OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au trecut aproape doua luni de la alegerile din 26 noiembrie si peste o luna de la turul al doilea al prezidentialelor. Intre timp, apele s-au linistit. Noua putere, rezultata, conform regulilor democratiei, din cea de-a doua rotatie succesiva la guvernare, e inca in perioada de instalare si de numire a reprezentantilor sai in intreaga piramida a administratiei de stat. Nu s-au produs – cel putin deocamdata – mari schimbari, nici in bine, nici in rau. Pericolul venirii liderului nationalist C.V. Tudor la Cotroceni s-a dovedit mai mic decit au crezut unii. Cliseele impuse atunci, la sfirsitul lui noiembrie si inceputul lui decembrie, ramin – insa – active: „Ardealul si Banatul au votat cu C.V. Tudor“ – desi pentru el au optat doar circa o treime dintre cei care s-au prezentat acolo, ceea ce inseamna ca restul de doua treimi nu l-au votat; „tinerii au votat cu C.V. Tudor“ – desi majoritatea tinerilor nici nu s-au prezentat la urne, iar dintre cei care au facut-o, doar circa o treime au pus stampila pe numele cu pricina, deci doar o minoritate a tinerilor l-au votat. Si asa mai departe…
Publicam acum doua analize si un eseu-confesiune la tema. Prima e scrisa din perspectiva externa, a doua – din cea a unui occidental care traieste in Romania, iar confesiunea ii apartine unui tinar colaborator al revistei noastre care avea in decembrie 1989… 14 ani! Dincolo de „cliseele“ inainte-mentionate, reflectiile celor trei merita atentia noastra. Oricum, despre alegerile anului 2000 se va mai vorbi mult si bine de-acum inainte…


Presa si mediile occidentale, atit cit le-am putut urmari in perioada alegerilor din Romania1, au facut o prezentare mai degraba retinuta (exceptind L’Humanité) rezultatelor acestora si ascensiunii miscarii lui Vadim. Mai toate erau sumare si distante. Asocierea caricaturala a principalelor figuri rivale in alegerile prezidentiale, un Iliescu prezentat fara nuante ca fost slujitor al lui Ceausescu si „dinozaur“ al comunismului2 si un Vadim „populist, antisemit, xenofob“, intimpinat cu piine si sare de un taraf, un batrin lautar pupindu-l pe obraji, ilustra folclorul politic romanesc. Imaginile unor batrini neputinciosi apareau, in aceleasi reportaje, ca emblema a electoratului roman.

Rezultatele alegerilor erau explicate prin situatia economica si sociala a tarii: Romania, cea mai saraca tara din Europa era formula recurenta, imaginile demonstrative fiind cele ale „copiilor strazii“ ori cele dintr-un reportaj asupra incredibilei disparitii a flotei romanesti. Mai multe comentarii – l-am retinut pe cel facut de Catherine Durandin, intervievata pe France 2 – atrageau atentia asupra efectelor politice ale alegerilor care ameninta integrarea europeana a Romaniei si obliga la vigilenta (continuarea reformelor, situatia minoritatilor).
Realizind probabil peste noapte ca este imputernicit cu o anumita raspundere nationala si europeana, Vadim declara intr-un interviu luat la Bucuresti de un reporter de la Radio France ca este favorabil integrarii tarii in structurile euro-atlantice, fiind insa pentru „o Europa a patriilor si a natiunilor“ (formula a lui Le Pen). In alta parte si-ar fi declarat atasamentul fata de Franta, ceea ce i-a facut pe cei de la Le Canard enchainé sa concluda sarcastic ca e „de-al nostru!“ (il est de notre veine). Cea mai mare importanta ii acorda insa lui Vadim fostul organ al partidului comunist francez L’Humanité, care-i reproduce pe prima pagina fotografia sub titlul Le fasciste des Carpates si-i citeaza doua fraze devenite faimoase (cea cu stadionul si cea cu mitraliera).

In corpul ziarului sint trei pagini de corespondenta de la Bucuresti, intre care un interviu cu Iliescu, a carui raspundere pentru cariera politica a lui Vadim nu este suficient subliniata (e amintita totusi vechea coalitie a PDSR cu PRM). Proportiile date de L’Humanité evenimentelor politice romanesti si asocierea mai multor reprezentari fantasmatice despre lumea romaneasca (de la Jules Verne la „geniul din Carpati“) vizeaza de fapt rateurile politicii de integrare europeana, ale carei costuri sociale sint prea ridicate, si nu doar la periferie, este concluzia editorialului din numarul respectiv, care insista asupra prioritatii unei politici de integrare sociala la scara europeana.
Intr-un mod oarecum neasteptat, editorialul unui ziar conservator precum Frankfurter Allgemeine Zeitung consacrat, cf. titlul, „Ultimei sanse“ a Romaniei, afirma direct ceea ce L’Humanité nu-si permitea decit sa sugereze: „Doar un fost comunist se poate opune extremei drepte romanesti in ascensiune“ (citez din memorie). Precizeaza ca Iliescu s-a demarcat categoric de PRM, se arata optimist in privinta rezultatelor turului doi, mentioneaza progresele Romaniei din ultimii ani si considera nejustificata reluarea permanenta a imaginilor stigmatizante ale tarii (copiii abandonati). FAZ nu minimalizeaza pericolul reprezentat de situatia politica actuala, pentru care face responsabila fosta coalitie guvernamentala, dar tine sa transmita un mesaj incurajator, sperind ca Romania va sti sa foloseasca aceasta „ultima sansa“. Mai pesimist se arata un ziar precum Le Monde, care, prin vocea corespondentului sau roman, ii dadea sanse lui CVT in cel de-al doilea tur de scrutin.

O observatie ar fi de facut aici asupra categoriilor politice folosite de unii si de altii in clasificarea miscarii lui Vadim3. Pus in acelasi pluton cu Le Pen si Haider, Vadim este perceput prin grila „europeana“ (occidentala), in care diferenta dintre „extrema dreapta“ si „fascism“ este mai degraba scolastica. Totusi, unele diferente de nuanta exista: cei „de stinga“ si mai ales comunistii prefera sa vorbeasca despre fascism, cu referire directa la traditia, mai mult sau mai putin mitologica, a miscarilor antifasciste. In Romania, unde a fi „de dreapta“ a devenit un semn de noblete politica4, majoritatea luarilor de pozitie impotriva miscarii lui Vadim sint facute in numele anti-„extremismului“. Se deduce de aici ca ambele extremisme (de dreapta si de stinga) sint deopotriva respinse sau ca nu se stie prea bine daca Vadim este mai degraba extremist de dreapta sau extremist de stinga. In sfirsit, se pare ca nu exista consens nici in rindurile extremistilor de dreapta, fie ca se recunosc sau nu sub acest nume, asupra naturii veritabile a Romaniei Mari si a patronului ei. Daca Le Pen i-a binecuvintat, ziarul lepenist Présent5 aminteste de pacatele tineretii comunisto-ceausiste a lui Vadim si neaga hotarit apartenenta acestuia la extrema dreapta. Si pentru liderul extremei drepte maghiare Csurka plasarea lui Vadim la extrema dreapta e o glorie nemeritata de un comunist-nationalist roman. Se poate vedea prin urmare ca nici prin extrema dreapta nu-i chiar asa de usor sa intri in Europa.

In chip de concluzii provizorii si inainte de a face unele observatii asupra reactiilor din tara la rezultatele recentelor alegeri, as retine modul in care, prin distantare si angajare, aceste luari de pozitie mediatice occidentale au produs (sau reprodus) „imaginea Romaniei“, un subiect fata de care se manifesta atita sensibilitate nationala. Distantarea utilizeaza ca procedeu retoric caricatura sau denuntarea directa, punerea in cauza a responsabilitatilor politice romanesti fata de trecut, ca si fata de prezent. Distantarea este o forma de obiectivare a diferentelor culturale din imposibilitatea de a intelege optiunile electorale ale romanilor, nostalgici ai lui Ceausescu si favorabili unei restauratii comunist-nationaliste. In preajma alegerilor si in asteptarea rezultatelor anticipate de sondaje, Romania parea a se departa de Europa, asemenea unei insule care se detaseaza de continent intr-o atmosfera de veselie generala, ca in scena finala a filmului lui Kusturica, Underground.
Angajarea sau implicarea se produc din momentul in care se constata ca „neutralitatea“, „indiferenta“ sint imposibile, si ca insasi observatia presupune o anume forma de participare, chiar si redusa, la cautarea unei explicatii rationale, de obicei de natura politica, economica sau sociala.

In economia mediatica, aceasta a fost rezumata in mizeria Romaniei, „cea mai saraca tara din Europa“. Formula reusea o rationalizare a fenomenului observat, fara a recurge la comparatii cu alte tari din zona ori cu alte forme ale saraciei din Europa occidentala. Nu a aparut, dupa stiinta mea, nici un articol mai dezvoltat sau sintetic asupra problemelor sociale si economice ale Romaniei. Rationalizarea permite insa controlul reactiilor afective fata de un fenomen din punct de vedere politic putin controlabil si evitarea unor reactii mai pasionale6. Caci fata de mizerabili (in dublu sens, economic si moral) reactia poate fi de compasiune (conform unei logici politice locale) ori de mila (intr-o logica religioasa si comunitara)7. Distantarea politica nu exclude deci angajarea sau implicarea, insa intr-un plan de generalitate sau de universalitate prin care zonei observate i se atribuie un statut local sau regional. In situatii extreme, acest lucru se realizeaza de exemplu prin alternarea ajutoarelor umanitare si a cordoanelor sanitare. Daca o asemenea politica este aplicabila fata de unele tari africane, ea ramine dificil de adoptat in cazul unei tari „central-europene“, cel putin din cauza situarii ei geografice8.

