Jurnalul ca ratare, ratarea ca mîntuire

Autor: Raluca DUNĂ | Categoria: Memorialistică | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Două jurnale faţă în faţă de Mariana Şora – o carte inclasabilă, proteică şi monocordă, pasionantă şi apăsătoare, dezamăgitoare şi stimulativă în acelaşi timp. Cartea unui temperament cu „două feţe“, tipic Gemenilor, ar spune cei ce cred în zodii, tipic poate pentru o întreagă generaţie, pendulînd între o sete neostoită de viaţă şi de libertate şi o acută conştiinţă a ratării şi a neputinţei.

Mariana ŞORA , Două jurnale faţă în faţă, Editura Cartea Românească, Colecţia „Jurnale şi Memorii“, Bucureşti, 2009, 392 p.

Jurnalul unei tinereţi

Jurnalul de tinereţe, de fapt fragmentele selectate dintr-un jurnal mai amplu, acoperă perioada 18 august 1938-2 decembrie 1940. Prima propoziţie sună pe de-o parte cunoscut, pe de alta premonitoriu pentru obsesiile ulterioare: „De ce încep un jurnal?“. Motivaţiile diaristei de 21 de ani, dincolo de conştiinţa (livrescă a) inutilităţii jurnalului, sînt clasice: dorinţa de autocunoaştere şi autoanaliză, lucidă, constantă, programatică. Dorinţa de „a cîştiga exerciţiul exprimării“, adică uşurinţa, fluenţa unui limbaj literar personal. Despre ce scrie, de fapt, în acest jurnal de un „lirism minor“, cum se autocomentează autoarea? Despre neînţelegerile cu familia sau cu un fost pretendent, despre plimbările cu M. prin împrejurimile unei Timişoare patriarhale, despre „existenţa de veşnică îndrăgostire“, despre lecturi (Julien Green, Gide, dar şi La răscruce de vînturi) şi audiţii muzicale (Mozart, apoi Sonata Kreutzer).

Urmează un gol, între septembrie 1938 şi iulie 1939, cînd Mariana Şora, deja căsătorită cu filozoful Mihai Şora, se află în Franţa, cu o bursă acordată de guvernul francez. Editoarea Lia Ghimpu nu menţionează dacă golurile temporale din versiunea publicată provin din selecţia operată în vederea publicării sau dacă acestea există şi în manuscris. Cum interpretăm, ca cititori, această lacună? De la scrisoarea cu note pasionale şi poetice din octombrie 1938, adresată viitorului soţ, care se termină, emoţionant: „Mai doresc ceva, cu toată puterea fiinţei mele: doresc ca soarele să apună deodată pentru noi doi, Mihai, tu şi eu“ la prima frază din jurnalul francez, şi anume „Nu înţeleg mania scriitorilor de azi de a tipări jurnale intime“, continuînd cu o discuţie despre specia diaristică e un salt uriaş. Inexplicabil din punct de vedere psihologic şi derutant. S-a produs o ruptură în această perioadă?

Lăsînd la o parte această nedumerire, este de consemnat impresia din 1939 a tinerei scriitoare legată de abundenţa, în epocă, a jurnalelor publicate. Şi noi, care credem că abia acum abuzăm de jurnal! Explicaţia de atunci rămîne valabilă: ne aflăm la o „răscruce culturală“, iar jurnalele sînt un mod de a medita asupra prezentului ameninţat să devină trecut definitiv.

Ura faţă de cultură şi faţă de persoană. 1940–2010

Nu e singura dată cînd autoarea ne surprinde cu observaţii de o neaşteptată actualitate. Notaţii din 1940 despre „dezorientarea în lumea actuală“, coroborate cu citate din Jules Romains, în care se regăseşte: toţi oamenii de „bunăcredinţă“ sînt „izolaţi“, „singuratici“, „fraternizînd în grupuri mici“; eroarea antiintelectualismului, respingerea gîndirii în folosul acţiunii, o acţiune care, repugnîndu-i ideile, înseamnă, în viaţa particulară, să faci sport, afaceri, să nu pierzi timpul cu cărţile sau cu cei care gîndesc, iar în viaţa publică, „să te pregăteşti de război, în care să intri mai devreme sau mai tîrziu“. Cum îi recunoaştem pe falşii patrioţi? Ei au „oroare de ironie“, arma dintotdeauna a adevăraţilor moralişti, a celor care, prin cultură, au luptat cu sistemul, vehiculînd „idei primejdioase“. Semnalul de alarmă cel mai strident: „starea de surescitare“ în care poporul e adus, stare „care face posibil războiul“. Această stare se întreţine şi recunoaşte prin „patosul discursurilor găunoase“, „războiul nervilor“, „veşti tendenţioase şi contradictorii“, prin „ura faţă de cultură“. Fragmentul continuă revelator: „tînăra generaţie e crescută într-o sistematică lipsă de respect faţă de spirit; în felul acesta se asigură durata «mişcării», împiedicînd creşterea unor noi germeni ai spiritului...“

Radiografia lumii, nu doar româneşti, din 1940 se potriveşte atît de bine lumii, nu doar româneşti, din 2010. Atît de puţin s-a schimbat lumea sau s-a tot schimbat, de atunci, în acelaşi sens? Constatările sumbre ale Marianei Şora par valabile şi acum, sintetizate într-o propoziţie ce ar putea fi comentată pe pagini întregi: „Aceeaşi ură faţă de persoană, deci faţă de cultură“. Nu ne confruntăm şi acum cu aceeaşi criză, nu este individul ca persoană distinctă de masă dispreţuit, ignorat, izolat, în mai toate formele de viaţă publică? Nu se impune de undeva, din afara noastră, apăsător, un gust, un limbaj, un mod de a gîndi masificat, o cultură dezindividualizată, uniformizantă, „globalizată“ sau doar dominată de legi exterioare ei?

La un moment dat, undeva în jurnalul de bătrîneţe, Mariana Şora scrie că lecturile cele mai profitabile sînt cele din autorii care îţi dau impresia unui dialog peste timp, a unei discuţii cu un prieten. Cîtă dreptate are! Citind jurnalul ei, simţi cum se întîlnesc şi îşi răspund obsesii şi întrebări de acum 70 de ani cu cele ale cititorului de azi: „cînd şi unde se vor mai putea bucura oamenii de viaţă?“ sau „cum să ne liniştim?“. Şi răspunsul ei fulgurant: „poate într-o mînăstire sau în turnul de fildeş“. (Doi dintre prietenii mei apropiaţi au ales soluţia mînăstirii. Şi cîţi dintre noi, fragilul „turn de fildeş“?)

Ratarea diaristului. Nefericirea unei generaţii

Monocord, apăsător, dezamăgitor e acest jurnal prin sentimentul de singurătate, neputinţă, nemulţumire continuă pe care îl exprimă şi poate chiar îl hrăneşte. O nefericire care pare să vină, după cum recunoaşte diarista, din lene! (poate cam burgheză, poate cam artificială) Mereu nostalgia! Nostalgia libertăţii, hotărîrea de a desface legăturile căsătoriei, încă din 1940! În 1991, după divorţ, nostalgie după începuturile căsniciei! Cînd scrie din obligaţie, e groaznic; cînd nu are obligaţii, ar vrea să fie constrînsă, ca la şcoală, să facă ceva! Urăşte „datoria“, dar e educată în spiritul ei.

La început, frica de a nu rata, la sfîrşit, conştiinţa ratării implacabile. Diarista suferă, şi în jurnalul de bătrîneţe, ca şi în cel de tinereţe, că nu a ajuns „cineva“, că nu are operă şi nici energia să o scrie, că nu are relaţiile care să o propulseze, dar ratarea ei se produce, de fapt, nu în datele exterioare ale destinului, ci prin neacomodarea cu sine, prin neaflarea acelei „păci“ interioare, despre care scria atît de frumos încă din tinereţe. Acest soi de ratare, aproape inerţială, îţi dă senzaţia că aştepţi, ca cititor (deci confident al diaristei), o epifanie definitivă, care să o scoată de pe orbita în care se învîrte.

O posibilă explicaţie a ratării s-ar lega, cred, de multilingvismul scriitoarei, de lipsa, cum recunoaşte ea însăşi, a unei „limbi materne“. Dovadă că şi jurnalul e scris în trei limbi, cu naturaleţe, dar care este limba prin care reuşeşte diarista să se exprime spontan, natural, pe sine însăşi? Greutatea, efortul ei de a scrie, de care ne vorbeşte mereu în jurnal constituie dovada unei neputinţe, a unei incertitudini şi de ordin lingvistic. „Salvarea“ eului ţine şi de existenţa unui instrument care, pentru un scriitor, nu poate fi decît limba. Obsesia mamei, o mamă „ispititoare“, mereu departe, mereu visată, care bîntuie paginile jurnalului, coincide cu acelaşi dor după o limbă salvatoare, primitoare, unică, „maternă“. Aş lega de această paradigmă a limbii unice, materne şi obsesia singurătăţii, necesitatea delimitării, pentru a fi tu însuţi, a unui spaţiu perfect închis: o cameră „în care să nu pătrundă nimeni şi nimic“ şi unde să devină posibilă acea „singleness of mind“, predicată de un filozof în vogă în anii ’40, Charles Morgan, citat şi de alţi singuratici din epocă, Emil Ivănescu sau Al. Vona.

Oare apasă un blestem asupra generaţiei ’40? La aceşti scriitori există o conştiinţă a unei nefericiri imanente, un deficit de vitalitate şi un exces de luciditate, apăsarea zdrobitoare a imperativului Culturii. Citind jurnalul contemporanei şi prietenei sale, Jeni Acterian, Mariana Şora e fascinată şi nemulţumită de similitudinile dintre ele: aceeaşi pasiune de a citi, aceeaşi lene, acelaşi orgoliu, neputinţa de a scrie o „operă“. Jurnalul ca paliativ şi ca refugiu, ca „ratare“ şi ca „mîntuire“ în registru minor. Poate că însăşi prejudecata Operei îi împiedică pe aceşti diarişti să acceadă la ceea ce Starobinski numeşte, în cazul lui Montaigne, o „conştiinţă fericită“. Sau poate e doar orgoliul de a fi uriaşul Gide, şi nu bietul Amiel!

Recomanda articolul prin: