OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jeni ACTERIAN
Jurnalul unei fete greu de multumit
1932-1947
Editia a doua, revazuta, text ales si note biografice de Arsavir Acterian, editie ingrijita, traduceri din franceza, note bibliografice si prefata de Doina Uricariu, Editura Humanitas, Colectia „Memorii/Jurnal/Convorbiri“, Bucuresti, 2007, 568 p.

Ca si Iulia Hasdeu, al carei jurnal vadea precocitatea unei copile de geniu, cu observatie caustica si minte disociativa, Eugenia Maria/Jeni Acterian (1916-1958) a fost o tinara exceptionala si fara noroc, „greu cenzurata de moarte“. Daca pe prima tuberculoza a impiedicat-o sa devina o personalitate a culturii romane si/sau franceze, cea de-a doua si-a irosit din alte motive vocatia filozofica. Dificultatile materiale si familiale, conjunctura istorica nefericita au facut-o pe „fata greu de multumit“, una dintre cele mai stralucite inteligente ale interbelicului romanesc, sa piarda bursa pariziana la Sorbona oferita de profesorul Alphonse Dupront.

Va rata, astfel, posibilitatea unei cariere in domeniul filozofiei limbajului sau al logicii matematice, complet ignorate in mediul academic autohton. Fara doar si poate, studenta – care, in pofida admiratiei pentru profesorul Nae Ionescu, a ramas la distanta de ispita legionara – a suferit de pe urma angajarii celor doi frati ai ei, Arsavir si Haig. Ultimul, teatrolog avizat, devenit sub scurta guvernare a Legiunii director al Nationalului bucurestean, a fost trimis in linia intii de catre Ion Antonescu, disparind pe frontul caucazian.

Celalalt a supravietuit retras, platind cu ani grei de temnita sub comunisti, dar – longeviv – a trait destul ca sa-si publice, in libertate, scrierile si fratii prematur defuncti. Ramasa, la inceputul anilor ’40, orfana de ambii parinti, Jeni a fost ajutata de Mircea Vulcanescu sa ocupe un post de functionara la Casa Autonoma de Finantare si Amortizare. Deprimantele tribulatii existentiale vor continua si dupa 1945, cind – stimulata de cumnata sa, regizoarea Marietta Sadova – absolventa de Filozofie si Matematici se inscrie la Facultatea de Teatru. intrucit numele Acterian devenise suspect, opteaza pentru pseudonimul Jeni Arnota, sub care desfasoara o activitate mult sub nivelul posibilitatilor: regizor, director de scena si traducatoare la diverse teatre din Bucuresti si din provincie. Ratarea profesionala va fi urmata de citeva deceptii amoroase, fatale pentru firea ei loiala si etica in extrem. Divortata, se imbolnaveste de maladia lui Hodgkin si, dupa patru ani de suferinta atroce, moare in anonimat sub ochii lui Arsavir, lasind in urma citeva scrisori si un jurnal salvat miraculos de la distrugere.

Nimeni, la noi, nu a mai trait/marturisit cu atita autenticitate fobia cotidiana a mortii ca extinctie absoluta. Doar Eugen Ionescu, uneori, atinge intensitati comparabile. „Nelinistea metafizica“ propovaduita de Nae Ionescu e pentru vitala Jeni o traire intima, organica, o panica ireductibila traita extrem, ca o anticipare a propriului destin tragic. inca din adolescenta, diarista isi anticipeaza identitatile viitoare, judecindu-se cu o luciditate pe jumatate grava, pe jumatate amuzata. Pentru anumite „vedete“ ale generatiei existentialiste din anii ’30, thanaticul (ca si obsesia ratarii) a fost mai degraba o moda filozofica, o mistica politica (legionara) sau un pretext „absolutist“ pentru retorici flamboaiante ale disperarii. Cabotinismul lor sare, adesea, in ochi, ca si complexele periferice, frustrarile egolatre sau arivismul genialoid…

Dimpotriva, Jeni Acterian nu a vrut si nu a putut niciodata sa triseze. Nici in dragoste, nici in prietenie, nici in profesie, nici in jurnal. De aici, senzatia coplesitoare de prezenta vie, familiara, pe care prea putini autenticisti ai vremii au putut-o atinge. Expansiva si copilaroasa, sociabila si afectiva, emancipata si naturala, hipercultivata, inconjurata de prietene si de prieteni – toata floarea anilor ’30-’40, de la Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Emil Botta, Mihail Sebastian, Marietta Sadova, Cella Delavrancea, pina la Alice Botez, Alexandru Dragomir, Liviu Ciulei, Clody Bertola s.a. – sceptica si relativista in principiu – caci, sub cenzura metafizica a mortii, tot ce-i uman devine relativ –, Jeni Acterian a fost o absolutista in viata personala, punindu-si geniul in prietenie si in confesiune. Probabil din misoginism, unii comentatori s-au straduit sa bagatelizeze exasperarea existential-metafizica a acestor pagini in favoarea „autenticitatii sentimentale/existentiale“ si a „normalitatii“ feminine, desi ele sint inseparabile.

Doar in jurnalul lui Sebastian „mica istorie privata“ a intelectualitatii romanesti interbelice a mai fost surprinsa cu atita amplitudine vibratila, de pe buza prapastiei. insa la Jeni istoria politica, prezenta difuz in fundal, este pusa intre paranteze. Ramin surprinse in pagina doar efectele sale (uneori teribile) asupra vietii de zi cu zi. Nu imi propun sa comentez acum acest jurnal extraordinar care, din 1991 incoace, a beneficiat de comentarii entuziaste. Ma voi limita deocamdata la citeva chestiuni de ordin istoric si editorial, unele – putin cunoscute, altele – prea putin discutate. Pentru ca asteptata reeditare de la Humanitas mi-a provocat mult mai multe regrete decit satisfactii.

Sub cenzura istoriei
Daca autoarea a fost „cenzurata de moarte“, jurnalul ei intim – sortit distrugerii si salvat in extremis – a fost cenzurat, postum, atit de istoria comunista, cit si de apropiati. incadrate de poeme triumfaliste si de omagii inchinate lui Ceausescu, primele fragmente au aparut la inceputul anilor ’70 in caietul cultural Cadran al cenaclului „George Bacovia“ din Bacau, cu o prefata a redactorului-sef Stefan Popescu. Nu exista nici o referire la numele Acterian, inca pus la index. Autoarea e prezentata dupa numele sotului sau ca „Jeni Georgescu, care-si luase ca pseudonim in teatru numele de Jeni Arnota“. Nimic despre anii ’30-’40. Citeva date, doar, despre activitatea teatrala de dupa razboi.

Textul poarta titlul redactional intilnire cu Eugen Ionescu si Mircea Tiriung si, dupa cite imi pot da seama, a fost decupat cu un anume tilc. Marturisirile elevei Jeni cu privire la necredinta ei „in religie“, dar si ironiile sale la adresa viitorului dramaturg franco-roman din exil au servit, probabil, drept alibi ideologic al publicarii. in plus, junele poet Sergiu Ludescu (pe numele sau adevarat Mircea Tiriung) apare intr-o fotografie estivala alaturi de Lucia Demetrius… Surpriza: catre finalul revistei, citeva scurte evocari de figuri interbelice poarta semnatura „N. Ar. Acterian“: proscris de regim, Arsavir fusese primit pe usa din dos la provincialul Cadran, prin bunavointa fostului ilegalist si vechi amic Stefan Popescu… Pe aceeasi filiera s-au strecurat si fragmentele diaristice ale defunctei sale surori.

in 1984, poeta Doina Uricariu – redactor la Editura Eminescu – a primit de la Arsavir Acterian caietele manuscris ale intregului jurnal, pastrate cu sfintenie. Desi „apolitic“, pregatit pentru tipar cu referat de sustinere, dactilografiat, colationat si cu fragmentele din franceza traduse, textul a ramas in sertarele editurii pina la caderea comunismului. in 1991, Editura Humanitas l-a publicat sub titlul Jurnalul unei fiinte greu de multumit. Revansa postuma a nefericitei autoare, scrierea s-a impus fulgerator ca una dintre revelatiile memorialisticii romanesti din toate timpurile. in 1998, Editura Ararat a republicat textul insotit de o Addenda continind pagini de corespondenta si un inedit Jurnal al Penei Traznite. Jurnalul cu pricina cuprinde insemnarile ludice ale unui grup alcatuit, in anii ’40, din patru bune prietene: „Jenny“ Acterian (alias Allan Squire), Lucia Vasiliu (alias Berengaria), Nuni Dona (alias Fita Barbacot) si Alice Botez (alias Maabaal), insotit de caricaturi si desene amuzante: consemnari „organizatorice“, note despre „sedintele clubului“, giumbuslucuri autoironice in linia Gr. Cugler-Jonathan X. Uranus, farse antifilozofice de o prospetime debordanta. Tot la Editura Ararat a vazut lumina tiparului in 2005 si un volum autonom de corespondenta al lui Jeni Acterian.

Din pacate, exceptie facind titlul, nota editurii, prefata Doinei Uricariu si unele initiale „deconspirate“ in subsolul paginii, noua „editie revazuta“ de la Humanitas nu aduce nimic in plus fata de cea din 1998.
Prefatatoarea are dreptate sa situeze acest text alaturi de Jurnalul lui Mihail Sebastian. Doua opere diaristice complementare, doua imagini „emblematice“, de mare forta si autenticitate ale unei epoci, doua identitati „marginale“, dar aflate in proximitatea Centrului intelectual, doua destine tragice din aceeasi generatie, strivite de tavalugul istoriei… E foarte bine ca s-a revenit la titlul dat de autoare, eliminindu-se heideggerianul „fiinta“ in favoarea nepretentiosului „fata“. Trebuie precizat, aici, faptul ca modificarea titlului original s-a facut in 1991 – cu acordul provizoriu al lui Arsavir Acterian – la propunerea lui Gabriel Liiceanu, „pentru a proteja lectura unui document de capatii al perioadei interbelice de orice interpretari ilicite sau caricaturale“… (Am citat din prefata explicativa). Numai ca…

Cenzurari postcomuniste
Stim, deja, ca Arsavir Acterian a cenzu-rat anumite insemnari din „zona cea mai intima a marturisirilor“ pentru a proteja imaginea anumitor persoane publice, inclusiv a mentorului Nae Ionescu. A refuzat, de asemenea, identificarea unora dincolo de initiala numelui mic si a hotarit sa nu publice insemnarile „compromitatoare“ din anii 1948-49. Numai printr-o stratagema a Doinei Uricariu au fost lasati „cu premeditare“ cei doi ani in plus in subtitlul Jurnalului din 1991 (care se oprea, de fapt, in 1947), ca sa se stie ca mai exista o parte de text nepublicata... Nimeni, absolut nimeni dintre cei ce au lucrat pe atunci la carte nu a remarcat „micul subterfugiu“! Primul care i-a atras atentia editoarei a fost, de curind, H.-R. Patapievici, in emisiunea sa inapoi la argument de pe TV Cultural (22 martie 2007). Asta e soarta jurnalelor cu adevarat intime (citeste neautocenzurate): ramin cenzurabile nu numai dupa moartea autorilor, ci si dupa disparitia „personajelor“ supravietuitoare.

