupsese Deng piciorul – jucînd biliard –, a comentat: „Cît de oportun“.

Comisarul Li, primul secretar pentru Sichuan, s-a întors după conferinţă la Chengdu cu un document conţinînd observaţiile făcute de Peng la Lushan. Acest document a fost distribuit funcţionarilor de la gradul 17 în sus şi li s-a cerut să se pronunţe dacă erau sau nu de acord cu ele.

Tatăl meu auzise ceva despre divergenţele de la Luchan de la guvernatorul provinciei Sichuan. La o şedinţă de „analiză“, tata a făcut cîteva declaraţii vagi cu privire la scrisoarea lui Peng. După aceea, a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată: a prevenit-o pe mama că era o capcană. Iar mama a fost foarte emoţionată, constatînd că, pentru prima oară, tata pusese interesul ei înaintea regulilor partidului. Spre marea ei surpriză, o mulţime de cetăţeni păreau să fi fost şi ei preveniţi, căci la „analiza“ colectivă, jumătate dintre colegi şi-au manifestat indignarea după lectura scrisorii lui Peng şi au declarat că de fapt criticile acestuia erau „cu totul nefondate“. Alţii păreau să-şi fi pierdut uzul vorbirii şi au mormăit nişte fraze evazive. Un tip a reuşit să o scalde, spunînd: „Eu nu sînt în situaţia de a fi sau de a nu fi de acord, deoarece nu cunosc dacă faptele prezentate sînt reale. Dacă este aşa, îl voi sprijini. Evident că nu o voi face dacă nu sînt adevărate“. [...]

Jung Chang s-a născut la Yibin, în provincia Sichuan din China, în 1952. A făcut parte, pentru scurtă vreme, din Gărzile Roşii (agenţi ai revoluţiei culturale), la vîrsta de 14 ani. A lucrat în agricultură, apoi ca „doctor desculţ”, ca oţelar şi ca electrician, înainte de a deveni studentă la engleză şi, mai tîrziu, asistentă la facultatea din Sichuan. A plecat din China în 1978, cu o bursă. A obţinut o diplomă în lingvistică, a fost prima persoană din China care a obţinut un doctorat într-o universitate britanică. Împreună cu soţul ei, Jon Halliday, a scris o biografie a lui Mao Tze Dun, care a apărut în 2004.

Cartea ei Lebedele sălbatice a cîştigat NCR Book Award şi British Book of the Year Award. S-a bucurat de o primire elogioasă în toată presa londoneză.

Puţine cărţi au avut impactul internaţional al Lebedelor sălbatice. De la prima sa apariţie, a fost tradusă în treizeci de limbi şi s-a vîndut în mai mult de zece milioane de exemplare. Prin intermediul poveştii a trei generaţii de femei din propria-i familie, bunică, mamă şi fiică, Jung Chang revelează întreaga istorie tragică a Chinei secolului XX.

Bunica lui Jung Chang aparţine generaţiei de la 1900, cînd fetelor încă li se mai zdrobeau, la vîrsta de doi ani, labele picioarelor, pentru ca mersul clătinat, care sugerează neajutorare şi graţie, să le facă dezirabile şi să le favorizeze găsirea unui soţ sau a unui concubin bogat. Mama, crescută de un tată înţelept în China încă tradiţională, mustind de cultură şi înţelepciune, China imperială, intră de foarte tînără în rîndurile Partidului Comunist, într-o luptă menită, chipurile, să elibereze femeile de această traumatizantă povară a tradiţiei. Trăieşte de la un capăt la altul întreg experimentul comunist, în calitate de activist de frunte al partidului, concomitent opresiv şi autoopresiv, şi, în principal, sinistra revoluţie culturală iniţiată de soţia lui Mao cu acordul acestuia: autodemascările, munca brută, bătăile în public, teroarea exercitată de copiii deveniţi educatori ai profesorilor lor, exilul în Himalaia. Fiica, îndurînd şi participînd şi ea la etapa finală a acestui coşmar, reuşeşte să plece din ţară la vîrsta de douăzeci şi ceva de ani. Trăieşte în prezent în Anglia.

O poveste de o extraordinară cruzime şi eroism, Lebedele sălbatice este o importantă lucrare de istorie şi un document uman remarcabil. Ea deschide românilor o lume simultan exotică, poetică şi straniu familiară prin efectul uniformizator al flagelului ideologic care ne-a lovit deopotrivă, români şi chinezi, în întunecatul secol al XX-lea.

„Lebedele sălbatice este o capodoperă foarte neobişnuită. Totul aici este extraordinar. Nu numai că este un bestseller popular, fiindcă este imposibil de lăsat din mînă, dar a beneficiat şi de atenţia celor mai serioşi critici. Cartea stîrneşte toate emoţiile, de la milă şi groaza pe care imensa tragedie era de aşteptat să le trezească, pînă la un amestec complex de admiraţie, deznădejde şi încîntare faţă de luminoasa inteligenţă îndreptată spre inima întunericului.“

Minette Marrin – Sunday Telegraph

„Uluitor. Ca toate marile istorii despre supravieţuire, indiferent de tragediile şi ororile întîlnite în paginile ei, Lebedele sălbatice este o carte înălţătoare: curajul şi tăria spirituală a acestei familii mi-au lăsat, cred, impresia cea mai puternică (chiar dacă amintirea ororilor îndurate nu se va şterge curînd din memoria mea).“

Antonia Frazer – The Times

„O carte pur şi simplu excepţională. Yung Chang este povestitorul clasic, care descrie, pe un ton măsurat, incredibilul.“

Michael Ignatieff – Times Literary Supplement

Recomanda articolul prin: