OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca elevă a Liceului „Notre-Dame de Sion“ din Bucureşti, Jeni era o bună cunoscătoare a limbii franceze. Se ştie că fragmentele scrise de ea în limbile franceză şi engleză au fost traduse de Doina Uricariu. Însă nu se ştie un fapt de-a dreptul frapant: că între anii ’33-’35, Jeni (cu excepţia a una sau două note) şi-a scris jurnalul în limba franceză, limbă aproape maternă, în care autoarea se mişca cu o deosebită uşurinţă. Ni se ascunde faptul că, la vîrsta de 16 ani, Jeni Acterian îşi începe redactarea jurnalului în franceză. Nu cred că i-a trecut cuiva prin cap că citeşte, de fapt, nişte pagini scrise nu în română, ci traduse din limba franceză în limba română. Nici o menţiune despre asta. Cine a tradus caietele scrise integral în limba franceză?

 

Imposibilitatea exprimării în franceză va apărea în jurnalul lui Jeni în momentul în care viaţa ei intimă va cunoaşte o profundă schimbare: atunci cînd se îndrăgosteşte. Această experienţă (probabil prima iubire) de o importanţă şi o intensitate extraordinare, care marchează trecerea spre o altă etapă existenţială şi diaristică, constituie primul moment de ruptură a unui eu obligat să iasă prea devreme din propria lume. Cu atît mai surprinzătoare sînt notele de genul: „Nu ştiu, nu ştiu pe ce limbă să scriu ca să scap de ridicol. [...] Nu pot scrie în limba franceză. Toată atmosfera asta în care trăiesc este românească. Şi totuşi nu pot scrie nici în româneşte. N-am stilul meu. Nu găsesc accente care să-mi aparţină mie. Numai mie. În franţuzeşte am stilul meu [...]“ (6 decembrie 1935, Caietul 56, fila 7); „[...] De-acum trebuie să scriu în româneşte. Rămîne de văzut dac-am să pot“ (21 decembrie 1935, Caietul 56, fila 8); „An nou. Ce m-aşteaptă? Am întotdeauna o ciudată plăcere cînd încep un caiet nou. Mai ales acum, că e prima oară că încep în româneşte. Cred că e mai bine aşa“ („8 janvier 1936“, Caietul 57, fila 2). În ciuda entuziasmului de la începutul anului ’36, Jeni îşi va găsi cu greutate un stil propriu în limba română. Va mai scrie şi în ’36 în franceză, intercalînd ulterior cele două limbi, pentru a le asimila complet după aceea. Preaplinul sufletesc ce trebuia exprimat o obligă pe Jeni să iasă din exilul autoimpus prin limbă. Prin limba română, cea care îi va permite o exprimare şi o înţelegere aproape complete a propriului sine aflat acum în raport cu lumea, Jeni Acterian se va deschide încet-încet către exterior. Iubirea îi lărgeşte posibilităţile existenţiale, diaristice şi, în primul rînd, pe cele umane. Revenind, ediţiile apărute la Humanitas (singurele cunoscute mie) abundă în confuzii, inadvertenţe, însemnări omise, redate incomplet, intercalate greşit sau introduse cu date diferite.

 

Ce sens are, spre exemplu, nota din subsolul ediţiilor tipărite, în care ni se spune că Jeni utilizează masculinul în locul femininului pentru a-şi marca distanţa de sine? Care masculin?! „Sînt constrîns să mă concentrez“/ „je suis obligée de m’y concentrer“ – 29 aprilie 1933, Caietul 50, fila 17; „voi fi zguduit de pasiuni ca toată lumea [...]“/ „je serais secouée de passions comme tout le monde [...]“ – 4 mai 1936, Caietul 57, fila 20 etc. Şi exemplele abundă. Dar ce mai putem spune atunci cînd întîlnim însemnări care nu se regăsesc în manuscrise?! Voi da două exemple, cu menţiunea că în manuscris ele apar în franceză şi că nu sînt singurele: „30 septembrie 1933, sîmbătă… Înveţi, munceşti, invenţi maşini, scrii cărţi, faci filozofie şi o mulţime de alte lucruri. Dar de ce oare, pentru ce toate astea? Cît le faci pe toate acestea, le faci parcă narcotizat. Rostul lucrurilor stă în facerea lor. De îndată ce-mi pun întrebări cu privire la ce fac, lucrurile devin confuze, se împăienjenesc, îşi pierd temeiul lor. Realitatea se acoperă cu un văl de irealitate. Şi, la urma urmei, de ce scriu eu ce scriu aici?“ (Jurnalul unei fete greu de mulţumit, ediţia a 2-a, p. 50) / „[...] On apprend, on travaille, on invente du machines, on écrit des livres, on fait de la philosophie et puis tant et tant des choses. Mais pourquoi bon… pourquoi? Tout ça. Et puis, à la fin, moi pourquoi est-ce que j’écris ça?“ – Caietul 51, fila 17.

