OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Editia poloneza a Jurnalului lui Mihail Sebastian, aparuta la Editura Pogranicze, in traducerea lui Jerzy Kotlin´ski, Sejny, 2007

Intr-o zi, calatorind prin Romania cu un grup de scriitori si cercetatori din diverse tari din Europa, am intrebat despre Eliade, despre prezenta filozofiei sale in tara care renastea dupa indelungata hegemonie a dictatorului Ceausescu. Spre surprinderea mea, s-a ajuns la o polemica aprinsa intre un fost diplomat olandez in Romania, in prezent activist fervent al miscarii europene in favoarea apararii drepturilor omului, un cercetator roman din Bucuresti si un scriitor roman din emigratie, care locuia de ani de zile la Amsterdam. Olandezul, deja la o virsta inaintata, a atacat vehement atitudinea lui Eliade din perioada interbelica, acuzindu-l de nationalism si simpatii profasciste. Tinarul cercetator il contracara virulent, subliniind ca mai ales in prezent, cind este atit de important sa invingem mostenirea comunismului, o importanta deosebita o capata traditia acelui mediu intelectual de care isi legase Mircea Eliade simpatiile inainte de razboi. in schimb, scriitorul, care parea sa-si pastreze cel mai bine singele rece, le reprosa ambilor conlocutori ca sint superficiali si bagatelizeaza complicata si dramatica atitudine a lui Eliade si a adeptilor sai de astazi.

Aceasta polemica mi-a dat mult de gindit. intrebasem despre Eliade, gindindu-ma la scriitorul si invatatul care a aruncat o noua lumina asupra conditiei spirituale a omului contemporan, asupra radacinilor lui si asupra cautarii drumului de intoarcere catre sine, catre propria identitate, in fine, catre sacrum. A scris despre acest lucru deopotriva in contextul traditiei romane, mai ales in cartea sa De la Zamolxis la Gingis Han. Si iata ca raspunsul pe care l-am primit a fost o polemica despre nationalism, fascism, anticomunism, fundamentalism religios si partidele politice de dreapta. Mai mult decit atit, intensitatea acelei filipice mi-a aratat ca aceste chestiuni nu si-au pierdut actualitatea nici aici, in Romania (m-am convins de acest lucru in decursul multor altor asemenea sejururi in Romania), nici in Europa.
Intuitia ma avertiza ca aceasta problema este mult mai complexa decit investigarea trecutului unui roman celebru. Se ascundeau in ea germenii unei noi atitudini care atragea tineri intelectuali si politicieni europeni. Era ca o ispita si ca un avertisment deopotriva, carora – imi spuneam – trebuia sa le dau de cap cit mai repede. De aceea, m-am hotarit sa o iau pe urma lui Eliade, sa continuu discutiile despre el cu oamenii, sa-i cercetez jurnalul si textele, sa caut asociatii intre atitudinea lui si fermentul axiologic contemporan.

Voi incepe de la acel olandez care il atacase atit de virulent si vehement pe Eliade. Dupa cum am mai spus, este angajat in miscarea de aparare a drepturilor omului, face asadar parte dintr-un cerc de oameni minunati ce activeaza in organizatii precum Amnesty International sau Helsinki Citizens Assembly, care isi fac aparitia in zone unde democratia este amenintata, unde sint razboaie, iar individul sufera represiuni. Ei imbratiseaza cu convingere conceptia iluminista, bazata pe rationalism, democratie, un cod comun de legi umanitare, toleranta, piata libera. Apara aceasta idee cu certitudinea ca este optima pentru umanitate. Nu intentioneaza sa o transforme sau sa o modernizeze, ci sa o apere si sa o propovaduiasca. Garantind libertatea personala, olandezul parea sa fie suficient de deschis pentru a accepta orice diferenta de atitudini, traditii si aspiratii. Dar, in realitate, situatia nu este chiar atit de simpla.

Opozitia tot mai puternica a aparatorilor identitatilor individuale si a diverselor sisteme de valori, a diverselor aspiratii regionale, nationale si religioase face ca aceasta conceptie, fundamentata pe valorile Iluminismului, sa reuseasca tot mai anevoie sa imbine armonios aspiratiile si transformarile societatii contemporane. Se intimpla tot mai des sa respinga, sa marginalizeze, sa izoleze tot felul de tendinte, pe care le eticheteaza peiorativ ca fiind „ale provincialilor“, „identitarilor“, nationalistilor, fundamentalistilor, fascistilor...
La fel a fost atacat si marginalizat ca antieuropean tinarul cercetator bucurestean. Deja aici nu era vorba numai despre Eliade. Opinia lui dezvaluise nerabdarea, caracteristica „iluministilor“, precum si neputinta in fata unei alte atitudini care le „strica“ munca. in anii ’30, criticii lui Eliade s-au servit de schema: daca este antimarxist, atunci e fascist. Astazi, europeanul nostru eticheteaza cu siguranta de pe alte pozitii axiologice, dar la fel de facil si schematic. E suficienta o suma de informatii precum legaturile lui Eliade cu Legiunea Arhanghelului Mihail sau sprijinul aratat lui Salazar in Portugalia si, imediat, panicati si inspaimintati de amenintarea nationalistilor, apare apelativul stigmatizant: fascist.

Poate aceasta este, totusi, o manifestare a unui comportament sanatos? Poate asa trebuie? Olandezul era un om matur, experimentat, generos. Numai o singura data, si ne-am intilnit in diverse locuri din Europa, l-am vazut atit de infuriat. Stia ce s-a ascuns in spatele ideologiilor nationale in secolul al XX-lea si ce pret au platit oamenii pentru ca si-au permis sa fie xenofobi si netoleranti. Asa ca, mai bine, odata fripti, sa suflam si in iaurt.
Doar ca acest argument nu l-a convins pe tinarul cercetator cu vederi pronationaliste. El avea propriile probleme si aspiratii care nu numai ca se opuneau conceptiilor interlocutorului sau, dar nu aveau nimic in comun. Si doar nu aveam de-a face cu un fanatic orb. Cu toate acestea, in universul unui cetatean al Uniunii Europene, nu-si putea gasi, in mod limpede, locul un roman nelinistit, aflat in cautarea propriei identitati in peisajul postcomunist devastat.

Problema este importanta in masura in care atitudinea tinarului cercetator parea sa se nasca – simteam acest lucru atunci cu putere – din nevoia autentica de a-si gasi propriul loc in viata, precum si din necesitatea unui sistem de valori spirituale. Nu nutrea nici un fel de ura fata de straini si nici nu dadea semne de fanatism. Si totusi nu detineam un limbaj comun, putere de convingere si deschidere catre parerile lui diferite, pentru a-l face sa ramina in continuare cu noi la masa aceea europeana comuna, dintr-o cafenea din Sibiu, unde eram serviti de un tigan. Ne-a parasit – neinteles, marginalizat. Si poate tocmai de aceea, daca-l vom intilni peste o vreme, va manifesta o atitudine cu mult mai radicala?
Ginduri asemanatoare nu-mi dadeau pace nici in timpul sederii mele in Sarajevo, dupa incheierea razboiului. Prietenii mei de acolo fac parte din cercurile intelectualilor care lupta pentru o singura Bosnie multiculturala. Fac front comun cu multe medii democratice europene, care s-au angajat de partea lor in timpul razboiului si le-au acordat ajutor sub forme dintre cele mai diverse. intimplarea a facut, totusi, ca pe strada Maresal Tito sa ma intilnesc cu o cunostinta a mea, o musulmana din Augustowo, care studia la acea vreme la Sarajevo.

Datorita ei am vizitat de mai multe ori Centrul de cultura musulmana din Bas¡c¡ars¡ija si i-am cunoscut pe cei care il frecventau. Erau printre ei foarte multi tineri care aveau lucruri in comun, participau la rugaciuni, prelegeri din Coran, repetitii teatrale, repetitii de muzica clasica si populara, intilniri cu scriitori... Era cel mai dinamic centru cultural din capitala Bosniei. Prietenii mei nu fusesera acolo niciodata, se temeau de acel loc.
Mi-am dat seama ce prapastie uriasa ii desparte in Sarajevo pe „iluministi“ de „fundamentalisti“, caci asa erau definiti aici toti cei care alesesera un alt mod de viata decit cel cosmopolit. Aceasta prapastie parea chiar si mai mare si cu consecinte mai importante asupra viitorului decit cea care ii despartea pe sirbi, croati si musulmani. Tinerii pe care i-am cunoscut eu nu erau inca fundamentalisti. Erau deschisi catre lume si aveau puterea de a o porni pe un drum nou. Nu pot sa nu ma intreb daca Sarajevo va fi vreodata atit orasul prietenilor mei, cit si al acelor tineri musulmani. Aceasta intrebare nu se rezuma doar la Sarajevo, ea vizeaza intreaga Europa.

