OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Catalogul miscarilor zilnice si fictionalismul postmodernist
Radu Petrescu nu se multumeste cu apologia banalitatii: el sarjeaza nota, afisind frecvent, o data cu permisivitatea fata de realul anodin, un fel de fobie a spontaneitatii. Jurnalul sau documenteaza periodic initiative autoadministrative, una mai nastrusnica (si ucigatoare) decit cealalta: fel de fel de liste, bilanturi, repertoare, inventare, cataloage etc., concepute cu scopul de a introduce „sistem“ in viata sa, nu numai in biblioteca, lecturi sau manuscrise, ci, bunaoara, si in amintiri (de pilda lista completa a domiciliilor) sau in relatiile sale cu ceilalti. Redus la un „catalog al miscarilor zilnice“, non-introspectiv, non-confidential, non-confesiv, jurnalul pare a se intoarce din virsta maturitatii literare inapoi, in preistoria genului, irezistibil atras de stramosul frust – registrul cheltuielilor zilnice.1 Ce sens sa aiba asemenea secretariat in cazul special al unui jurnal clandestin? Ce fel de „exil“ a gasit scriitorul, daca autospionajul pe care-l practica depaseste vigilenta oricarui serviciu secret? Cum se poate el „salva“ prin contorizarea nemiloasa a „miscarilor sale zilnice“?

In Catalogul miscarilor mele zilnice scriitorul ia in serios imperativul autenticitatii, pentru a-l duce in final la absurd. De fapt, Radu Petrescu nu crede in autenticitate – si aceasta apostazie il situeaza intr-adevar printre postmodernisti. Puritatea la care aspira Radu Petrescu in diaristica nu poate fi inteleasa adecvat decit tinind seama de premizele sale fictionaliste. Acestea sint formulate si in mod direct, in jurnal2, dar se regasesc expuse si in mod indirect, de anumite personaje din prozele sale. Un asemenea alter ego, scriitorul din O singura virsta, ataca frontal mitul autenticitatii. Discursul la persoana intii, postuleaza Alphonse (numele trimite prin ricoseu la Benjamin Constant – spirit tutelar al diaristicii), „apare a fi cel mai natural mod de expresie si este s…t cel mai artificial ori pus mai declarat in serviciul artificialului“3. Un travesti este „persoana intii“ nu numai in interioriul oricarei naratiuni fictionale, ci si in literatura pretins autentica. Confesiunile lui Rousseau sint si ele o „gluma“, dar atit de reusita, incit a meritat sa fie imitata si a sfirsit prin a se impune ca gen. Multi autori aveau sa urmeze cu succes modelul genevezului, sa se „deghizeze“ si ei in semeni ai cititorului, pentru a-l atrage cu o falsa servilitate, inconjurindu-l cu atentii si complimente si reverente de „lacheu“ fata de stapinul sau. In timp ce autobiografia, prin forma ei romanesca, isi manifesta intentia secreta, de a poetiza pina la ultimul ei segment realitatea, jurnalul – spune Alphonse – dimpotriva, se prezinta cu incapatinare ca hiatus al vietii imaginare. Structura sa se ofera ca gaj al luciditatii autorului, care poate inca sa discearna viata-viata de viata in carte: „Jurnalul pare sa marcheze un demers contrar. Prin insistenta precizarii timpului, locului, prin referirile supraabundente la domeniul cel mai de jos al prozaicului, scopul celui care scrie jurnal par a fi sa tenteze pe cititor sa creada intr-o ruptura si ca pagina scrisa este un reportaj asupra celor petrecute, ramase dincolo“.

Intelegem astfel ca „banalitatea“ este un semn de recunoastere al limbajului utilitar-pragmatic, referential, pe care jurnalul „adevarat“, „pur“, il mimeaza doar. Si Alphonse continua: „Ispitindu-l pe cititor sa creada in ruptura, in hiat, in golul dintre cele doua tarimuri, al paginii scrise si al lucrurilor despre care se scrie, vine momentul cind imaginile acumulate isi afirma brusc, la lectura, structura, autonomia, si in acea clipa tot ce paruse pina atunci sa fi apartinut domeniului (inventat) al celor ramase dincolo se dovedeste a fi fost poezie si cititorul e tras de pe marginea golului pe teren ferm, inalt. Substanta jurnalului ca gen literar este, toata, in acest joc de iluzii optice carora le cazi prada si din care te salvezi. Eroul jurnalului este o creatie ca si eroul de roman si cata a fi receptat ca atare“4.

Jurnalul – act poetic: „miracolul“ paginii
Scriitorul ramine scriitor, oricit de onesta ar fi dorinta sa de sinceritate. In masura in care jurnalul urmareste, aidoma autobiografiei, sa realizeze un personaj, el constituie o „gluma“: pretinsele „dezvaluiri“ nu sint decit deghizari, nuda veritas constituie si ea un rol. Dar daca jurnalul aspira totusi la „adevar“, putem deduce ca el nu depaseste comedia asa-zisei sinceritati decit detasindu-se din acolada care-l leaga de autobiografie, abandonind – altfel spus – proiectul de tip narativ-epic specific sintezei retrospective a unei vieti, si conceptia corelativa, romanesca, a identitatii (individul ca erou, „mereu acelasi“ /idem/ in ciuda accidentelor vietii).5 In diaristica „pura“ la care aspira Radu Petrescu, are loc metamorfoza limbajului utilitar in poezie. Deschizind caietul insemnarilor sale zilnice, autorul isi intinde singur o cursa: el se aplica sa dea cont de cele petrecute in formele de raport cele mai bine verificate: fisa medicala, buletin meteorologic, lista de bucate, bibliografie, inventarul garderobei etc. O data asumate, aceste servituti impuse de prejudecata realista declanseaza un proces secund: limbajul insusi manifesta la un moment dat o „vointa“ proprie, materia bruta a vietii se limpezeste si spiritualizeaza.6 Locul acestei „transmutatii“ este pagina scrisa, care in poetica lui Radu Petrescu declaseaza entitatea altadata de prim rang, opera. O singura „pagina“ reusita, postuleaza Radu Petrescu – si reusita se masoara la el in grade de fluiditate si „transparenta“ – este suficienta pentru a implini o viata de scriitor: „Ce-am visat la optsprezece ani? Sa ajung a scrie macar o singura pagina sarutata de cer. Ei bine, pagina am scris-o, si chiar mai multe, si altceva nu ma intereseaza. Si, daca n-as fi scris-o, inseamna ca nu trebuia s-o scriu si ca rostul meu s-a implinit in alta parte“7.

Aceasta mistica a „paginii“ se afla desigur in contrast flagrant cu textualismul postmodernist, care respinge – cum se stie – orice „emfaza“, in primul rind pretentiile revelatorii ale cuvintului poetic. Operationalismul ludic, fictionalismul ironic, artificiozitatea – trasaturile postmoderniste ale metodei lui Radu Petrescu, pe care s-a intemeiat adoptiunea lui de catre prozatorii optzecisti – nu epuizeaza programul sau estetic. In loc sa minimalizeze posibilitatile artei, Radu Petrescu le hiperbolizeaza, postulind finalitatea ontologica a Poeziei, in relatie cu vocatia esentiala a omului: „miracolul.“8 Va constitui acest „reziduu“ romantic un motiv de deceptie pentru discipolii optzecisti ai scriitorului?

a) Jurnalul, nodul, rugaciunea
Preistoria genului diaristic, s-a spus, trebuie cautata in pesteri. Peretii acestora conserva „impresiile“ locuitorilor ancestrali – figuri si scene din viata lor cotidiana. Asemenea „ziare“ pictate se inrudesc functional cu „calendarul“ tinut de prizonier pe zidul celulei, cu rabojul naufragiatului (vezi scindura cu incizii zilnice a lui Robinson Crusoe) sau cu sfoara pe care, innodind-o, corabierii isi „noteaza“ mersul calatoriei9. In ce priveste originile jurnalului „intim“, istoriografii genului au atras atentia asupra afinitatilor pe care practica insemnarilor diurne o pastra la inceputurile ei cu rugaciunea – si nu numai sub aspectul „examenului de constiinta“ prezent adesea in bilantul profan al zilei incheiate10. Cititor asiduu (si traducator) al Confesiunilor Sfintului Augustin, pe care il descoperise din liceu inainte de a-l fi citit pe Rousseau, Radu Petrescu se arata convins in jurnalul sau clandestin (si nu numai acolo) de divinitatea fiintei umane. Chiar daca, strain de orice ortodoxie, el nu cauta in „interiorul sau cel mai interior“ (cf. lat. intimus, superlativul lui intus) prezenta Tatalui in miinile caruia Augustin sfirseste prin a se abandona, Radu Petrescu nu si-a pierdut niciodata credinta in „luminozitatea“ aspiratiei umane intime. Aceasta „gena“ miraculoasa i se revela, ca si romanticilor, in relatia cu lumea fenomenala. Forajul practicat de Amiel o viata intreaga in cautarea „minereului“ celest ascuns adinc in „nucleul“ fiintei umane trebuie sa-i fi aparut lui Radu Petrescu drept o ratacire: poezia este locul/clipa osmozei individului cu Creatia.

Spre deosebire de retrospectia autobiografica, pagina de jurnal, inteleasa ca act, deschide, cum spuneam, o temporalitate netranzitorie – interval benefic, in care individul nu cheltuieste rezerva de ore ce-i mai sta la dispozitie, ci tezaurizeaza („mintuieste“) clipele traite prin apropriere si spiritualizare. Ca si rugaciunea, jurnalul se pliaza ordinii vietii naturale, ritmate de alternanta luminii cu intunericul, a veghei cu somnul. Altfel decit rabojul naufragiatului sau scrijelitura de pe zid a detinutului, calendarismul diaristic confera zilei autonomia unei unitati de timp personal, in care se joaca mereu si mereu, in mic, sansa existentei intregi: pierderea in contingent sau „miracolul“ esential, regasirea in caelo novo et in terra nova. In forma ei „pura“, poetica, pagina de jurnal petrescian (se intelege, desigur, ca nu e vorba aici de pagina tipografica) tinde sa realizeze textual aceasta rotunjime a zilei. Adesea ea incepe cu trezirea din somn, in mod foarte frecvent ea se incheie cu reintrarea in somn. Descoperim astfel sursa vie, de mult uitata, a unui poncif diaristic: „buletinul de stiri“ al noptilor (somn suficent sau nu, odihnitor sau agitat, insomnii, vise etc.). Asemenea „higiena“ pastreaza in insistenta ei usor nevrotica suflul Necunoscutului in care eul plonjeaza in fiecare seara, inchizind ochii: un abis care l-ar putea inghiti definitiv? Sau un cer din care se intoarce regenerat, animat de dorul vesniciei?

Diaristica lui Radu Petrescu revela miza exceptionala a pendularii intre veghe si somn: „De frunze incep sa se acopere si castanii din scuar si cei de linga mine. s…t Am vazut ca in citeva curti a inflorit liliacul, iar pe Polona sint doua tufe de magnolia care pun in aerul usor flori imense si roz. Iar la 10 seara, in drum spre Pia Bratianu, trecem prin parcul Ioanid care e plin de parfumuri, ne sprijinim in coate pe podul de ciment si ascultam caderea apelor in bazin. s…t Un nor luneca printre stele, se risipi incet si auzii moara de apa, apoi broastele din iazul apropiat. Stelele, copacii, parfumurile, lumina si umbra si sunetele noptii imi parura imediat aburul respiratiei ei pe oglinda rece si imensa a spatiului. Dupa ce am vazut-o pe Adela la fereastra, am alergat acasa si am dormit deasupra paginii 240 din Confesiunile lui Jean-Jacques“11.

Dincolo de suavitatea multora dintre formularile si imaginile privind momentul adormirii, chiar prezenta lui in finalul unei note despre ziua in curs tradeaza „gluma“ datarii: „Obosit si trist am adormit pina la 10 cind m-am ridicat, am cinat cu mama, am refacut o scrisoare despre prieteni si am sfirsit Eichendorff, un pretios poet. Vintul batea grozav pocnind fereastra si facind in soba un scandal nebun. Si am simtit deodata ca odaia se umpluse cu parfum de violete si am adormit“12.
Acest „am adormit“ si prezentul subinteles al insemnarii: „eu scriu“ nu pot purta, in mod logic, aceeasi data. Mai mult: Radu Petrescu utilizeaza verbul a adormi la persoana intii a prezentului, ceea ce, in mod logic, situeaza pagina in sfera fictiunii poetice: „Adorm citind cu energie din Machiavelli“ (6 martie 1950); „Adorm obosit si indispus“ (14 mai 1950) etc. Cel care incheie nota zilnica scriind „eu adorm“ sa fie oare dublul oniric al autorului realmente adormit? Sau nu a fost eroul acum tacut al zilei incheiate decit un personaj fictiv – „lacheul“ in spatele caruia se ascunde autorul inca treaz? In prezentul absolut al paginii de jurnal realitatea si fictiunea, veghea si visul, viata si scrisul constituie un „joc de oglinzi“ care neutralizeaza opozitia altfel ireconciliabila dintre concepte.