Iata de ce reactiile de tip pragmatic, exprimate de ziare politic influente si care se adreseaza in principiu unui public de elita, precum Frankfurter Allgemeine Zeitung ori Le Monde, s-au distins de cele caricaturale, mai frecvente in mediile destinate marelui public. Parteneriatul apare ca posibil in anumite conditii, negocierea si discutia fiind la temelia conduitei politice democratice. Iliescu devine astfel un personaj credibil si creditabil, eficient in masura in care va sti sa frineze ascensiunea extremei drepte si eficace daca va reusi sa faca social acceptabila o politica economica ce va ramine in linii mari probabil aceeasi. Un mesaj care se pare ca a fost priceput la Bucuresti.

Paris, decembrie 2000

––––––––––
1. Informatiile mele, destul de lacunare, provin din Le Monde, L’Humanité, Le canard enchainé, Arte, Euronews, France Culture, Frankfurter Allgemeine Zeitung. Alte ecouri le-am observat indirect, gratie revistei presei germane realizate pe aceasta tema de William Totok si traducerii unui articol din cotidianul Frontului National, Présent, in paginile revistei exilului romanesc, Lupta. Am in vedere aici in special reactiile inregistrate din momentul alegerilor si nu pe cele ulterioare, cind situatia politica pare sa se fi stabilizat, acordindu-i-se in consecinta mai putina atentie mediatica.
2. In jurnalul de pe Arte au fost date si secvente de arhiva, cu Iliescu tinar la tribuna Congresului al IX-lea al PCR, aplaudindu-l pe Ceausescu, fara sa se aminteasca desigur ca in acea perioada si o buna parte a mediilor occidentale se asociasera aplauzelor respective.

3. O problema strict „nationala“ este aceea a numelui acestui personaj: a-i spune „domnul Tudor“ inseamna practic a-l legitima, asociindu-l uneia dintre figurile luminoase ale istoriei romanesti. A-l desemna prin initialele inversate, VCT, evoca scirba pe care le-o provoaca multora, dar procedeul este facil, iar efectele perverse sint de evitat. In lumea literara este in mod curent numit cu unul dintre prenumele lui, Vadim, ceea ce provoaca o ambiguitate jenanta (familiaritate si in acelasi timp alteritate, caci e preferat prenumele „neromanesc“). Intr-un text difuzat cu ocazia alegerilor, Dan Culcer il boteaza Corneliu Visarionovici pentru a-l pune in descendenta stalinista, cind ar fi putut la fel de bine sa-i spuna Corneliu Zelinski, ceea ce se potriveste mai bine cu ascendenta politica pe care si-o revendica singur. Lapsus revelator pentru cei care prefera sa-l vada mai degraba „neocomunist“ decit „neofascist“? Oricum, polarizarea produsa in jurul numelui ca si a personajului indica imposibilitatea unei atitudini neutre sau pur si simplu „normale“ fata de aceasta sinistra figura.
4. Pentru comparatie, in Germania a fi „de dreapta“ inseamna a fi practic extremist, un partid precum CDU fiind „conservator“ si nu „de dreapta“. In Franta, „dreapta“ face parte din cultura politica legitima in masura in care este „republicana“, criteriu care este aplicat de altfel si stingii; ca partid republican si una din principalele forte ale Rezistentei din perioada Ocupatiei, partidul comunist francez este in mod obisnuit asociat manifestarilor „solidaritatii republicane“ atunci cind este necesar un „front comun“ impotriva extremei drepte nationaliste.

5. Citez un articol publicat in traducere de gazeta exilului romanesc Lupta. Desi neinsotit de vreun comentariu, reproducerea lui lasa clar sa se inteleaga ca redactorul sau redactorii gazetei romanesti impartasesc aceleasi opinii. De altfel Lupta citeaza frecvent din emisiunile postului de radio al Frontului National, ceea ce presupune cel putin ca redactorii ei le si asculta.
6. Exista si situatii in care rationalizarea nu impiedica, ci doar canalizeaza si astfel limiteaza reactiile pasionale, orientindu-le catre un grup si reprezentantii acestuia, ca in exemplul razboaielor iugoslave, in care distantarea politica si mediatica a precedat angajarea militara.
7. Cf. Luc Boltanski, La Souffrance à distance. Morale humanitaire, médias et politique. Paris, Métailié, 1993.
8. In functie de reprezentarea situatiei politice, Romania se plaseaza fie in „Europa Centrala“, fie in „Balcani“, data fiind disparitia „Europei de Est“. Este adevarat ca dupa anumite norme socio-economice ea ar fi putut fi plasata in Africa, doar ca acest tip de rationament „geopolitic“ este politic incorect (de un rasism social inavuabil); pe de alta parte, nici o operatiune de transplant intercontinental prin terapie economica de soc si prin bombardamente chirurgicale nu a reusit pina azi.