Jurnal de FNT 2011 sau la pomul focusat

Autor: Ionela LIŢĂ | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Prima zi, vineri, 28 octombrie.

Deschiderea oficială a FNT, plus Trei surori de la Naţionalul din Budapesta, în regia lui Andrei Şerban, evident, în secţiunea „Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni“. Deschiderea oficială, ca la noi. Doi bărbaţi îmbrăcaţi banal, ca la serviciu, dintre care unul ministru, e drept, au vorbit înaintea unei femei elegante. S-au ţinut discursuri la marginea scenei, pe care au urcat uşor impiedicat din motive de decor şi lumini pentru spectacolul care urma. Nu s-a creat nici o clipă senzaţia că ar fi un moment important. Mai tîrziu, am văzut la TV imagini de la redeschiderea Bolşoi Teatr. Preşedintele Rusiei în ţinută de gală. O să ziceţi că nu putem compara Rusia cu România şi nici FNT-ul cu Bolşoi. Dar de ce nu? E vorba de respect pentru sine şi pentru artă. Cînd cei care creează arta nu o respectă, de ce ar face-o ceilalţi? Şi a urmat spectacolul. În frig, căci Naţionalul bucureştean e în reconstrucţie. De ce ne place oare să ne chinuim? Tot respectul pentru actorii unguri şi pentru spectatorii care au rezistat pînă la sfîrşit. Eu nu am stat, dar nu din cauza frigului. Dacă spectacolul lui Şerban m-ar fi convins, dacă mi-ar fi trezit vreo emoţie, aş fi rămas. Dar nu merita sacrificiul, repet, cu tot respectul pentru actori, cărora le acord circumstanţa atenuantă a condiţiilor improprii pentru prestaţia palidă...

Ziua a 2-a.

Stăm frumos acasă, să ne revenim după dezamăgirea zilei precedente.

Ziua a 3-a.

Absolut! Cu Marcel Iureş, în regia lui Alexandru Dabija. Teatrul Act. Excelent! Spre deosebire de cam tot ce sîntem obişnuiţi să se spună despre Creangă, Dabija îl citeşte cumva ca pe contemporanul său, Caragiale, iar despre acesta spunem că este contemporanul nostru... Nu îl reinventează, dar ni-l aduce într-o lumină nouă. Şi nu-i puţin lucru să povesteşti Ivan Turbincă astfel încît să captivezi publicul care s-a întîlnit cu textul la şcoală. Spectacolul a fost selecţionat în secţiunea „În prim-plan, actorul“. Pe bună dreptate. Şi nu pentru că este un one-man show, ci pentru că, timp de o oră şi jumătate, nu-ţi poţi lua ochii de la Marcel Iureş. Povestea nu e actualizată decît foarte puţin şi strict la nivel de vocabular. Iureş îşi creează personajele (căci el este povestitorul, dar şi toate personajele din poveste) cu un umor savuros, sprijinit cu gesturi şi acţiuni care-l fac credibil şi coerent pînă în cele mai mici detalii. Schimbările de registru sînt fine, iar asta face ca trecerile de la oltenisme la moldovenisme să fie cu atît mai surprinzătoare şi mai hazlii.

În aceeaşi secţiune, Poveşti călătoare – Capul Verde, în regia lui Miguel Seabra. Teatro Meridional, Lisabona. Un spectacol care pare simplu. La noi i s-ar spune spectacol „de muzică şi poezie“ şi ar fi privit aprioric cu superioritate. Dar, prin poveştile alese, prin căldură şi precizie (cele două nu se exclud!), prin calitatea interpretării Carlei Galvao, a emoţiei create prin perfecta îmbinare cu muzica interpretată şi compusă de Fernando Mota, se naşte un spectacol care e departe de a fi banal.

Ziua a 4-a.

Furtuna, în regia lui Victor Ioan Frunză. Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu“. Patru actori interpretează toate rolurile. Cine a urmărit cît de cît traseul regizoral al lui Victor Ioan Frunză se miră puţin la enunţul de mai sus. Asta pentru că Frunză este (re)cunoscut pentru producţiile de mare amploare, care folosesc la maximum scenotehnica. Nu ştiu dacă Furtuna, în această formulă, a fost un pariu cu el însuşi. Spaţiu de joc mic şi recuzită minimă, dar cu multiple, inteligente şi amuzante întrebuinţări. La fel, costumele. Fantezia şi ingeniozitatea practică a scenografei Adriana Grand ajută din plin la construcţia personajelor şi a firului epic. Cei patru actori: Ioana Barbu, George Costin, Alexandru Ion, Sorin Miron – impecabili. Şi, poate cel mai important, un spectacol care îţi creează o stare de bine. Pleci gîndind: da, aşa trebuie să fie la teatru!

Şi mergem din nou la TNB, pentru TV for dummies de Mona Bozdog şi Mihaela Michailov, regia Ioana Păun. Naţionalul din Iaşi. Un spectacol foarte high-tech, dar fără forţă, ceea ce e o problemă atunci cînd vorbeşti (sau, cel puţin, încerci) despre tabloidizarea vieţilor noastre, despre fuga dezumanizantă după senzaţional, despre cum goana asta se transformă pînă la urmă în manipulare din ce în ce mai grosolană. Înţelegi motivaţia schematismului personajelor, dar nici regizoral, nici dramaturgic ele nu reuşesc să acumuleze suficientă tensiune. Adăugăm ruptura finalului, care îl face să pară forţat, jocul plat al actorilor, şi ideea generoasă e ratată.

Ziua a 5-a.

Felii de şi în regia Liei Bugnar. Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Recital Ofelia Popii. Nu ştiu dacă textul a fost scris sau nu special pentru ea, dar, oricum, îl merită. Cu ajutorul eficient şi spectaculos al scenografiei lui Dragoş Buhagiar, actriţa navighează cu siguranţă şi veridicitate prin tipologii femine foarte diferite, de la adolescenta rebelă la bunica speriată, de la fata în casă îndrăgostită la dezamăgita soţie de preşedinte.

Ziua a 6-a.

Caligula de Albert Camus, regia László Bocsárdi, Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova. V-aţi mai întîlnit cu acest spectacol în paginile revistei, aşa că nu insistăm.

Ziua a 7-a.

Mai întîi te naşti de Line Knutzon, regia Radu Afrim, Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe. Fantastic şi fantezist, încărcat de simboluri, dar jucat cu multă dedicaţie. Poate fi prizat sau nu, în funcţie de disponibilitatea privitorului.

D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, regia Silviu Purcărete, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. O combinaţie care l-a făcut să fie spectacolul cu busculadă la intrare şi paradă de maşini în faţa Operei. A meritat. La Purcărete, personajele lui Caragiale sînt ca circul care vine într-un oraş. Cu camionul! Vine, se aşază unde poate, îşi face numărul şi pleacă. Nu contează că e mizerie, nu contează că e noroi. Oricum, e o lume care simte bine în noroi. Unele personaje încearcă să-l evite, dar e clar că nu încurcă pe nimeni. Pampon, de exemplu, nu vede de ce l-ar evita. E în spiritul personajului, creat fără cusur de Constantin Chiriac. „Marca“ Purcărete nu putea lipsi, deci avem şi un grup care este cor, band, gunoieri sau mascaţi. Pe drumul rafinării de la personajul colectiv la individualităţi, Didina devine personaj triplu (e şi un semn că Nae joacă pe mai mult de două fronturi). Pe acest fond se evidenţiază celelalte personajele principale, create cu dozaj perfect: Ofelia Popii – Miţa, Nicu Mihoc – Nae, Liviu Pancu – Catindatul, Adrian Matioc – Crăcănel.

Ziua a 8-a.

Othello şi preaiubita lui Desdemona, după W. Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu. Teatrul de Mişcare Studio M, Sfîntu Gheorghe. În ciuda unor momente a căror lungime este nejustificată, este un spectacol agreabil, căci regizorul priveşte povestea degajat şi cu umor. Aşa că, drama, pasiunea şi rasismul cad uneori într-un binemeritat ridicol.

Ziua a 9-a.

Neguţătorul din Veneţia de Shakespeare, regia László Bocsárdi. Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe. Un spectacol care-şi declară din start intenţia: să vorbească despre antisemitism. Ceea ce, la această piesă, nu ar fi o surpriză pentru nimeni. Regizorul implică ingenios publicul. Sîntem pe scenă, la o lungime de braţ de actori, în permanenţă sub privirile lor, chiar şi atunci cînd se iese la pauză. Senzaţia este bizară şi inconfortabilă. Mai ales că ei, actorii, sînt ascunşi în spatele măştilor, iar noi, nu. Întreaga scenă a procesului se desfăşoară într-o formulă inversă: actorii sînt în sală, iar publicul, în continuare, pe scenă. Viziunea regizorală îşi atinge scopul prin intermediul jocului bun cu care ne-au obişnuit actorii maghiari.

Ziua a 10-a.

Despre iubire la om, după Cehov, regia Alexandru Dabija. Teatrul „Sică Alexandrescu“, Braşov. Un spectacol cu umorul şi căldura specifice lui Dabija. O bună încheiere pentru FNT 2011.

În final, două întrebări. Prima: de ce se fac acreditări pentru presă dacă nu există şi locurile aferente? Nu de alta, dar apar situaţii jenante...

A doua: dacă un teatru nu oferă condiţii optime sau măcar civilizate, atît pentru actori, cît şi pentru public, de ce nu se apelează la alte spaţii? Au fost teatre aproape nefolosite sau chiar deloc folosite la această ediţie a FNT care ar fi putut fi introduse în circuitul festivalului în locul Teatrului Naţional.

Căutînd răspuns la aceste întrebări, ne întoarcem la chestiunea respectului. Faţă de sine, faţă de artă, faţă de public... În rest, să ne vedem sănătoşi şi inspiraţi anul viitor, la ediţia a 22-a a FNT.