Cercetatorul bucurestean imi amintea putin de tinerii musulmani din Sarajevo. Cred, de asemenea, ca s-ar regasi foarte bine in mediul tinerilor polonezi de dreapta. Cu atit mai mult cu cit „Fronda“ cracoviana a publicat in urma cu ceva vreme un vast material despre Legiunea Arhanghelului Mihail si a scos o carte despre istoria ei, tradindu-si astfel interesul fata de acest fenomen.
Discutind cu el mai tirziu, m-am convins cit de fascinat era de Eliade. Nu vedea nici o contradictie intre opera si convingerile de viata ale scriitorului, care in tinerete sustinuse si servise miscarea legionara, si care mai apoi, pina la moarte, ii lasase fara satisfactie pe cei ce asteptasera din partea lui un act de pocainta pentru pacatele tineretii. Dar tocmai aceasta traditie legionara misterioasa si interzisa, care a reprezentat vreme de decenii intregi o tema tabu in Romania, reprezenta o forta de atractie pentru intelectualul aflat in cautarea unei autoritati spirituale.

O experienta cruciala pentru cercetatorul bucurestean a fost plecarea la Sighet, in nordul Romaniei, unde in trecut erau inchisi „detinutii politici“, inclusiv membrii Garzii de Fier, o formatiune militarizata, creata de Legiune la inceputul anilor ’30. Mai devreme participase la tot felul de intilniri europene, mitinguri de tineret, a invatat engleza, a promovat lozincile democratiei constitutionale, integrarii europene, apararii drepturilor omului. Doar ca lui nu-i ajungeau toate acestea, iar discutiile in cadrul acestui mediu i se pareau plicticoase. Agerul lui spirit critic, aspiratiile lui care depaseau ambitia de a face cariera, nevoile lui spirituale – toate acestea nu si le putea satisface printre „iluministi“. in schimb acolo, la Sighet, unde se afla cindva inchisoarea celebra pentru cruzimile ei, unde deschisesera un muzeu al totalitarismului, unde, an de an, in luna iunie, se tineau prelegeri despre crimele regimului comunist – acolo intilnea oameni care impartasesc aceeasi convingere, vorbesc despre eroism, dedicatie, mucenicia mortii, oameni cu care purta discutii inflacarate. in felul acesta a gasit ceea ce cautase instinctiv – puterea unui nou inceput de drum; o chestiune in care isi putea investi interesul si sufletul; o conceptie de viata care este inradacinata in binecunoscuta traditie nationala.

Cu siguranta acelasi lucru il cauta si Mircea Eliade, odata ajuns la maturitate, in anii ’20 ai secolului trecut. Pe vremea cind Corneliu Zelea Codreanu forma Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), el absolvea studiile de filozofie si pornea intr-o calatorie de citiva ani in India (1928). Dupa ce s-a intors, si-a continuat cercetarile asupra tehnicilor ritualice rasaritene si totodata – cu fiecare an tot mai mult – se apropia de Codreanu si de legionarii sai.

Ce era asa de neobisnuit in miscarea legionara incit atragea asemenea personalitati precum Emil Cioran sau Mircea Eliade? in jurnalele sale, Eliade [...] aminteste de „rugaciunea si credinta oarba in Dumnezeu“ [...]. Sa mai adaugam si charisma conducatorului Codreanu, felul in care stia sa se jertfeasca unei cauze in care credea, atitudinea sa fata de opozitia pasiva ca raspuns la asprele sicane si persecutii si, nu in ultimul rind, moartea sa de martir (a fost ucis impreuna cu alti detinuti in 1938, in timpul unei presupuse incercari de evadare). Sa mai adaugam si contextul situational al acelei perioade – amenintarea bolsevismului, executii masive, demoralizarea si coruperea clerului, secularizarea generalizata, teroarea instituita de regele Carol al II-lea care, dupa parerea lui Eliade, „anticipase tot ceea ce avea sa se intimple sapte sau opt ani mai tirziu, dupa ocuparea Romaniei de catre sovietici“ (oare mai tirziu avea sa observe si Eliade ca, incepind cu anii ’60, regimul lui Ceausescu prelua in mod tacit elementele traditiei legionare, cum ar fi cultul conducatorului, revolutia nationala, ostilitatea fata de liberalism si democratie?).

Eliade ar fi putut evita inchiderea sa daca ar fi semnat declaratia de repudiere a legaturilor cu Legiunea. [...] Cred, totusi, ca Eliade nu a semnat aceasta declaratie numai datorita spiritului de solidaritate si a onestitatii. Miscarea legionara ii era apropiata conceptual. Cazul sau se deosebeste de atitudinea obisnuitilor oportunisti, care, de la o zi la alta, cedau tentatiilor „noii puteri“, precum un oarecare Micescu, despre care Mihail Sebastian scrie in Jurnal ca, declarindu-si intr-un interviu convingerile sale democratice, a doua zi a devenit antisemit si adept al „revolutiei nationale“ dictatoriale. Dar, mai presus de orice, cazul lui Eliade se deosebeste diametral de cazul lui Cioran, pentru care mariajul cu legionarii a reprezentat doar un episod de scurta durata [...]. „La vremea respectiva am vazut pe propria piele – aminteste Cioran in discutia cu François Bondy – ce usor poti ceda unei anumite fascinatii, fara pic de convingere. [...] La fel cum se spune despre cancer ca nu este o boala in sine, ci un cumul de boli, la fel si Garda de Fier a fost un cumul de miscari si mai degraba o secta dementa decit un partid“.
Eliade nu putea spune acelasi lucru. „[...] cred in libertate, individualitate si dragoste. De aceea cred in victoria miscarii legionare...“ – scria in anul 1937 [...].

Sa revenim, totusi, asupra momentului cind tinarul Eliade a plecat in calatorie in India. Practic, din acel moment pina la sfirsitul vietii, ar fi putut ramine in lumea valorilor universale, aprofundind tainele religiilor si facindu-le accesibile oamenilor din toate colturile lumii. insa, dupa ce s-a intors – pe linga scrierea disertatiei despre tehnicile yoga si a unui roman despre iubire si initierea spirituala –, se angajeaza in activitatea nationala, in statutul de „a fi roman“. Acesta este un moment foarte important, care hotaraste adeseori drumul pe care aleg sa-l urmeze in viata multi intelectuali central-europeni. [...] Pentru tinarul cercetator din Bucuresti acesta a fost momentul decisiv din destinul lui Eliade care a facut ca el, locuitor al Romaniei contemporane, sa aiba propria traditie la care se poate raporta. in cursul discutiei noastre, a subliniat neincetat importanta „romanitatii“ regasite, salvate si cultivate. [...]

Eliade considera ca tinerii romani, cautindu-si identitatea, ar trebui sa fie calatori in universul vesnic, avind totusi un loc al lor unde sa se poata intoarce. in Jurnalul emigrantului isi numise propria emigratie „prelungirea transmutantei turmelor pastorilor romani“, al caror mod de viata pribeag si deschidere catre lume ii erau cele mai apropiate din traditia nationala. A subliniat atasamentul sau fata de mitul lui Ulise, care a plecat de acasa pentru a cunoaste lumea si a carui calatorie a reprezentat deopotriva o intoarcere in patria natala si in propriul sine. Si-a dat seama de faptul ca, la romani, casa, chiar daca exista, se inalta pe un fundament slab, lipsindu-i dimensiunea universala. Asa se explica angajamentul sau in chestiunea de „a fi roman“. in Jurnal formulase astfel sarcina generatiei sale: „Spre deosebire de majoritatea tinerilor, nu am crezut ca generatia mea avea in fata sa un scop politic. [...] in fata noastra aveam mai degraba indatoriri exclusiv culturale. Trebuia sa raspundem la o singura intrebare: daca ne permitem sau nu sa cream o cultura superioara, sau daca nu cumva sintem condamnati sa raminem tributari unei culturi provinciale – asa cum s-a intimplat pina in anul 1916 – pe care din cind in cind au luminat-o meteorii unor genii solitare precum Eminescu, Hasdeu, Iorga?“.

Din insemnarile lui Eliade din diverse perioade ale vietii transpare neincetat grija fata de scoaterea culturii romane din marginalitate, fata de combaterea „caracterului ei provincial si neosovinist“, fata de dobindirea dimensiunii universale. [...] Pentru a realiza ceea ce gindea, trebuia sa aiba loc o revolutie spirituala. Si Corneliu Zelea Codreanu, infiintind Legiunea Arhanghelului Mihail, urmarea intocmai acest lucru. „Repeta adeseori – scria Eliade in Jurnal – ca nu-l intereseaza sa puna mina pe putere, ci sa creeze «un nou om». [...] Miscarea legionara avea structura si vocatia unei secte mistice, si nu a unei miscari politice. [...] scopul suprem al Miscarii nu consta in mintuirea individuala prin mucenicie, ci in «renasterea poporului»... .“
Iata de ce miscarea legionara i-a fost lui Eliade apropiata ideatic. Se inscria in aspiratiile sale catre sacrum, urmarea transformarea spirituala a omului si a poporului. Dupa cum notase intr-un alt loc in Jurnal, era „singura miscare politica din Romania care lua in serios crestinismul si Biserica“. Alte chestiuni precum democratia, drepturile omului, minoritatile nationale aveau o importanta secundara. [...]

Scriitorul roman din Amsterdam s-a straduit sa-mi explice de ce, intrebind despre Eliade, despre cautarea sacrului, despre identitate, despre dorinta de „a fi roman“, invoc invariabil demonii nationalismului, fascismului si fundamentalismului. El e cel care mi-a recomandat sa citesc textul unui alt emigrant roman, Norman Manea, intitulat Felix culpa. in discursul tinarului cercetator bucurestean, crimele legionarilor abia de fusesera pomenite, fiind mascate de numarul urias al victimelor Legiunii, care fusesera persecutate. [...] Asadar tinarul cercetator nu a pomenit nici un cuvint despre crimele legionarilor. Scrie, in schimb, despre asta Eliade in Jurnal [...]. El arunca vina pe conducatorii Legiunii, „care au distrus sensul «dimensiunii torturilor si victimelor singeroase», dind ordinul de a se infaptui cumplitele crime din 30 noiembrie 1940 cind, printre multi altii, au fost ucisi N. Iorga si V. Madgearu [...]“. in schimb, Eliade nu pomeneste nici un cuvint despre crimele infaptuite asupra evreilor, inclusiv despre fioroasa crima de la macelaria bucuresteana Straulesti, din ianuarie 1941, unde victimele au fost agatate in cirlige cu foi prinse pe piept pe care scria „carne coser“, in acompaniamentul imnurilor cintate de calai. [...]

in pledoaria lui Manea, mi-a dat de gindit un singur lucru: singura pretentie pe care o are de la Eliade este pocainta. „Ar fi fost o surpriza placuta ca in scrierile autobiografice de mai tirziu Eliade sa-si revizuiasca pozitia initiala, sa-si manifeste intr-un fel sau altul distanta fata de ideologia totalitara.“ Si totusi, intr-un alt loc, Manea scria: „Este limpede ca Eliade nu avea cum sa prevada cumplitele consecinte ale convingerilor sale“.
Recunosc, de asemenea, ca ceea ce as fi asteptat din partea lui Eliade este tocmai abilitatea de a prevedea consecintele viitoare ale viziunilor sale. Acest lucru nu-mi da pace in toata povestea cu Eliade. M-am gindit la asta neincetat in timpul discutiei cu tinarul cercetator din Bucuresti, privindu-l adinc in ochi. Cum este posibil ca un om, pentru care credinta crestina reprezinta binele suprem, care isi consacra viata cautarii valorilor spirituale in lume, sa paseasca pe drumul incalcarii drastice a acestor valori, fara sa constientizeze acest lucru? Pe unde trece acea granita nevazuta, dincolo de care omul isi pierde judecata sanatoasa, lucida a realitatii, isi pierde idealurile si se adinceste in tenebrele unor false ideologii? [...]

Si doar nu tot ceea ce s-a intimplat in acea epoca tragica a fost o surpriza pentru Eliade. in Jurnal descrie urmatoarea intimplare: prietenul sau, scriitorul de origine iudaica, Mihail Sebastian, a venit intr-o zi la el cutremurat de prefata pe care o scrisese pentru cartea lui, la propria rugaminte, maestrul lor comun, profesorul Nae Ionescu. „De vreme ce copiii Sionului sufera – scrisese Ionescu – acest lucru inseamna ca asa trebuie sa fie.“ intregul text parea sa sustina teza conform careia antisemitismul are baze religioase. Eliade s-a angajat intr-o polemica cu profesorul in presa – dar ea viza doar chestiunile teologice ale problemei. Ce importanta mai avea acest lucru, daca stam sa ne gindim ca Nae Ionescu era principalul ideolog al legionarilor si ca orice parere pe care o emitea era primita de acestia ca o sentinta. Nu e greu sa gasim legatura dintre acest eveniment si valul de crime antisemite din perioada cind Garda de Fier ajunsese la putere. [...]

Cel care a purtat o adevarata lupta cu „denaturarea ideologica“ in vremurile acelea obscure, de „abrutizare si exterminare“, a fost timidul si firavul Josef Hechter, cunoscut sub pseudonimul sau literar, Mihail Sebastian. Cel care, observind refugiatii polonezi din Bucuresti, in septembrie 1939, ii invidia, caci „au scapat cu viata din foc“. Cel care a rezistat pina la sfirsit fara sa cedeze sub guvernarile mereu schimbatoare ale dictaturilor din Romania, pina la moartea sa tragica pe 29 mai 1945, cind, grabindu-se sa ajunga la studentii sai, carora intentiona sa le tina o prelegere despre Balzac, a fost calcat de un camion al Armatei Rosii, ce intrase victorios in Bucuresti la sfirsitul lunii august 1944. [...] Avea inima deschisa catre prietenii sai: Eliade, Ionescu si Cioran. Prietenia parea sa insemne pentru el mai mult decit conditionarile politice si ideologice. „Oare il voi pierde pe Mircea dintr-un motiv atit de neinsemnat?“ – se intreba in Jurnalul sau din anul 1936, aflind ca prietenul sau publica in ziarul antisemit Vremea. Pe 25 septembrie 1939, cind, dupa asasinarea premierului Calinescu, simpatizantii Garzii de Fier erau urmariti si persecutati, i-a facut o vizita lui Eliade si sotiei acestuia, deoarece stia „ca nimeni nu are acum curaj sa-i viziteze“. Identitatea sa de „evreu dunarean“ si-o afirmase concis: „Nu sint un aliat, ci un disident vesnic. Nu am incredere decit in individ...“.

Prieteniile si iubirile lui l-au condamnat la singuratate, cu care incerca sa se obisnuiasca.
Sebastian a lasat in urma sa noua caiete de jurnal, tinute incepind cu anul 1935. in 1961, fratele sau, André Beno Sebastian, emigrind din Romania in Franta, a avut intelepciunea de a nu le lua cu sine (era foarte probabil sa fi fost confiscate de Securitate la granita), ci le-a trimis la Tel Aviv, prin curierul diplomatic al ambasadei Israelului, de unde au ajuns mai tirziu la Paris. Prima editie integrala a Jurnalului 1935-1944 a aparut in Romania in anul 1996. in scurt timp, a fost tradus in franceza, germana, engleza si in alte limbi, iar Sebastian a fost considerat unul dintre cei mai importanti martori ai secolului XX, a carui opera „merita sa ocupe loc in biblioteca alaturi de Jurnalul Annei Frank si sa dobindeasca la fel de multi cititori“ (Philip Roth).

Aceste noua caiete de insemnari intime, nedestinate publicarii, reprezinta marturia autentica a singuratatii apasatoare, a izolarii si particularitatii absolute ale unui scriitor pe care scrierea unui jurnal il ajuta sa suporte opresiunea, umilinta si decaderea unei lumi in care credea si pe care o iubea. Nu cu mult timp in urma fusese colaborator al revistei literaro-politice Cuvantul, redactata de intelectuali nonconformisti si destul de liberali. Un om care, alaturi de ei si la fel ca si ei, era roman (la putin timp dupa aceea, Nae Ionescu avea sa numeasca identificarea sa cu poporul roman „iluzia asimilarii“ si-i aminteste: „Nu uita ca esti evreu!“). Apoi revista si-a schimbat profilul, devenind purtatorul de cuvint al ideologiei Garzii de Fier. A fost unul dintre putinii care a incetat sa mai colaboreze cu publicatia. in amplul eseu, care a aparut in anul 1935 sub forma de volum individual, intitulat Cum am devenit huligan, a purtat o polemica sclipitoare cu Nae Ionescu si altii asemenea lui, care doreau sa decida in numele sau cine este si care isi manifestau indignarea in legatura cu faptul ca este evreu si ca se considera deopotriva roman. isi apara cu determinare dreptul de a-si asuma identitatea de evreu, care este totodata – fiindca doreste sa fie – si cea de roman.

