OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian Georgescu, regizorul şi coscenaristul Tatălui fantomă, chiar şi-a făcut, la proiecţia din 10 iunie de la renovata sală „Florin Piersic“ (fosta „Republica“), un titlu de mîndrie din faptul că e prima dată cînd un film românesc se lansează direct la TIFF. Aşa o fi, dar lansarea strict autohtonă nu salvează filmul de la eşec. Principala cauză a derivei filmului pare a fi scenariul, pe care premisa sa literară, adică nuvela inspiratoare autobiografică a lui Barry Gifford, Almost Oriental, nu îl poate salva, aşa cum nici calitatea de coscenarist a autorului american n-o poate face, în ciuda cărţii de vizită impresionante. Celebru în primul rînd pentru calitatea de scenarist al lui David Lynch, Barry Gifford pare a se fi împotmolit la Bucureşti într-un story care vrea să împace capra realismului cu varza onirismului şi cu lupul filmului cu mafioţi. Ceea ce rămîne, din păcate, e... varză. Road-movie-ul devine repede clişeistic,love-story-ul; aşijderea (inclusiv la nivel de dialog), iar cînd mai apar şi mafioţii ruşi, başca şeful lor, primarul abuziv, gradul de stereotipizare creşte. Logica filmului scapă (sau vrea să fie onirico-lynchiană, adică tot aia), drama virează, tam-nesam, în parodie, şi nici actorii principali (Marcel Iureş şi Mihaela Sîrbu) nu par convingători în atît de previzibila poveste de dragoste. Nu mai vorbesc de detalii de-a dreptul ridicole, care vor să aibă funcţie dramaturgică, dar se potrivesc precum nuca-n perete, cum ar fi, de pildă, confundarea, chipurile în semiîntunericul străzii, a voluminosului primar mafiot (interpret: Mihai Constantin) cu protagonista: e ca şi cum ai vedea, fie şi neclar, conturul lui Falstaff, dar l-ai interpela cu Ofelia?

Un film deja văzut

Dacă Tatăl fantomă s-a vrut, cum umblă vorba prin tîrg, o alternativă la minimalismul premiatelor filme ale ultimilor ani, atunci trebuie să căutăm în altă parte. Pînă una-alta, dacă e să discutăm despre lucruri de calitate, rămîne cum am stabilit, adică laPrincipii de viaţă, filmul lui Constantin Popescu (Premiul pentru cea mai bună regie la TIFF, ex-aequo cu danezul Runar Runarsson, pentru Vulcanul), bine făcut, fără fiţe, cu un Vlad Ivanov foarte potrivit în rolul principal al unui tată de familie care, om de afaceri prosper, trebuie să împace varza unei căsnicii eşuate (care l-a lăsat cu grija unui fiu adolescent rebel-apatic) cu capra unei noi căsnicii (şi-a unui nou-născut). Totuşi, deşi această peliculă are multe calităţi, nu mă scapă de impresia de déjà vu: am mai văzut scenariul de tip „totul într-o zi“ (plus o dimineaţă, în cazul de faţă, dar care e doar un epilog, fie el şi cu funcţie de climax), am mai văzut „felii de viaţă“ cotidiană contemporană, am mai văzut acest registru al aparenţelor minore care răbufnesc în crize majore şi aşa mai departe... Sincer, dacă n-aş fi ştiut numele regizorului, m-aş fi putut gîndi liniştit şi la Radu Muntean sau la Răzvan Rădulescu drept posibilii autori ai acestui film, iar dacă n-aş fi ştiut numele scenariştilor, Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu, m-aş fi „dus“ fără ezitare spre... acelaşi cuplu. Poate că aici e problema, aerul comun al unor Boogie, Felicia, înainte de toate sau Principii de viaţă, şi care vine în primul rînd de la scenariu – acesta, cu toate calităţile sale, poartă deja manierismele celui mai important scenarist al cinematografiei noastre de după 2000, Răzvan Rădulescu. Iar cînd, vorba unui interlocutor TIFF-ar, vezi că aceiaşi actori (Mimi Brănescu, Vlad Ivanov & Co.) trec dintr-un film în altul, fie şi schimbîndu-şi statutul din rol secundar în rol principal (şi viceversa), nu poţi să mai scapi de senzaţia că ai nimerit la unul şi acelaşi film sau, eventual, la un nou episod al aceluiaşi serial, în care, din necesităţi dramaturgice, fiecare relaţionează cu fiecare. Pot înţelege că odată ieşit în evidenţă un actor este căutat şi îşi merită această solicitare din partea regizorilor, dar cînd omniprezenţa aceasta se combină cu omniprezenţa aceloraşi structuri şi formule scenaristice şi cu aproximativ acelaşi mod de a filma, senzaţia de revizitare a aceluiaşi teritoriu e inevitabilă.

Încă un film deja văzut

Senzaţie prezentă şi la vizionarea ultimei producţii a lui Sinişa Dragin, Dacă bobul nu moare, în care fantoma lui Kusturica pluteşte în voie, aşa cum plutesc şi clişeele, şi personajele, başca o biserică ortodoxă, într-o derivă de data asta la propriu, pe Dunărea unei drame construite tot pe osatura unui (dublu) road movie. Căderea lui Sinişa Dragin e de la mai mare înălţime decît cea a lui Lucian Georgescu, dat fiind că vrea şi „ceva“ (de fapt, mai multă) transcendenţă, vrea mîntuire creştin-ortodoxă pe fundal balcanic, respectiv pe fundalul conflictelor interetnice din fosta Iugoslavie. Rezultatul e un ghiveci metafizicoid cu „faze“ de doi lei, care supralicitează pleonastic la nivelul imaginii ceea ce oricum reiese dramaturgic (de exemplu, cînd fiica traficată se aruncă-n Dunăre, iar apa se face toată, dar toată!, roşie) sau care n-au motivaţie psihologică, însă sînt puse acolo de dragul unei simbolistici străvezii şi inutile (vezi momentul cînd fiica, tocmai violată de tată – nu mă întrebaţi –, îşi pune hodoronc-tronc rochia de mireasă şi-o ia la fugă pe străzile oraşului, presupun în căutarea purităţii pierdute). Neverosimilul e la el acasă în acest film care se vrea şi dramă realistă, dar şi discurs imagistic tarkovskian-soteriologic (capitolul imagine e, de altfel, singurul la care merită aprecieri), deci şi aici se-ncearcă împăcarea de capre şi verze, cu acelaşi rezultat îndoielnic. Umorul mai mult sau mai puţin negru e concurat de cruzimi care frizează dacă nu kitsch-ul, atunci parodicul à la Kusturica (vezi climaxul frisonant al violării cu pistolul la ceafă, demonstraţie atroce şi neplauzibilă a transgresării limitelor).

Alte aliaje, alte efecte