b) Jurnal si vis
Artificiul discursului la „persoana intii“, pe care il denunta Radu Petrescu, nu este in contradictie cu eficienta ontologica a actului prin care eul se instituie ca instanta scripturala. Aceasta demiurgie elementara angajeaza la Radu Petrescu, cu o urgenta rar intilnita printre diaristii epocii postromantice, privirea. Schimbind regulat „livreaua“ contabilului cu sortul pictorului, diaristul inregistreaza minutios-metodic ceea „ce se vede“ in jurul sau (forme, culori, miscari) si mai ales deasupra sa. Incomparabilele descrieri pe care le suscita spectacolul cerului – poate una dintre trasaturile cele mai originale ale diaristicii scriitorului – pot desigur exprima o nevoie patetica de libertate. Cu o speranta iradicabila, s-ar putea spune, „prizonierul“ isi ridica privirile peste zidurile orasului pierdut. Explicatia psihologica, desi valabila in cazul unui scriitor retras in „exil interior“, ar limita totusi sensul acestei activitati estetice – ba chiar ar denatura-o.

„Plein air“-ismul lui Radu Petrescu este, in parte, si el, o „gluma de atelier“. „Privirea“ la masa de scris, cu ochii in caiet, pretinde a percepe natura sub manifestarile ei exterioare. De fapt, impulsul ei este suprasenzorial, ca la romanticii care incercau sa regaseasca in fata spectacolului naturii privirea „cea dintii“, cea in care Creatia sa se poata rasfringe ca intr-o oglinda divina, receptacol care-i pastreaza nu numai magnificenta exterioara, ci si sensul „intim“. Intr-una din zilele sale aride, cind „isi simtea inima murind“, Maurice de Guérin nota in jurnal: „nous ouvrons largement nos yeux terrestres, et nous ne comprenons rien à la nature, ne nous servant pas du sens qui nous la révèlerait réfléchie dans le miroir divin de l’ame. Il n’y a pas de contact entre la nature et nous: nous n’avons l’intelligence que des formes extérieures, et point du sens, du langage intime, de la beauté en tant qu’éternelle et participant à Dieu, toutes choses qui seraient limpidement retracées et mirées dans l’aame, douée d’une merveilleuse faculté spéculaire“13.

Nici Radu Petrescu nu priveste doar, ci prospecteaza Vizibilul: „Cind vreau, vad perfect aerul – insumindu-ma lucrurilor, creind impreuna cu ele universul. E o privire nu a ochilor, ci din spatele lor“, noteaza el14. „Miracolul“ pe care-l incearca el zi de zi in pagina de jurnal implica privirea si cuvintul. Ca pictorul caruia Balzac ii recomanda sa „priveasca cu pensula in mina“, Radu Petrescu vede scriind. Scrisul angajeaza insa corporalitatea in totalitatea ei fenomenala, ca prezenta fizica in lume (pasivitate senzorial-receptiva), dar si ca „spirit“ (limbaj). Momentul poetic reusit este un fel de iluminare: „Ce noapte luminoasa, cu stele fine, lumea este lejera ca un voal, curata ca o marmura. Din ea tai mari figuri. Ce sfintenie, ce vesti ca de dincolo, din valurile ultime. s…t Din nou in ritm luminos si Idei, stapinit din nou de un geniu pe care il consideram cu spaima pierdut. Fisiitul din strada al automobilelor vine ca din Paradis“15.

Cuvintul ajunge de o „transparenta“ aidoma perceptiei optice, imaginile sint animate de un fluidum inefabil, insufletite de un sens misterios, ca in vis: „Ploua, sta si iar ploua. Aud cum se bat prin vecini covoare si vrabiile titiie negind cu exasperare si fara oboseala Dumnezeu stie ce in lumea aceasta frumoasa in care continui sa pilpii enervat. Mama nu mai cauta chei: cauta chibrituri. Si la 9 bat clopotele, e Vinerea mare si mi se lipesc ochii“16. In asemenea momente, cind, aplecat asupra paginii, scriitorul vede scriind, lumea se transforma intr-o carte vie. In luminozitatea („transparenta“) pe care o produce expresia reusita, scriitorul devine vizionar. In mijlocul universului astfel apropriat, el se simte acasa – din nou el insusi, in intimitatea fiintei sale. Fara biografie, fara protectie a spatiului privat, redus la tacere, scriitorul se salveaza totusi – prin miracolul poeziei zilnice.
________

1. Vezi Didier in privinta originii burghez-capitaliste a jurnalului in op. cit., p. 49 sq. Ideea este reluata de autoare in Pour une sociologie du journal intime, in Del Litto (ed.), op. cit., pp. 245-265.
2. Vezi, de pilda, in Catalogul…, p. 54.
3. Radu Petrescu, O singura virsta, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1975, pp. 66 sq. Despre autenticitatea literaturii Alphonse are idei postmoderne, adica o neaga in virtutea unui fictionalism total. Autorul nu apare ca persoana reala in opera sa decit pentru a se amuza pe seama cititorului: e vorba de o „gluma de atelier“, pentru ca, spune Alphonse, trimitind la un pasaj din Iliada, autorul nu este un om, ci un monstru, „aparitie cu zece guri si zece limbi, cu plamini de arama si glas de otel“, dupa „explicatia“ lui Homer, o masina (vezi ibidem).
4. Idem, pp. 68 sq.
5. In 1946 deja, recitindu-si jurnalul, Radu Petrescu se autoironizeaza: rezuma portiuni din acesta sub forma unui microraport autobiografic. Efectul este hilar (pp. 28 sq.). Vezi, pentru relatia dintre identitate (a fi „in propria ta piele“, „in elementul tau“) si „poezie“, idem, pp. 416 sq.
6. Vezi si nota din 13 aprilie 1949 (Catalogul…, p. 134). Referentialismul unui Amiel ii pare lui R.P. „o maladie“ redutabila, in masura in care „contabilitatea stricta a gesturilor zilnice“ nu se incarca de inefabil (vezi idem, p. 137). Asemenea alchimie are loc si in romanul pe care il preconizeaza Radu Petrescu prin reprezentantul sau, Alphonse, despre a carui poetica se spune: „Metoda constituia centrul unde se intilneau, intr-un cimp de transmutatii ardente, viziunea universului ca fiinta sensibila si ginditoare, cu viziunea omului ca posibila ipostaza a oarbei materii infinite. Depasind decisiv maniera naturalista, Alphonse restituia astfel artei dimensiunea realista, incalculabil potentata, si descoperea o intregime inedita modalitate a miraculosului. In legatura cu asta, amintesc ca pentru el esenta realitatii umane este miracolul.“ O singura virsta, pp. 78 sq.
7. Catalogul…, p. 134.
8. Vezi O singura virsta, pp. 78 sq.
9. Vezi Gianfranco Folena, Le forme del diario /1985/, in Scrittori e scritture. Le occasioni della critica, Bologna (Il Mulino) 1997, op. cit.
10. Vezi Pachet, op. cit., pp. 12 sqq. Nu numai preocuparea morala caracteristica primilor diaristi justifica prezentarea jurnalului ca rugaciune laicizata, ci si retorica confidentei: scrisul zilnic se adreseaza in genere unui tu. Fie eul autorului, fie caietul insusi se preteaza acestei ipostazieri, devin instanta la care eul-eu se raporteaza in nevoia lui de stabilitate, orientare si autocontrol.
11. Idem, p. 292.
12. Idem, p. 223. Alte exemple la p. 227, 228, 232.
13. Maurice de Guérin, Le Cahier vert, Klinsieck, Paris, 1983, p. 47.
14. Catalogul…, p. 425.
15. Idem, p. 423.
16. Idem, p. 412.

(Varianta germana a acestui text a fost inclusa in volumul Im Dialog: Rumänische Kultur und Literatur, coordonat de Mircea Anghelescu si Larisa Schippel si publicat la Leipziger Universitätsverlag GmbH, in 2000.)