Printre cei menajati de regretatul Arsavir s-a numarat si istoricul Alexandru Eliad, aflat inca in viata in 1991. Viitorul bizantinolog si academician, indragostit fara speranta de temperamentala Jeni, fusese incondeiat in jurnal drept o „decoloratura siropoasa de biblioteca“, lipicioasa „ca o ventuza“ („Mi-am frecat dintii cu furie si cu Odol, dar m-a urmarit mirosul de mucegai toata seara… L-am distrat pe Arsavir ca niciodata“) si care, culmea, ii pretinde o asteptare de un an in vederea cununiei „legale si religioase“, inclusiv fidelitate „pe viata“. Proaspat initiata erotic (la aproape 30 de ani) de filozoful Alexandru Dragomir, Jeni il observa, prin comparatie, pe bietul amorez cu o cruzime de zile mari, greu de gasit nu doar la autoarele, ci si la autorii nostri interbelici (cf. notei cenzurate de Arsavir Acterian din 3 iulie 1946). Din pacate, editorii il identifica sistematic pe S.E. drept Alexandru Eliad! A existat, ce-i drept, un regizor pe nume Sandu Eliad, reprezentant al teatrului evreiesc din Romania interbelica si nu numai, dar acesta nu vadea preocupari filozofice, nu facea parte din cercul de apropiati ai autoarei si... nu era ortodox.

Pe cind o restituire completa?
intr-un supliment din revista Ararat, periodic al Uniunii Armenilor din Romania (iulie 2005), Fabian Anton a reprodus mai multe secvente care nu se regasesc nici in textul editiei/editiilor de la Humanitas, nici in cel din 1998 de la Editura Ararat. Fragmentele (8 martie 1936, 21 mai 1936, 20 noiembrie 1936, 24 decembrie 1937, 30 iunie 1945, 5 iunie 1946 si 3 iulie 1946) au fost oferite Editurii Humanitas de catre Arcultro si „considerate inedite“. Nota editoriala din 2007 precizeaza insa net: „Am decis sa nu preluam in textul Jurnalului fragmentele oferite drept inedite de presedintele Arcultro deoarece provenienta lor ni s-a parut incerta si, oricum, cantitatea de text adaugata ar fi fost prea mica pentru a putea fi perceputa de cititor“. Editura afirma ca nu a avut acces la textul original, ceea ce ne face sa presupunem ca nu s-a inteles cu presedintele Arcultro si, drept urmare, a decis sa nu acorde credit fragmentelor puse la dispozitie de acesta. intr-adevar, exigentele minime ale editarii impuneau confruntarea cu originalul.

Ce vor fi continind, insa, celelalte caiete manuscrise, aflate la Arhivele Nationale in custodia lui Fabian Anton? Ele acopera ultimul deceniu de viata al autoarei si, totodata, primul deceniu de comunism, cu tribulatiile aferente: presiunea sistemului si deriva existentiala, mariajul nefericit al lui Jeni Arnota cu tinarul actor Adrian Georgescu, deceptia declansatoare a limfogranulomatozei maligne si a sfirsitului prematur... Nu mai vorbesc de istoria intima a prietenilor si a apropiatilor. Doina Uricariu presupune, ocolitor, ca „daca aceste caiete s-au pastrat in forma lor originala, asa cum le-am vazut in anii ’80, si daca nu au fost rupte inadins foi din ele, atunci se vor putea adauga cel putin anii 1948-1949, care acum lipsesc“. Dar ceilalti ani, pina cind se incheie cu adevarat jurnalul? Editoarea a vazut toate cele peste 40 de caiete, stie asadar pina cind continua insemnarile! Din nefericire, l-a convins pe regretatul Arsavir Acterian sa lase manuscrisele Arhivelor Nationale, desi acesta intentiona sa le lase Doinei Uricariu sau lui Bedros Horasangian... Ceva ar trebui facut pentru ca acest segment dramatic de istorie personala sa vada integral lumina tiparului. Fiindca – iata – dupa 16 ani si dupa disparitia premiselor de confidentialitate, o opera de virf a diaristicii noastre a fost reeditata in aceeasi forma ciuntita. Sa recunoastem, e un eveniment frustrant.