OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind, in 1945, au avut loc exploziile atomice care au pus capat razboiului, m-am gindit la povestea ucenicului vrajitor si mi-am spus ca oamenii nu vor sti sa rosteasca formula magica, singura apta sa opreasca fortele dezlantuite. Au urmat ascensiunile in spatiul cosmic, aterizarea primilor oameni pe luna, recorduri care alimentau deopotriva mindria omului si o seama de anxii necunoscute inainte. Am intrat intr-o noua era, se spunea, era cosmica. Pe mine, Catedra lui Vianu, in cadrul careia functionam, ma mentinea linistitor in secolul in care ma nascusem si in perimetrul gindirii umaniste. Continuam sa receptez valorile care-mi modelasera gindirea si atitudinile. Am aterizat apoi pe coasta Pacificului, in anii ’70. Eram expusa la emanatiile anilor ’60. Alte coduri decit cele cunoscute mie, alta muzica, alte ritmuri, formule noi, ca „generation gap“ si, mai ales, o alta organizare a timpului si spatiului. Gindirea, fiziologia, chiar si biologia mea sufereau socuri uneori insuportabile. Am realizat treptat ca un ciclu cultural se apropie de sfirsit.


N-a fost nevoie de finalul mileniului ca sa simt si sa inteleg ca nu mai apartin, asemenea tuturor celor din generatia mea, acestui veac. N-a fost nevoie de tehnologia reproductiva, de crearea unor replici – deocamdata in lumea animalelor – ca sa inteleg acest lucru. Totusi, cind un fizician ilustru si macinat de frustratii profesionale a anuntat ca vrea sa deschida, impreuna cu un grup de experti in tehnologie genetica, un institut pentru duplicarea fiintelor umane, am realizat nu numai ca se incheie un ciclu cultural, ca individualismul nu va mai fi posibil, dar ca notiunea de fiinta umana si, in consecinta, realizarile umane, trebuie fundamental regindite. Intr-o declaratie radiodifuzata, Richard Seed, initiatorul noii activitati bio-genetice, proclama megalomanic: „God made man on his own image... God intended for man to become one with God. Cloning... is the first step in becoming one with God.“ Mi-am spus: istoria m-a familiarizat cu o succesiune de cicluri (Kulturkreis-uri). Intre timp, s-au modificat nu numai relatiile dintre oameni, modul de a gindi, ci si manifestari care tin de fiziologia individului. Sa luam dansul. In secolul al XVII-lea se dansa menuet, un dans solemn, elegant, masurat, codificat. Bunica-mea dansa vals.

Alte contacte umane, alte ritmuri. Intr-o poezie, Byron, care nu era puritan, e scandalizat de intimitatea dintre parteneri pe care o prilejuieste valsul. Tanti Anda imi povestea ca matusa ei spunea: Si in tineretea mea faceam asemenea miscari in doi, dar... in pat. Tatal meu dansa tango. Dupa revolutia tineretului din anii ’60, s-a dansat rock’n roll. Partenerii se misca frenetic, sint dezlantuiti, dar pastreaza distanta. Mereu alte ritmuri si miscari, dictate nu numai de elemente suprastructurale, ci si de modificari bio-fiziologice. B. e ingrozita de violenta si intensitatea noii muzici. E doar un zgomot, n-are nimic armonic. Ii spun ca oarecum la fel au reactionat melomanii, cind au auzit prima oara muzica lui Wagner. Eseistul Charles Krauthammer, care scrie in Time o sarja a procesului de replicare genetica, referindu-se la distopiile de genul Brave New World, spune ca se vor crea replici individuale fara cap, care sa fie folosite ca furnizoare de organe, in chirurgia moderna. De pe acum s-au creat soareci si mormoloci de broasca fara cap. Aceasta corupere a bio-tehnologiei, spune, care creeaza vieti quasi-umane, duce la un „abis bio-etic. E o tehnologie a narcisismului si nimic nu satisface narcisismul mai mult decit gindul eternitatii.“ Stiu sigur: umanismul, asa cum l-a nascut si dezvoltat ciclul in care au trait generatiile dinaintea mea, nu mai este posibil. Eu apartin unei etape incheiate.

Un volum compact cu nuvele de Cheever. Selectia ma transporta in viata suburbana din statul N.Y., la mijlocul acestui secol. Conflicte de familie, petreceri, vacante, relatii intre vecini, cum prospera si cum esueaza americanul mediu (daca se poate vorbi de un american mediu). Barbatii sint navetisti, femeile fac parte din comitete si organizeaza serbari de binefacere.

