OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In mod straniu, de citeva zile incoace, singura ratiune a vietii mele este redactarea... jurnalului vietii mele. Pe scurt, caut sa extrag grandoarea din zero, printr-o descriere-zero; or, cum zero nu poate fi descris – nu exista –, descrierea mea se reduce, cel mai adesea, la simpla descriere a tentativei de a scrie zero. O permanenta tautologie, un cerc vicios, a carui imagine cu adevarat fidela este data chiar de cifra 0. Am putea deduce, din toate acestea, ca intreaga creatie poetica nu poate fi – si pe buna dreptate! – decit o creatie ex nihilo.
Michel Leiris (17 mai 1929)

Despre splendorile (si mizeriile) cuvintului diarist s-ar putea scrie o carte intreaga de la etimologie (latinescul dies, substantiv masculin si feminin la singular, masculin la plural – „zi“, via francezul diariste – „autor al unui jurnal intim“, atestat din 1954 si venind el insusi din englezescul diarist) pina la exemplele cele mai prolifice sau controversate pe care le acopera. Omofonia (suparatoare) cu primele silabe ale cuvintului diaree, in ciuda etimologiei diferite, il face suspect in ochii tehnoredactorului grabit, care, illico, il transforma in... ziarist1.
Jurnalul unui scriitor are, indeobste, un statut litigios sau ambiguu… Fie este o pura fabricatie (inautentic, prin urmare, caci nu reprezinta mai mult decit expresia frustrata a unui eu aflat in cautarea recunoasterii, a replicii fioroase la adresa unui confrate ori a constructiei propriei identitati livresti), fie atinge o forma a impudorii care te lasa perplex (cind nu te dezamageste si nu te indeparteaza definitiv de la celelalte texte pe care autorul cu pricina le va fi comis).

Sint, prin urmare, de inteles toate precautiile testamentare: Marguerite Yourcenar, de pilda, protejind, printr-o astfel de dispozitie, arhivele care o legau de Grace Frick; ori cele ale Generalului de Gaulle, unde, pe linga fondul protocolar al perioadei prezidentiale (1959-1969), apar nenumarate documente private, fise, ciorne care au servit la redactarea Memoriilor, si din care rezulta destul de limpede unde se termina domeniul eposului individual si unde incepe strategia de stat.
Exista, insa, si jurnale autentice, in sensul ca pastreaza o delimitare precisa intre evenimential si subiectiv, intre auctorial si alograf. in primul caz, avem de-a face cu scurgerea timpului si o distantare (adesea sceptica) fata de propriul text; in al doilea, cu o atentie speciala acordata Celuilalt: confrate, prieten, cartea de pe noptiera. Desigur, rezervele privind vanitatea ori artificialitatea jurnalelor nu sint intru totul nejustificate. Dar este, totusi, greu de decis daca raportarea scriitorului la propriul jurnal se face in functie de trasatura documentara a acestuia, asadar daca toate informatiile privind, de pilda, autocenzura2 sint suficiente pentru a avea o idee clara despre ceea ce s-a pierdut. Este, in orice caz, evident ca deformarile, taieturile, mutilarile unui text sint infinit mai putin dureroase atunci cind publicarea textului este premeditata.

Iar diaristul autentic stie acest lucru foarte bine. De altfel, el face, in genere, distinctia dintre intim si privat, iar jurnalul sau poate fi cu usurinta plasat la egala distanta intre cronica impersonala si „confidenta in vederea publicarii“, cum ar spune Denis de Rougemont3. Cu alte cuvinte, un eveniment poate fi interiorizat – si atunci descrierea lui nu scapa subiectivitatii, insa este o subiectivitate controlata si explicita – sau proiectat, pur si simplu, in forma lui necizelata, sub trasaturile obiective ale unei cronologii oarecare. Impactul dintre marturie si scrierea propriu-zisa este, asadar, inevitabil: la Denis de Rougemont, prima nu tine loc decit de traducere (aproximativa, deseori) a celei de-a doua; insa confidentele sint evacuate rapid; diaristul are grija sa accentueze valoarea documentara a textului sau, inainte de cea literara. Vorbim, atunci, de o „prodigioasa memorie“, de „veracitatea indiscutabila“ a textelor, „absenta subterfugiilor narative“. De fiecare data, insa, publicarea jurnalului pare sa ascunda o contradictie: in principiu, orice insemnare care respecta codul fetisist al jurnalului (calatorie, portret, reverii, judecati de valoare, pretul medicamentelor, programul zilei, procrastinatia, imbecilitatea confratelui X, plagiatorul Y etc.) trimite la valoarea autenticitate, pe care o revendica orice jurnal. Dar se poate intimpla ca initiativa editorului sa duca la suprimarea a tot ceea ce este, de fapt, spontan si autentic in paginile jurnalului. Asa stau lucrurile, de exemplu, cu jurnalul lui Léautaud, din care Marie Dormoy a taiat zeci de pagini.

Sint nenumarate studii care se opresc asupra evolutiei unui jurnal, a trecerii de la versiunea manuscrisa la cea tiparita. Toata critica genetica, de altfel, nu face altceva decit sa analizeze aceasta transfigurare a realului prin reflexele mai recent dobindite (sau controlate) de „evaluare“ a realului. De aceea, o analiza intertextuala a versiunii initiale si a celei tiparite este adesea gestul cel mai intelept (si eficace) in restituirea adevarului unei optiuni, al unui stil, cu toate modulatiile sale, voite sau nu, privind realul si perceptia acestuia. Transformarea „functionala“ a unui discurs – de la insertiile impersonale, sobre sau austere, la modalizari – tine de esenta diaristica insasi. Ea poate fi expresia publica a unei mutatii a discursului diaristic in reforma (reformulare) personala (tinind de constringeri si conventii inerente unei sociabilitati). Exista, cu alte cuvinte, deopotriva, un ritual al (auto)instituirii in tot demersul diaristic si un parcurs al integrarii sociale.

Am putea califica acest ritual de intr-aventura (contre-aventure, spun francezii, diferita de mésaventure) drept rescriere a unei intimitati, reformatare a unui eu care, departe de a se regasi pe sine insusi ori a se livra, este aruncat in abisul literaturii numite „personale“.
(De)scrierea unei intimitati apartine, bineinteles, categoriei reflexive, dar nu este vorba despre o apartenenta exclusiva. Mai mult, deriva analogica a substantivului intimitate nu trebuie luata drept altceva decit este: mai curind un epitet decit trimiterea exacta la un fapt literar precis si determinat, din punct de vedere istoric. Tocmai exagerarile interpretative au dus, adesea, la ocultarea totala a specificitatii narative a genului. Or, dincolo de cliseele intimiste, ceea ce consideram, de regula, drept jurnal intim este, inainte de toate, scriere. Prin urmare, nici subgen al autobiografiei, nici periferie a literaturii, nici apendice al unei opere. Ci inscrierea in subiectivitate, expresia publica a unei interioritati care capata, uneori, forma fabulatiei romanesti... in orice caz, un joc continuu intre realitate si fictiune, cu o perpetua deplasare intre esenta diaristica si negarea acesteia, deci intre punctual, circumstanta si tentatia generalului ori a impersonalului. Jean Rousset se intreba, de altfel, daca jurnalul intim nu este tocmai cel care nu are, in principiu, nici un destinatar precis (sau precizat), in ciuda expansivitatii marturisitoare4.

Cu alte cuvinte, efectul de fictiune este adesea modulat: o constructie a eului primar, autentic, care ia locul celei a eului social, conventional, nemodalizat; un eu specular lipsit (sau amputat) de eul social. intre cele doua poate aparea, este adevarat, o corespondenta, o mediere care sa dea iluzia transparentei. De altminteri, in genere, diaristica da iluzia asimilarii unor exigente conventionale, a codurilor etice exterioare. Nu este, insa, vorba doar de un ritual-marturie, ci si de o instituire, in sensul dat acestei expresii de Bourdieu, de „a atribui o esenta, o competenta“5. Cele mai multe din jurnalele intime sint, de fapt, ample enunturi performative, a caror functie este de a mentine diaristul – ori acel eu pe care cauta sa-l verbalizeze – intr-o identitate sociala asezata in forma si in povestire. in aceasta consta, pina la urma, actul instituirii diaristice: in actiunea asupra realului prin si datorita actiunii asupra reprezentarii realului. O actiune laborioasa ori controversata, autentica sau fabricata, care pastreaza, in orice caz, ambiguitatea genurilor nefixate si eterogene.

–––––––––––––––
1. Mariana Sora este, desigur, o diarista exceptionala, tinind cont ca a scris sute de pagini de jurnal, intr-o viata de om, iar nu o... ziarista (desi cele doua nu sint neaparat incompatibile) – cf. articolul „intilnirea“, publicat in revista 22, nr. 899 (1-7 iunie 2007).
2. Henri de Montherland, de exemplu, a marturisit ca a distrus cele mai multe din notatiile sale legate de ocupatia germana si de nazisti, pe care le-a gasit, ulterior, fara nici un interes (in Carnets, XLII si XLIII, 1 ianuarie 1942-31 decembrie 1943, Paris, Éditions de la Table Ronde, 1948).
3. Journal d’une époque (1926-1946), Paris, Éditions Gallimard, 1968.
4. „Le journal intime, texte sans destinataire?“, Poétique, nr. 56/noiembrie 1983, p. 435-443.
5. Pierre Bourdieu, Ce que parler veut dire. L’économie des échanges linguistiques, Paris, Fayard, 1982, p. 126.