Jurnalul (în)scris în corp

Autor: Gina ŞERBĂNESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Salome Schneebeli s-a aflat în rezidenţă – în cadrul programului Artistne(s)t – la Centrul „George Apostu“ din Bacău, în octombrie 2006, cînd a propus un proiect, Dance Diary, prin care creatoarea încerca să transmită întîlnirea cu o altă formă de cultură ca experienţă corporală.

Ceea ce Salome Schneebeli a prezentat, pe 3 aprilie 2009, la Centrul „George Apostu“ a fost expresia devenirii proiectului, modul în care formula artistică la care a lucrat, pe parcursul rezidenţei din 2006, a suferit metamorfoze în funcţie de spaţiul cultural în care era relansată propunerea artistică.

Jurnalul de dans s-a metamorfozat într-un alt spaţiu cultural, precum cel al Egiptului, într-o creaţie, Villa Incognita – suport al prezentării performative realizate de Salome Schneebeli la Bacău, la închiderea programului Artistne(s)t. Coregrafa elveţiană gîndeşte „dansul, coregrafia ca pe o provocare constantă de a scrie jurnalul vieţii în diferite oraşe. Sînt experimentate spaţiile, sînt ascultate şi urmate ritmurile; sunetele, poveştile şi dialogurile sînt repetate prin mişcare, corpul este invitat să reflecteze asupra a ceea ce nu poate fi rostit. Mişcările experienţei efective (ca „străin“) devin gesturi ale dansatorului, pentru că amintirea întîlnirii cu oameni şi oraşe este, de fapt, amintirea mişcării, fiind activată prin mişcare“ (Salome Schneebeli).

Formula este expusă cu claritate: la întîlnirea cu o formă de cultură, are loc o metamorfoză în experienţa receptorului. Important este faptul că cel care vine la întîlnirea cu o cultură necunoscută lui pînă atunci este purtătorul unor paradigme culturale care rezonează cu noul spaţiu experimentat, dar găseşte concomitent şi disonanţe.

Pe de o parte, în cazul gravării în memorie a acestui tip de întîlnire, corpul este cel în care jurnalul va fi scris ca registru al unui complex de mişcări cu sens. Pe de altă parte, va fi înscris ca amprentă culturală care exprimă o dublă formă: o formă dată de cultura receptoare, iar alta de cea receptată. Jurnalul de dans înscris în corp este expresia sintezei între cele două culturi care se întîlnesc.

Din ceea ce ne propune Salome Schneebeli este lesne de dedus că un artist care alege să experimenteze culturi diferite va fi purtătorul unor amprente modelate de experienţa întîlnirilor cu oameni şi spaţii similare sau contrastante.

În mod firesc, substanţa Jurnalului de dans născut la Bacău este complet diferită de cea a jurnalului care a prins formă la Cairo. Corpul receptează culturi diferite prin grilele subiective ale propriei capacităţi de a se lăsa gravat de o anumită experienţă. Faptul că Salome Schneebeli a apelat la Andreea Novac, în timpul demonstraţiei sale pentru realizarea unei improvizaţii care funcţiona ca o scriere „în direct“ a unei pagini dintr-un jurnal de dans, este grăitoare în acest sens. Corpuri diferite îşi scriu diferit jurnalul în mişcare, dar consemnarea respectivă se petrece la întîlnire.

Un aspect important al creării jurnalului de dans este dat de importanţa pe care o are muzica în acest demers artistic. Universul sonor al investigaţiei coregrafice interculturale întreprinse de Salome Schneebeli este realizat de Martin Gatenbei. Fidel ideii de contaminare culturală benefică, artistul reuşeşte să întîlnească lumi muzicale aparent contrastante: muzica lui Bach şi cea a muezinilor. Efectul este de o armonie impecabilă şi de o coerenţă fără fisură. De fapt, noi nu ascultăm două tipuri de muzică, ci un metalimbaj muzical rezultat prin tensiunea şi sinteza dintre cele două lumi sonore. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul limbajului de dans rezultat în urma întîlnirii cu o cultură diferită: prin mişcare, corpul aduce la lumină amintiri modelate de sinteza dintre universul receptorului şi universul receptat.

Jurnalul de dans propus de Salome Schneebeli poate funcţiona ca metaforă a întregului program Artistne(s)t: în ambele demersuri este vorba de o deschidere către culturi care vin să îmbogăţească un fond cultural distinct. Aşa cum într-un corp integrat unui demers coregrafic sînt înscrise amintiri filtrate prin experimentarea unor întîlniri cu o nouă lume, tot astfel un „corp cultural“ este îmbogăţit prin atingerea unei alte culturi.

Morala poveştii ar fi, prin urmare, aceasta: creaţia autentică se produce la întîlnire.