OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Continuu insemnarile pe marginea trecutelor alegeri, de aceasta data cu unele observatii privind reactiile mediatico-intelectuale din tara, fara a putea trece in revista toate punctele de vedere exprimate. Apelurile lansate din toate directiile intre cele doua tururi pentru votarea lui Iliescu „impotriva extremismului“, de la patriarh la lideri ai coalitiei „democrate“ destramate si invinse si la intelectuali patrioti (si) disperati, nu par sa fi convins decit in mica masura electoratul, dupa cum s-a putut constata din scazuta participare la vot. Chiar daca Ion Iliescu a avut parte si de alegatori care in alte conditii nu l-ar fi votat, frica de Vadim n-a reusit sa stringa decit putine rinduri in jurul noului conducator. Doua judecati au fost formulate asupra rezultatelor acestor alegeri, despre care se poate spune ca exprima, ca in cunoscuta anecdota, preferinta fie pentru jumatatea plina, fie pentru cea goala a sticlei: proclamarea „victoriei democratiei“ de catre invingatorii alegerilor a fost insotita de opiniile mai moderate ale unor „analisti politici“, care au certificat metamorfoza democratica a celui pe care inainte il suspectau de nostalgii totalitare; altii au inregistrat mai ales progresul „extremismului“, discreditarea si infringerea „democratilor“ si intoarcerea la putere, in postura de „salvator al democratiei“, a celui ce simbolizase la mijlocul anilor 1990 esecul tranzitiei, vazind in asta o confirmare a catastrofei nationale. In sfirsit, exista si luari de pozitie „pragmatice“, care incearca sa priveasca ambele fete ale situatiei politice si sa pledeze pentru adoptarea „raului mai mic“ ca principiu al moralei publice, o reformulare a „minimei morale“ pe care o invoca si Andrei Plesu inainte de 1989.

A vedea totusi in Vadim Tudor si in Romania Mare principalii beneficiari ai recentelor alegeri nu inseamna a face neaparat dovada de „pesimism“, nici a dramatiza inutil o situatie oricum dramatica. Nu poate fi considerat un accident faptul ca un personaj precum CVT, considerat de multi pur si simplu „nebun“, insotit de o banda pestrita de interpreti de folclor, poeti ratati si istorici iluminati, de animatori ai galeriilor de pe stadioane, de fosti ori actuali agenti de politie subocupati, a devenit peste noapte a doua figura politica din Romania gratie voturilor a peste trei milioane de romani (o treime din electoratul mobilizat si aproape o cincime din electoratul potential). Nici faptul ca Romania Mare ar fi, proportional, cel mai mare partid „extremist“ european nu poate constitui chiar un prilej de mindrie nationala. Iliescu si ai sai au inaintat si au recuperat proportional mai putin, desi si-au luat revansa pentru infringerea din 1996 si au avut satisfactia sa-si vada adversarii indemnindu-si electoratul sa-i voteze.

Daca au fost recunoscuti, vrind-nevrind, ca principala forta politica capabila in acest moment sa se opuna extremei drepte1, iar caracterul „social-democrat“ al partidului nu mai poate fi pus acum serios in cauza, victoria intemeiata pe principiul „raului mai mic“ nu poate constitui o baza solida de mobilizare politica. Umbra lui Vadim se intinde in continuare deasupra intregii „clase politice“ romanesti, de ascensiunea lui facindu-se deopotriva vinovate si „stinga“, care i-a acordat cea dintii credit politic, si „dreapta“, discreditata de propria-i politica, incapabila sa frineze depolitizarea si sa impiedice deplasarea electoratului spre „extreme“. Ne-am putea chiar intreba, mai mult retoric, carui ministru, de dinainte sau de dupa 1996, ii revine in mai mare masura raspunderea pentru cariera nestingherita a clovnului national: celui de Justitie sau celui al Sanatatii? Ministrii Justitiei nu s-au dovedit in masura sa asigure functionarea unui aparat care ar fi trebuit sa-l duca dupa gratii pe cel caruia i-au fost intentate, probabil, cele mai multe procese din 1990 incoace. Ministrii Sanatatii, chiar daca obligati sa vegheze la depolitizarea psihiatriei si la impiedicarea functionarii ei represive, erau obligati in mod normal sa reactioneze la solicitarea corului „societatii civile“ de a fi protejata de agitatia „nebunului“, obtinind pentru el macar un tratament ambulatoriu.
In ce priveste dezbaterea asupra raspunderii intelectualilor, imi propun sa revin data viitoare.

______________________
* Vezi Observator cultural nr. 47/2001.

1. O „extrema stinga“ nu exista, la drept vorbind, in Romania, oricit s-ar stradui „analistii politici“ sa amestece categoriile: trecutul „comunist“ al unora ca Vadim nu este o dovada, din simplul motiv ca partidele comuniste postbelice est-europene nu au fost de extrema stinga. Cum ar putea fi apoi de extrema stinga un partid care se identifica prin chiar numele lui cu perioada istorica in care partidul comunist era interzis? Romania Mare se proiecteaza la modul ideal in istoria nationala, unde secventa interbelica este considerata consensual ca reprezentind „epoca de aur“ si pentru a carei restauratie pretinde a lucra precum celelalte forte de dreapta, „democratice“ si „liberale“. Nota sa specifica vine din revendicarea, pentru multi jenanta, de a reprezenta curentul nationalist „subversiv“ din fostul partid comunist si de a fi combatut „kominternismul“ (adica internationalismul) asemenea dreptei nationale traditionale, ale carei idealuri le-a adoptat si pus pe frontispiciu.

Paris