Sau: „11 octombrie. Toţi mă plictisesc. Citit pe jumătateJournal intime de George Sand. La început impetuos, nebun, amour-passion. Era o femeie inteligentă şi foarte avansată. Ai impresia că citeşti o carte recentă.Nu ştiu care din amorezii ei – după despărţire, bineînţeles – (Musset? Chopin?) o numea «la vache à écrire»“ (p. 53)/ „Ils m’embêtent tous. Lu à demi Journal intime de George Sand. On commence impetueux, fou, amour-passion. En tout cas c’était une femme intelligente et très avancée. J’ai toujours l’impression de lire un livre recent“ – Caietul 51, fila 21.

Evident, două întrebări îmi macină mintea: cine a introdus aceste însemnări şi de ce? Mai lipsesc, din nefericire, şi alte pagini importante. Nu numai referirile la detenţia lui Haig, pachetele pe care Jeni i le ducea de cel puţin două ori pe săptămînă fratelui ei la închisoare, despre care aminteşte în prefaţa la ediţia a doua Doina Uricariu, ciudat, din mărturisirile făcute acesteia de Nuni Dona, o foarte bună prietenă de-a lui Jeni, şi nu citînd sursa principală – manuscrisele. Nu au fost publicate nici paginile despre Nae Ionescu sau portretele memorabile pe care Jeni i le face „Profesorului“, dar şi lui Noica, Cioran sau Mircea Vulcănescu etc. Şi multe altele.

 

Într-un interviu pe care Fabian Anton i-l ia lui Alexandru Paleologu – care, cum se ştie, a fost coleg cu Jeni la Conservator, din ’48 devenind şi buni prieteni, mare admirator şi devotat prieten pînă la sfîrşitul prematur al vieţii lui Jeni – , acesta, vorbind despre credinţa lui Arşavir, aminteşte de „necredinţa“ lui Jeni, căreia îi lipsea această latură mistică. Un autor citit de Arşavir, dar necunoscut lui Jeni, spune Paleologu, este Léon Bloy... Însă Jeni, care lăsa să se vadă atît de puţin din trăirile sale, nu numai că îl citise... Pe 4 decembrie 1937, apare în Caietul 59, fila 58, o notă neintrodusă în jurnalele publicate, tot din Léon Bloy: „Seigneur, je pleure très souvent. Est-ce de tristesse en songeant à ce que je souffre? Est-ce de joie en me souvenant de Vous? Je suis bonnement un pauvre homme qui cherche Dieu, en l’appelant avec des sanglots par tous les chemins...“, rînduri urmate de continuarea gîndurilor lui Jeni, scrise tot în franceză: „C’est ce que je fais pauvre moi, seulement je suis, moi, indigne de Le trouver. Les chemins dans lesquels je Le cherche sont ceux ou Il ne marche jamais. Je sais qu’il faudrait que je Le cherche ailleurs, mais je n’ai pas la force d’y aller. Je suis engourdie dans ma misère. Je ne m’y plais pas, mais je ne puis tout de même en sortir. Je ne sais pas comment, peut-être... mais la vérité c’est que je suis faible... Bloy dans la Femme Pauvre: «Il n’y a qu’une tristesse, c’est de n’être pas des Saints»*“. La vîrsta de 21 de ani, Jeni traversează o perioadă mistică; la început, este o perioadă de căutare, îndoială, imitare. Ca mulţi alţii, îşi pune întrebări şi îi citeşte, deopotrivă, pe mistici şi pe existenţialişti. Caietul 59, care cuprinde perioada 27 iunie 1937-18 ianuarie 1938, abundă în citate scoase de Jeni din autorii preferaţi: Şestov, Les révélations de la mort şi Sur les confins de la vie, Rimbaud, Une Saison en Enfer, Unamuno, La Tante Tula, o scrisoare a lui Nietzsche din 28 mai 1883, Euripide, Sf. Francisc de Assisi, dar mai ales Sf. Tereza a Pruncului Isus (St. Thérèse de l’Enfant-Jésus), Histoire d’une âme. În această perioadă, cu toată fiinţa, Jeni se aruncă în braţele lui Isus, asemenea micuţei Tereza de Lisieux, de care se simte cel mai aproape sufleteşte, atît ca vîrstă, cît şi ca sensibilitate. Puţin cunoscută în spaţiul românesc, Sf. Tereza a Pruncului Isus a atras de-a lungul timpului oameni de toate credinţele şi culturile. A intrat la vîrsta de 15 ani în mănăstirea carmelitană din Lisieux, unde va muri nouă ani mai tîrziu, în 1897, la vîrsta de 24 de ani. Viaţa ei spirituală şi mistică profundă, frumuseţea sufletului, simplitatea, moartea timpurie au trezit în Jeni această aspiraţie către iubirea lui Dumnezeu. Deşi această căutare a lui Jeni nu durează foarte mult, intensitatea, efervescenţa spirituală, rugăciunea devin constantele vieţii sale pentru o perioadă de timp. O să închei acest articol cu un citat extrem de sensibil (care nu apare în nici o ediţie tipărită), sperînd ca dorinţa de adevăr, care e mai presus de orice, să ne învăluie pe noi toţi, azi, aici, pentru a ne-o reaminti şi cinsti, cum se cuvine, prin această mărturie unică – Jurnalul ei: