OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Volumul scriitoarei iraniano-americane Azar Nafisi Reading Lolita in Teheran: A Memoir in Books a facut atita senzatie la aparitie, in 2003, incit Random House l-a retiparit imediat in tiraj de masa. Ecoul cartii nu tine doar de „talent“ – talent inteles mai ales ca „stil“. De altfel, stilistic vorbind, nu avem de-a face cu o performanta iesita din comun. Trebuie recunoscut ca, intr-o buna masura, succesul se explica prin urgenta cultural-politica a cartii. Contextul publicarii este aici determinant si el consta, deloc surprinzator, in curiozitatea sporita a Vestului in general si a Americii in particular fata de lumea islamica, fata de alteritatea „exorbitanta“ pe care aceasta lume o intrupeaza pentru Occident si pe care acesta o percepe inca in termeni absoluti. Din acest punct de vedere, cartea spune o poveste de doua ori extraordinara, care nu se putea sa nu trezeasca interes. Pe de o parte, ceea ce atrage atentia este mai intii chiar aceasta alteritate extrema, dramatizata fara inutile diversiuni metaforice, in termeni inteligenti si inteligibili pentru cititorul din Vest. Pe de alta parte, inauntrul acestui spatiu idiomatic se joaca o alta drama, dependenta de cea colectiv-culturala, dar preponderent privata: drama intelectualului cosmopolit – drama intelectualului adevarat – sub vremi totalitare.

Si una, si alta intriga, sint deopotriva de „exotice“ pentru publicul american. Altminteri, cititorul care a trait sub asemenea vremi va regasi in Nafisi situatii si tipologii familiare. In acest caz, valoarea de soc a textului rezida in recognoscibilitatea surprinzatoare a situatiilor descrise. Pentru un american, Reading Lolita… este o lectura pe care, din perspectiva a ceea ce cartea descrie, as numi-o alterativa, ademenind intr-un spatiu altul decit cel cunoscut si in care te simti „acasa“ – un fel de safari cultural comod si incomod in acelasi timp, pentru ca prea putin din experienta ta de viata iti inlesneste lectura, dar, pe de alta parte, tocmai aceasta carenta, acest gol din biografia proprie te impinge irezistibil catre cea a autoarei. Pentru un roman – pentru multi romani –, dimpotriva, cartea este, cred, mai curind o lectura iterativa. Prin ea, cititorul revine la situatii care nu cer multe explicatii, la deja-cunoscut, la o plenitudine negativa a experientei proprii pe care o vrea exorcizata, depasita. Pentru unul, o intoarcere voyeurista catre insolit, prin procura altei biografii.

Pentru celalalt, o revenire cvasimasochista la ceea ce a fost, la un déjà-vu care, iata, poate reveni, fie si simbolic. Ocazie a unei lecturi iterative sub raportul continutului, Reading Lolita… poarta insa o valoare alterativa in plan textual sau, mai degraba, intertextual. Caci senzatia de déjà-vu are un corespondent formal, un soi de déjà-lu, in sensul ca Reading Lolita… iti da sentimentul straniu (unheimlich, uncanny) ca ai mai parcurs aceasta carte, altcindva si altundeva, in alta infatisare, in alta limba. Intr-adevar, Nafisi mi-a amintit nu o data de Jurnalul de la Paltinis, o lectura majora pentru mine si atitia altii cu douazeci de ani in urma – dar o relectura dezamagitoare in versiunea engleza lipsita de fler idiomatic, cu o prefata inutil-alexandrina de Sorin Antohi, publicata in 2000 la o editura central-europeana necunoscuta. Un bestseller romanesc, Jurnalul… a ramas cvasiignorat in afara Romaniei, cu exceptii care hranesc iluzii altminteri necesare.

Dar cu atit mai provocator si mai instructiv mi se pare triumful lui Nafisi. Ma intreb, asadar, care este cheia lui? Unde se afla ea? In textul insusi, mai orientat catre cititor, mai putin „exclusiv(ist)“, mai „uman“ si de aceea mai tranzitiv, in mod deliberat proiectat spre inafara? In tipul de opozitie culturala practicata de autoare si grupul ei? In felul in care „modelul paideic“ („non-castalian“) este construit si narat in Nafisi? Apoi, este oare „contextul“ de care pomeneam o explicatie suficienta? Nu am raspunsuri clare, ci doar suspiciuni. Asa incit ceea ce urmeaza nu e un studiu comparat propriu-zis. El nici nu ofera – insa nu exclude complet – o judecata estetica, politica sau de politica culturala, ci mai curind o indirecta invitatie la lectura.

Cine este Azar Nafisi? Actualmente profesoara la „John Hopkins“, autoarea s-a nascut si a studiat in Iran, continuindu-si educatia la Oxford si apoi in Statele Unite. In 1979 revine in Iran, unde preda la citeva institutii de invatamint superior, inclusiv la Universitatea din Teheran. Reintoarcerea ei are loc doar cu citeva luni inainte de izbucnirea revolutiei islamice si de inapoierea ayatollahului Khomeini din exilul unde Sahul il trimisese in 1964 si mai putin cu un an inainte ca militantii islamici sa puna stapinire pe ambasada americana din Teheran. Impactul teocratiei islamice asupra vietii de zi cu zi din Iran, mai ales asupra femeilor, a fost amplu documentat. Si totusi, cartea lui Nafisi impresioneaza prin contributia originala la arhiva iraniana a suferintei, persecutiei si rezistentei sub regim fundamentalist.

Unghiul autoarei e de asemenea unic: buna cunoscatoare a literaturii engleze si americane, Nafisi se intoarce in Iranul vehement antibritanic, antiamerican si, in genere, antioccidental, unde insista in a-si face datoria, familiarizindu-si studentii cu simbolurile „decadentei“ vestice: Austen si Nabokov, James si Fitzgerald. Oricit de greu ar parea, Nafisi reuseste sa supravietuiasca ca femeie, ca intelectual, ca universitar si iubitoare de literatura, navigind cu bravura si abilitate in apele tulburi ale regimului totalitar, cu tot ce presupune el: epurari, cenzura, procese regizate, executii in masa, prabusirea sistemului universitar, implozia programei de invatamint, arderea de carti – si a cititorilor lor – in public, raziile „politiei islamice a moralitatii“ (p. 38), cautarea unui tap ispasitor pentru catastrofalul razboi cu Irakul, codul de imbracaminte umilitor etc. Nafisi preda cu intreruperi, e data afara pentru ca refuza sa poarte voalul, dar se intoarce la universitate in urma interventiei prietenilor, dupa moartea lui Khomeini, in 1989. Profitind de anemica perestroika iraniana, isi reia activitatea, nerezistind insa decit pina in 1995, cu doi ani inainte de a parasi Iranul pentru totdeauna.
Perioada 1995-1997 mi se pare partea cea mai interesanta a reconstituirii. In tot acest timp, Nafisi se afla in afara universitatii, in afara unei structuri institutionale, a elitei occidentalizate, precum si a comunitatii literare iraniene, secret-cosmopolite, dar rupte, la urma urmei, de restul populatiei.

In 1995, Nafisi renunta la postul academic pentru a-si continua activitatea in cvasi-ilegalitate, formind si indrumind un grup restrins de cititori-discipoli, recrutati in majoritatea lor dintre fostele studente. Care le erau intentiile? Ce urmareau fosta profesoara universitara si studentele ei, intilnindu-se acum clandestin sa discute Lolita, Gatsby, Daisy Miller sau Pride and Prejudice, fara sa le oblige sau sa le incurajeze nimeni, fara catalog si note, asumindu-si insa riscuri enorme? Merita mentionat faptul ca o parte din membrele grupului lui Nafisi sfirsesc in inchisoare, unde sint torturate, violate in mod repetat, iar unele dintre ele omorite. In acest punct, iata o alta intrebare, care poate parea nedreapta, dar pe care nu ma pot abtine sa nu o pun, imaginind pentru o clipa ca o adresez mai ales studentului occidental: ce ai face, de ce sacrificiu ai fi capabil pentru a citi, sa zicem, nu Omar Khayyam, poetul persan de asemenea interzis de autoritatile islamice, ci Melville, daca Moby-Dick ar ajunge pe lista neagra, iar riscul de a avea aceasta carte in mina ar fi literalmente mortal?

Repet, intrebarea poate fi nepotrivita. In orice caz, daca ne-am lua dupa reactia cititoarelor iraniene, riscul, desi extrem, merita asumat. Asa l-au si asumat Nafisi si studentele ei, care nu se intilneau dintr-un impuls sinucigas; dimpotriva, dincolo de dizidenta si rezistenta, avem de-a face aici cu simpla si omeneasca speranta de a supravietui – de a supravietui prin cultura, cu toate complicatiile si ambiguitatile unui asemenea proiect. Stim prea bine, acest proiect nu e deloc neobisnuit in regimurile totalitare. Nafisi insasi insista in mod repetat ca tinta atacurilor din evocarea sa il constituie nu fundamentalismul islamic propriu-zis, ci tendinta totalitara a tuturor fundamentalismelor. Numeroase memorii aparute dupa 1989 in tarile aflate de partea cealalta a Cortinei de fier reflecta acest adevar.

In Romania, Polonia, Bulgaria, fosta Cehoslovacie, in republicile defunctei Uniuni Sovietice au functionat, in marginea societatii, mai mult sau mai putin impotriva ideologiei ei oficiale, microcomunitati de lectura si dialog intelectual, grupuri literare, unele clandestine, unele tolerate, altele reprimate. Scopul lor principal era supravietuirea – mai ales supravietuirea culturala, prin cultura, prin lectura si discutarea de texte interzise, excluse din canoanele oficiale sau incompetent ori tendentios tratate inauntrul acestor canoane si al institutiilor aferente.
Ca si Nafisi, insa, multi dintre acesti cititori au refuzat sa separe supravietuirea culturala de viata zilnica. Cum obisnuia sa-mi spuna un prieten mai virstnic, ce mai ramine din aceasta viata, din umanitatea ta cind esti supus indoctrinarii, cind pseudocultura de stat ii inlocuieste pe Proust si pe Joyce, pe Faulkner si pe Husserl? Se stie, in anii ’50 aceasta substitutie a tins spre absolut si nu putini au fost cei care au facut inchisoare pentru posesia de carti interzise.

Unii dintre acesti cititori „incapatinati“ sint inca in viata si pot depune marturie, pot clarifica aceasta notiune care – din fericire? din nefericire? – reclama din ce in ce mai mult o explicatie: lectura „incapatinata“, lectura cu orice pret, lectura si riscurile infruntate, aparent paradoxal, pentru a supravietui, lectura ca disperata forma a sperantei. Ei sint cei ce se adunau laolalta in ciuda represiunilor de tot felul, mai mult sau mai putin stricte, in incaperi la fel de reci ca si cele din lagarele de munca unde ei sau altii ca ei petrecusera ani lungi, oameni care se simteau bine impreuna si se intilneau sa citeasca, sa traduca, sa se instruiasca unul pe altul, sa vorbeasca despre Montaigne, Platon, Heidegger, Joyce, Wallace Stevens si Roland Barthes, citeodata despre propriile scrieri, intotdeauna pentru a supravietui, pentru a tine capul deasupra mizeriei din jur. Pentru a ramine in viata, ei simteau ca trebuie sa ramina impreuna si „conectati“ la valorile culturale intruchipate de autori si texte edificatoare.

A fi impreuna – un alt paradox, caci presupunea o mediere, textul celuilalt, o cezura in continuum-ul intimitatii („sintem impreuna si ne simtim bine, discutam si comunicam prin textul celui absent“). Deci, solidaritatea care se naste astfel, in Iran si in Estul Europei deopotriva, e complexa, imediatetea ei este aparenta, etosul ei nu este, nu poate fi in starea pura. Din contra, el apare intotdeauna impur cultural, unde culturalul are o structura fundamental heterogen-cosmopolita, aduce o infuzie de alteritate, de „altfel“ si „altundeva“ in aceste mici parohii antiparohiale, supralocale („la mii de metri deasupra…“). Acest etos, caruia multi i-au incriminat inexistenta, ia fiinta in ciuda si impotriva limitelor de spatiu si timp sau, asa cum ar spune un alt fost prieten, in pofida meteorologiei politice nefavorabile. Da, „ploua cu galeata“, dar te impiedica asta sa citesti si sa scrii, sa lucrezi la traducerea X, la eseul Y?