Au loc adultere banale, mici drame si, uneori, se iveste neprevazutul cutremurator. Un barbat care a facut razboiul in Franta recunoaste in servitoarea vecinului pe o tinara colaborationista franceza. Intr-un orasel normand, o vazuse rasa in cap si alergind goala pe strada, urmarita de furia si batjocura locuitorilor. Stiu, in sfirsit, cum decurge in America existenta suburbana, ce vorbesc, pe o banca in Central Park, doua mame tinere, care-si plimba copiii in carucioare. Mi se pare ca inteleg unele lucruri altfel decit conceptual. Mai aflu ceva. Imaginea americanului in Europa, asa cum am deprins-o citind pe James, Hemingway, Fitzgerald, Vidal, se modifica. Femeile si barbatii din nuvelele lui Cheever, care au ales viata europeana, pot obosi de ruine si istorie, pot tinji dupa spatiul american, chiar daca au parasit, din plictiseala si profunda nesatisfactie, monotonia vietii suburbane. Asa cum eu resimt biologic lipsa dimensiunilor temporale si spatiale europene.
Dar povestirile lui Cheever evoca totusi o America pe cale de disparitie, asa cum anunta autorul, intr-un cuvint, care prefateaza culegerea: „Here is the last of that generation of chain smokers who woke the world in the morning with their coughing, who used to get stoned at cocktail parties and perform obsolete dance steps... sail for Europe on ships...“ L-am descoperit pe Cheever de curind, gratie articolelor care s-au scris la moartea lui. La Ierusalim, prietenul meu P. il descoperise de mult si fara ajutorul recenziilor, doar scotocind prin rafturile buchinistilor de pe Ben Jehuda sau de pe stradutele care coboara din King George Street.

M. mi-a trimis cartea scriitorului german Sebald, intitulata in engleza The Emigrants. Traducerea mi se pare defectuoasa pentru ca nu comunica conotatiile titlului german Die Ausgewanderten. E vorba de patru personaje care, in momente diferite ale acestui secol, s-au dezradacinat, parasind Germania si stabilindu-se – temporar sau definitiv – in America, Anglia, Israel. Unul dintre personaje paraseste Bavaria la inceputul secolului; altii in anii ’20; altul, fireste, in anii nazismului. Unul se reintoarce in Germania; altii ratacesc dintr-un loc intr-altul. Pentru toti dezradacinarea este o experienta dramatica si ireversibila. Echivaleaza cu o farimitare a identitatii: „and day by day, hour by hour, with every beat of the pulse, one lost more and more of one’s qualities, became less comprehensible to oneself, increasingly abstract.“ Chiar cei care se inapoiaza „acasa“ sau in locuri in care au poposit, nu regasesc nimic, nu se regasesc: „So I flew once more to New York and drove Northwest along Highway 17 the same day, in a hired car, past various sprawling townships which, though some of their names were familiar, all seemed to be in the middle of nowhere.“ Personajul, care a trait o vreme la Manchester si se inapoiaza in orasul pe care-l credea familiar, nu mai recunoaste nimic. Tragismul situatiei de dezradacinat se desprinde din gesturi marunte: „...I find myself thinking how strange it is that no one since then has wawed a handkerchief after me in farewell.“ Autorul vorbeste despre „a longing for an extinction as total an irreversible as possible of his capacity to think and remember.“ Capacitatea de a inregistra realitatea, perceptiile se estompeaza, ambianta isi pierde concretetea. Personajul, care se inapoiaza de la Manchester, spune: „Everything would then appear utterly unreal to me, on those sombre December days when dusk was already falling at three o’clock, when the starlings, which I had previously imagined to be migratory songbirds, descended upon the city in dark flocks that must have numbered hundreds of thousands, and, shrieking, incessantly, settled close together on the ledges and copings of wharehouses for the night.“ Cartea este absolut depolitizata. Nici o aluzie la imprejurarile care au determinat dezradacinarea, la ororile hitlerismului etc. Este vorba doar de o situatie existentiala dintre cele mai tragice.

Un volum cu extrase din cartile lui Cioran, in traducere romaneasca. Uluitor ce se putea publica, sub dictatura lui Ceausescu, luate fiind anumite precautiuni. Seful si politica lui nu trebuiau in nici un fel vizate si opera trebuia sa se inscrie intr-o rubrica editorial acceptata. Crestin, desprins de divinitatea iudeo-crestina, pe care o neaga, asemenea unui „deicid“, Cioran a fost, probabil, publicat in Romania pentru ca eseurile lui au fost plasate la capitolul omologat: literatura anti-religioasa, ateista etc. Restul – existentialismul lui disperat, obsesia descompunerii, elogiul bolii, ba chiar afirmatii aproape explicit politice („libertatea e diversitate“) au fost luate sub beneficiu de inventar.

Aventura lui lingvistica – trecerea de la romana la franceza, limba pe care o scrie intr-un stil de o eleganta aproape cautata – il obsedeaza si astazi, sugerindu-i afirmatii aparent contradictorii. Face elogiul limbilor „naive“, al limbajelor pagine, apte sa abordeze sublimul, atrocele, blasfemia sau strigatul. Franceza s-a dezvoltat sub egida retoricii si sub teroarea gustului. Devine o limba moarta, cum a devenit latina in Evul Mediu. O „splendida dezagregare“, in ambele cazuri. Franceza e o limba sceptica, apta sa exprime indoiala, ironie; e o expresie a exacerbarii intelectului, potrivita scriitorului devenit glosator. Dar – el insusi produs al unei epoci alexandrine – Cioran a adoptat-o si o scrie cu virtuozitate („Pentru scriitor a-si schimba limba este ca si cum ar scrie o scrisoare de dragoste cu dictionarul“), preconizeaza un vitalism primordial, in timp ce scrie aforistic in limba franceza. Veleitar al unei gindiri pre sau a-logice, face elogiul indoielii si, oricum, nu poate trai eliberat de despotismul cuvintelor.
Nu-i place Balzac. Ii repugna forfota umana si haosul Comediei. Apreciaza totusi demnitatea neselectiva a memoriilor lui Saint-Simon. Mai aproape ii sint Rivarol, Chamfort, cei care extrag chintesenta aventurii umane. Intr-o zi ploioasa, se rataceste intr-un muzeu de paleontologie. Il fascineaza scheletele. Carnea trebuie inlaturata. Sa nu uitam ca sintem schelete.

Constiinta scheletului din noi ne va schimba felul de a trai si a gindi. El insusi tinde spre o literatura scheletica. Se vrea detector de chintesente. Oboseala, spune, il impinge spre denudare si uscaciune. „Maxima e un exercitiu de pudoare“, afirma. Exaltase totusi primitivitatea in arta, primordialitatea nealterata de intelect, ironie etc. Ultimele volume se indreapta vadit spre laconismul aforistic. Cindva, probabil, Cioran va fi studiat la capitolul „Moralistii francezi“, alaturi de La Rochefoucauld, Chamfort, Rivarol. Zwei Seelen... „Nu locuim intr-o tara“, scrie, „locuim intr-o limba. Asta si nimic altceva inseamna patria.“
Am citit cu interes paraliterar: „Atit de implinit in singuratate, incit cea mai neinsemnata intilnire e rastignire pentru mine.“ Si aici deslusesc o nota veleitara, cunoscind cite ceva despre relatiile lui cu lumea literara si filozofica franceza si cu emigratia romana. La sfirsit, un citat din Trotki, pe care il reproduce: „Batrinetea e lucrul cel mai neasteptat care i se intimpla omului.“

Mi-a cazut in mina o transcriere spaniola – pare-se din secolul al XVI-lea – a unei colectii de legende Maya: Popol Vuh. Unul dintre mituri mi-a dat de gindit. Se numeste Moarte papusilor de lemn. Primul barbat si prima femeie au fost creati din materiale inferioare – papura, lemn. Trebuiau distrusi. Se succed o seama de dezastre: inundatii, rasina cazuta din cer, atacuri ale unor animale. Ciudatenia incepe atunci cind obiectele – pietre, pari, vase de argila se rascoala si – neacceptind sa fie cirmuite de stapini lipsiti de gindire, trec la atac. Casele se prabusesc peste ei, copacii ii resping cind cauta adapost in coroanele lor, distrugerea se consuma. Si, incheie mitul, se poate ca fapturile acelea nedemne sa se fi prefacut in maimute. Atacul materiei, devenita agresiva, impotriva unor stapini fara viata spirituala, mi se pare un mit cu sugestii foarte moderne, pe care societatea de consum si proliferarea monstruoasa a obiectelor il joaca sub ochii nostri. Scaunele lui Ionescu sau mobila din Noul Locatar sint metafore scenice pentru distrugerea umanitatii cu viata interioara debila si aservita materiei, distrugere intreprinsa de insasi materia devenita obiect de cult.

R. mi-a trimis din Bucuresti patru numere din revista 22. E o publicatie cultural-politica (si doar in ultimul rind literara) de un inalt nivel intelectual, scrisa de oameni cu pregatire filozofica, pentru cititori interesati nu numai de ultimele evenimente politice sau culturale, dar si de implicatiile lor istorico-filozofice, de punerea lor in contexte largi. Articolele de o specificitate strict politica au ramas aproape hermetice pentru mine. Nu mai sint la curent cu situatia si problemele Romaniei de astazi, iar numele proprii imi sint necunoscute. Cit despre initialele desemnind partide, asociatii culturale sau politice, le privesc ca o analfabeta. Ceea ce m-a izbit insa, in 22 ca si in Secolul 20 (o fosta studenta mi-a trimis un numar) sint modificarile suferite de limbajul intelectual. Cu ani in urma, ducindu-ma la Bucuresti, am fost neplacut surprinsa de asprimea si vulgaritatea limbii vorbite de omul de pe strada sau de vinzatorii din piata si magazine. Acum ma uimeste absorbtia de catre lexicul intelectual a unui numar enorm de neologisme-barbarisme venite fie din directia englezei (americane) sau francezei, fie a limbajului de stricta specialitate al stiintelor pozitive. Acesta din urma nu s-a introdus doar in literatura stiintifica ci si in cronici, interviuri, comentarii etc. Citesc: „lejeritate“, „parteneriat“. „Partener“ si „lejer“ sint neologisme de mult intrate in limba romana, dar substantivele abstracte derivate din ele imi erau necunoscute. Un colocviu se „modereaza“ si o idee se „pliaza“. N-am auzit pina la plecarea mea din Bucuresti cuvintul „stranietate“. Descopar ca verbul „a oculta“ se foloseste frecvent. O forma poate fi „habitata“ si o tema „tangentata“. Organul poate fi „protezat“.

Etc. etc. Mai riscanta mi se pare traducerea si acceptarea expresiilor idiomatice.“ A „arde etapele“, evident traducerea galicismului „brûler les étapes“, imi suna ciudat. In acest caz am putea spune pe romaneste „am alte pisici de biciuit“ si in franceza „elle est mauvaise de mouche“. E graitor faptul ca pagina in care am gasit limbajul criticii cu care eram obisnuita a fost cronica literara semnata de S. Damian, care traieste si preda in Germania de multi ani. Dar si el este „diarist“, cuvint imprumutat englezei, pentru ca nici in romana, nici in franceza nu poti numi jurnalist (journaliste) pe un autor de jurnal intim. Probabil, cuvintul englez se va incetateni in romana ca si in franceza, ceea ce este firesc. Inteleg ca aceasta libertate neingradita, pe care si-o iau scriitorii „intelectuali“ din Romania este o reactie impotriva limbii de lemn, rezultat al cenzurii si auto-cenzurii din anii comunismului. Ma intreb daca noua limba de lemn, despre care a inceput sa se vorbeasca, se va naste pe calea sugerata de exemplele de mai sus. Dar mai stiu ca limbile au destinul lor, evolutia lor, pe care nici o academie nu le poate dirija. Academia franceza nu-i poate impiedica pe francezi sa spuna „snack-bar“ in loc de „bistro“, care, la urma urmelor, deriva din rusescul „bistra“ si a fost adus in Franta de soldatii lui Napoleon, care au supravietuit campaniei din Rusia. In definitiv, puterea de absorbtie, de respingere si de modelare ale unor vocabule straine este un semn de vitalitate a unei limbi. Si, ma intreb daca, inapoindu-ma acum la Bucuresti, n-as face impresia pe care am facut-o, la 17 ani, intr-un grup de tineri francezi, cind, dorind sa exprim, intr-un context oarecare, ideea unei furii indreptatite, am folosit sintagma „légitime courroux“ extrasa dintr-o tragedie de Racine, stirnind astfel o explozie de ilaritate.

O pagina de Borges intitulata El testigo. Intr-un hambar se stinge ultimul Saxon. A apucat sa vada primele monede romane, a vazut cu ochii credintei imaginea lui Woden (Wotan, Odin), a asistat la sacrificii umane. Odata cu el vor pieri, pentru a nu se mai intoarce, ultimele pagini ale riturilor saxone. Lumea va fi putin mai saraca. Odata cu orice agonie, se stinge o lume (s-a mai spus). Odata cu moartea unui om, a disparut imaginea vie a lui Christos, a Elenei, a altora. Autorul se intreaba: „Que morira commigo cuando yo muera, que forma patetica o deleznable perdera el mundo?“ Probabil o intrebare asemanatoare isi pune orice fiinta ginditoare, care a atins o anumita virsta. Ce vor sti nepotii mei despre Bucurestiul dintre cele doua razboaie, despre orasul numit Parisul Orientului sau Micul Maris? Ce vor sti despre cotidianul vietii sub comunism? Va muri intr-o zi un om, ultimul care a cunoscut „Micul Paris“, ultimul care a trait viata cotidiana sub comunism.

Los Angeles