Totusi, cu cit crestea nationalismul romanilor si antisemitismul prietenilor sai romani, cu atit mai mult isi asuma Sebastian identitatea de evreu. Pina in acel moment fusese evreu doar ca provenienta. Acum devenise evreu ca urmare a unor alegeri morale si axiologice, ca urmare a atitudinii pe care o adoptase fata de viata. Nu si-a cautat salvarea in convertirea la crestinism, nici in emigrarea din Romania. Ajunsese la convingerea ca aici si acum nu putea fi decit evreu. in mod paradoxal, a ramas el insusi, devenind altcineva in realitatea mereu schimbatoare din jurul sau; si-a schimbat identitatea, luptind doar pentru singurul lucru care parea sa-i hotarasca existenta si pentru care era dispus sa plateasca pretul suprem – respectul fata de propria persoana. Cind persecutarea evreilor din Romania atinge punctul culminant, in septembrie 1941, de sarbatoarea Rosh Hashana se duce la sinagoga, pe care pina atunci nu o frecventase. Si cu toate ca discursul rabinului i se pare pretentios si superficial, zareste lacrimi in ochii credinciosilor si plinge impreuna cu ei.

imi amintesc din Jurnalul sau un episod marunt, care pare sa ofere raspunsul la intrebarea: de unde exista in el atita rezistenta la „rinocerizarea ionesciana“ si atita rezistenta in lupta in care isi pierduse numerosi prieteni si cunoscuti. Neinsemnata poate parea problema purtarii uniformei la locul de munca, dar care era obligatorie in timpul „dictaturii regale“ si care ii trezea lui Sebastian mustrari de constiinta intr-un asemenea grad, incit se simtea „privat de dreptul de a scrie cuvintul «eu» cu sentimentul propriei demnitati s…t“. Se acuza ca nu a avut taria de a se opune acestei comedii. I se pare ca aceasta uniforma anuleaza orice valoare morala a reflectiilor, sentimentelor si cartilor sale. „Sint un scriitor care a purtat livrea.“
Si daca, intr-adevar, Sebastian purta cu sine o asemenea lupta pentru un lucru atit de marunt precum obligativitatea uniformei la serviciu, ni-l putem oare imagina acceptind sa asiste la inrobirea individului, la ostilitatea fata de cei din jur, la violenta si fanatism? Ar fi trebuit mai intii sa se distruga pe sine. Si nimeni nu ar fi fost mai indreptatit ca el, Mihail Sebastian, sa-l amendeze intr-o discutie pe prietenul sau, Mircea Eliade, pentru „compromisurile sale impardonabile“ si pentru faptul ca „nu exista justificare pentru degringolada lui politica“.

Dupa discutia cu tinarul cercetator, am ratacit inca mult timp in noapte pe strazile Bucurestiului. s…t Acum parea a fi un oras normal. Cu toate ca trecutul se facea simtit. inca nu se stinsesera aici polemicile stirnite de publicarea Jurnalului 1935-1944 al lui Sebastian de catre Editura Humanitas. S-a incercat sa se puna sub semnul indoielii autenticitatea lui, s-au facut reprosuri la adresa „sadismului“ autorului, la campania „israeliana“ impotriva lui Eliade. Pentru altii a fost ca o zguduitura spirituala, menita sa deschida ochii asupra unor chestiuni trecute pina acum sub tacere si impinse in subconstient. Norman Manea a scris despre valorile literare ale cartii lui Sebastian, l-a comparat cu jurnalul lui Victor Klemperer din anii 1933-1945 s…t si si-a exprimat speranta ca publicarea lui va declansa o discutie deopotriva curajoasa si profunda despre file mai obscure din istoria Romaniei, asa cum s-a intimplat si in Germania. La rindul ei, aceasta discutie a provocat un alt val de dezbateri si atacuri asupra emigrantului care traieste la New York si care a atentat la cultul national... Da, Bucurestiul era un oras european normal de la inceputul secolului XXI. Semana cu cel din descrierea lui Sebastian, datata 2 septembrie 1939: „... acest Bucuresti luminat, vioi, plin de lume, cu restaurantele pline, cu strazile animate, un Bucuresti cel mult curios de ce se intimpla, dar care nu a intrat in panica...“.

Traducerea si adaptarea Postfetei de Krzysztof Czyz.ewski este realizata de
Cristina Godun. Textul a fost oferit in exclusivitate revistei Observator cultural prin amabilitatea Institutului Polonez din Bucuresti.