Despre ce e vorba, de fapt? Cum se naste aceasta stare de a-fi-impreuna intr-un spatiu si timp altfel de neignorat? Iar daca in postmodernitate spatiul si timpul au fost supuse unor transformari radicale ca urmare a procesului de globalizare – lumea devine din ce in ce mai mica pe zi ce trece, fie ca ne place sau nu –, care este semnificatia acestei solidaritati in epoca globalizarii?

Cred ca Nafisi – ca si fostul meu prieten, de altfel – ofera sau macar sugereaza un raspuns. Citind Lolita in Teheran, Nafisi si studentele ei formeaza un nou tip de comunitate intr-un anume timp si spatiu definite istoric, nu neaparat si definitiv impotriva acelui timp si spatiu – nu avem de-a face cu o carte „antiiraniana“ –, ci impotriva limitelor „meteorologice“ impuse cititoarelor lui Nabokov de regimul islamic. De asemenea, nu e vorba aici de vreo politica evazionista. Lolita nu pune la dispozitie un univers alternativ, o lume ideala in care cititorii sa se poata adaposti de vremea istorica „urita“, asteptind sfirsitul ei in afara acesteia. Mai mult decit atit, Lolita nu e o carte „despre“ Teheranul anilor ’90, iar Nabokov e departe de a fi un autor „politic“ in sens comun. Ce-i drept, el este unul dintre marii cosmopoliti ai secolului XX, dar avem de-a face, cred, nu doar cu lectura unui text cosmopolit, cu citirea lui pe ascuns, cu savurarea fructului interzis. O anume lectura cosmopolita – formula ii apartine lui K. Anthony Appiah – are loc in cazul de fata, si o anume comunitate se naste ca urmare a acestei lecturi a operei lui Nabokov.

Spre deosebire de alte tipuri de cosmopolitism, aceasta comunitate nu e izolationista, exclusivista, elitista ori aristocrata. Atit absolventa Universitatii Oxford, cit si discipolele ei, de o educatie mai modesta, pot face parte din ea. Clasa, atit sociala cit si intelectuala, nu mai constituie o bariera sau bariera principala. Aceasta mica congregatie cosmopolita, intemeiata in secret, acasa la Nafisi, nu strimba din nas in fata limbii si a traditiilor locale, culturale, religioase si etnice, nu inlocuieste spatiul concret in care se desfasoara lectura cu unul estetic, u-topic, nu abroga timpul, nu ignora istoria. Nafisi staruie asupra faptului ca Lolita lui Nabokov a devenit Lolita lor, a cititoarelor ei, care si-au insusit-o in Teheran, in pofida tuturor asteptarilor. Nafisi si studentele ei citesc Lolita, iar soarta sumbra a Lolitei, ca si cea a lui Daisy Miller, devine prisma prin care cititoarele isi recitesc viata proprie. Repet, cartea lui Nabokov nu reprezinta un drog, un „paradis artificial“, ci un mijloc prin care acestea se „rebranseaza“ la realitatea din jur.

Nabokov isi invita implicit cititoarele sa-si reconsidere existenta, ceea ce Nafisi numeste „experienta sociala“ (p. 18); el ofera un ingenios mod de a intelege dinauntru, prin intermediul unei Lolite aduse la tacere, statutul femeii musulmane – invizibilitatea si tacerile ei cum nu se poate mai elocvente, mai „strigatoare la cer“. O reactie similara e provocata de lectura unui alt roman nabokovian; dupa cum noteaza Nafisi, Invitation to a Beheading „surprinde textura vietii in societatea totalitara, unde esti complet singur intr-un univers iluzoriu de promisiuni desarte, unde nu mai poti distinge intre ceea ce te salveaza si ceea ce-ti pune streangul de git“ (p. 23). Daca Lolita prezinta „confiscarea vietii unui individ de catre altul“ (p. 33) – asa cum o interpreteaza membrele grupului lui Nafisi –, atunci „Nabokov s-a razbunat pe ayatollahul Khomeini“, ca si pe toti „solipsistii“ care tind „sa puna stapinire pe vietile altora“.

Angoasati de iminenta globalizare – „de sus“, de la „centru“ – pe care o suspecteaza in fel si chip, unii dintre noi deplora puntile aruncate de network society peste timp si spatiu. Eroinele lui Nafisi construiesc prin lectura, in circumstante greu de imaginat, in pofida presiunilor politice si istorice, poduri invizibile dar solide, mai intii intre ele, dind astfel nastere unei veritabile comunitati de cititori, apoi intre ele si lume.

Intr-adevar, aceasta comunitate nu poate fi constituita decit in cadrul alteia – o comunitate mai larga, pluriculturala, invizibila si aceasta, dar reala: cu alte cuvinte, relatia dintre studentele lui Nafisi depinde de legaturile individuale pe care ele le stabilesc cu opera lui Nabokov, de felul in care raspund la chemarea „celuilalt“. Appiah sustine ca dinamica acestui raspuns presupune o anume „asemanare culturala“. Dupa parerea mea, aceasta notiune ramine finalmente neclara si nefolositoare, bazata la rindu-i pe concepte mai vechi si mai vagi, cum ar fi „natura umana“, „rationalitate“, „valoare universala“ si altele de acest tip. Pentru a clarifica problema, as inlocui „a fi la fel“ cu „a fi impreuna“. Mai departe, as argumenta ca aceasta „stringere laolalta“, aceasta camaraderie cosmopolita, nu e un dat – o notiune, idee, preferinta sau trasatura pe care sinele o are aprioric in comun cu celalalt. Aceasta legatura sau asociere, aceasta relatie cu nimic mai prejos inrudirii de singe ia nastere in si prin actul lecturii, in si prin raspunsul cititorului. In acest sens, felul in care il citim pe celalalt, felul in care reactionam in fata unei alte identitati culturale recunoscute ca atare, in alteritatea ei, joaca un rol principal. Dar actul lecturii nu duce la o comunitate uniforma a celor ce se aseamana, bazata, adica, pe identitate, pe asemanare.

Tinerele eroine din cartea lui Nafisi sint, la urma urmei, foarte diferite una fata de alta. Nu sint „asimilate“, nu devin „asemenea“ Lolitei sau „asemenea“ lui Nabokov, nu se convertesc la „valorile“ lui Nabokov sau ale culturii lui (ruse? britanice? franceze? americane?). Dimpotriva. Dupa cum scrie Nafisi, daca „Lolita a dat o culoare diferita Teheranului…, Teheranul a redefinit la rindul sau romanul lui Nabokov, transformindu-l in aceasta Lolita, in Lolita noastra“ (p. 6).
A-fi-impreuna prin lectura e un efect de reprezentare. In timp ce citesc, te vizualizez pe tine, pe cel de la capatul celalalt, de la dezradacinata radacina a scriiturii, te imaginez pe tine si lumea ta. Atractia acelei lumi poate fi extraordinar de puternica, dar nu ma absoarbe neaparat, asa incit continuu sa ramin de partea aceasta a oglinzii. Dar privesc intens, „scrutator“, pina „vad“ dincolo de suprafata ei; a privi devine asadar un gest fundamental, o fundatie, o baza pe care pot construi fara a fi sau a deveni necesarmente „ca“ tine, „asemanator“ tie, celuilalt. In timp ce citesc, studentele lui Nafisi arunca punti nevazute, insa indestructibile, catre cealalta parte a oglinzii, catre celalalt.

Ele nu renunta la ceea ce sint, dar in actul reprezentarii, mai precis, al raportarii imaginare la personaje atit de ne-asemanatoare precum Lolita si Daisy, ele creeaza tocmai acea legatura cu o alta lume, cu alte stari sufletesti si morale, alte „structuri sentimentale“, obiceiuri, traditii etc. Cu cita ezitare, dar cu cita gratie traverseaza ele apoi aceste punti si cit de demn este acest eroism al privirii: in paginile lui Nabokov, ele se privesc pe ele insele, se imagineaza in locul personajelor „intilnite“ in timpul lecturii si-si asuma perspectiva acestora pentru a se putea apoi privi din afara, „impotriva tiraniei si momentului politic“ (p. 6).
Citi dintre noi sint in stare de asta, ma intreb. Nafisi se intreaba si ea acelasi lucru, trimitind mai departe spre noi chemarea pe care Nabokov a trimis-o studentelor sale. Merita citat pasajul intreg: „Cum ar spune Humbert, poetul-criminal din Lolita, am nevoie ca tu, cititorule, sa ne imaginezi asa cum uneori nu indrazneam sa ne imaginam noi insine: in momentele cele mai intime si tainice, in circumstantele cele mai obisnuite ale vietii noastre, in timp ce ascultam muzica, ne indragosteam, ne plimbam pe strazile umbroase sau citeam Lolita in Teheran. Apoi imagineaza-ne din nou cu toate astea confiscate, scoase in afara legii, rapite noua“ (Ibidem).

Putem, deci, sa ne-o imaginam pe Nafisi asa cum Nafisi si curajoasele ei studente si l-au imaginat pe Nabokov? Putem face ca Reading Lolita in Teheran sa devina textul nostru, putem sa ne apropriem si sa ne apropiem cartea in sensul cel mai intim cu putinta? Putem construi propriul nostru cosmopolis, continuind astfel munca lui Nafisi? Ce ar presupune asta, ce fel de mentalitate culturala si politica? Ce tip de lectura? In lumea evocata de Nafisi, sansele pentru un astfel de proiect au fost cit se poate de slabe. Aici si acum, imi permit sa fiu mai optimist. Accesul la opera lui Nabokov – sau a lui Omar Khayyam –, accesul la informatie si cultura sau, mai bine zis, la diverse culturi ale lumii nu mai constituie o problema insolubila pentru multi dintre noi, chiar daca nu pentru toti.

Epoca de dupa 1989, marcata de „comprimarea“ temporal-spatiala, cum o numeste David Harvey, de „conectivitatea“ si extensia enorma a „retelelor“, nu a fost creata doar de CNN si nu este prielnica doar CNN-ului. Studentele lui Nafisi si altii ca ele sint probabil eroii si eroinele, pionierii ignorati ai acestei epoci. „Disparitia“ lui „dincolo“, a lumii „dinafara“, cum ar spune Andrei Codrescu, a necunoscutului si nerecunoscutului „celalalt“ e fara indoiala ingrijoratoare daca il intelegem pe celalalt ca pe o specie exotica, pe cale de disparitie, care trebuie protejata de „noi“, cei luminati la minte, impotriva CNN-ului, a lui National Geographic, Discovery Channel si, intr-un sens mai general, impotriva lui McDonald’s, Microsoft si Nike. Contra acestei viziuni simplificatoare, proiecte „neocosmopolite“ ca acelea intreprinse in Reading Lolita in Teheran il fac posibil pe „a-fi-impreuna“, ajuta la imaginarea de noi comunitati care traverseaza (fara a aboli) timpul, spatiul si barierele culturale, comunitati in care textele devin pre-texte, ocazii pentru noi afilieri si reafilieri, grupari si regrupari, legaturi, schimburi, sodalitati si solidaritati, altele decit cele transmise prin singe, limba materna, prin geografia si demografia locului de nastere. Asa incit, la rindul nostru, putem oare sa ne-o „imaginam“ pe Nafisi, putem sa ni le „imaginam“ pe studentele ei? Putem, pe deasupra sau, mai corect, chiar prin ceea ce ne separa, sa ni le apropiem, sa ridicam noi insine un pod catre lumea lor, distanta si familiar-amenintatoare, asa cum apare ea in carte? Putem, cu alte cuvinte, citi aceasta carte in spiritul lecturii pe care ea insasi o teoretizeaza si practica? Putem, simplu spus, sa citim Reading Lolita in Teheran la Bucuresti?

University of North Carolina, Greensboro

Traducere de
Laura SAVU
––––––––––

Nota: Eseul lui Cristian MORARU intitulat „Vampiri noi insine“. Naratiunea reincarnata sau Dracula in India, aparut in Observator cultural Nr. 241, 5-11 octombrie 2004, a fost – de asemenea – tradus din limba engleza de Laura SAVU.