OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre circumstantele adeziunii spontane la partidul comunist a unor intelectuali evrei, victime ale antisemitismului interbelic

Emil DORIAN
Cartile au ramas nescrise.
Jurnal 1945-1948
Cuvint inainte de Margareta Dorian
Prefata de Valentin Protopopescu
Editura Compania, Bucuresti, 2006, 440 p.

Editura Compania a publicat de curind o carte care, in mod normal, ar fi meritat o alta primire: Jurnalul scriitorului Emil Dorian (Lustig, 1891-1956) din perioada imediat postbelica, anterioara sovietizarii totale a Romaniei. Cu exceptia a una-doua semnalari entuziaste in presa cotidiana, critica a tacut pina acum. Iar tacerea ei este, ma tem, psihanalizabila. Pentru ca volumul ne pune, fara menajamente, in fata unui fapt socialsi istoric pe care multi dintre compatriotii nostri nu sint inca dispusi sa si-l asume lucid si (auto)critic: circumstantele adeziunii spontane la partidul comunist a unor intelectuali evrei, victime ale antisemitismului interbelic, ale terorii legionare si ale masacrelor antonesciene: resentimente, spaime, sperante, iluzii, dezamagiri.

E de presupus ca, pentru cititorii cu sensibilitati nationaliste, aceste pagini vor reactiva vechi si rezistente stereotipuri antisemite de genul: „evreii au adus comunismul si, nerecunoscatori, s-au razbunat pe intreaga clasa politica autohtona“. Este insa o ocazie – unica pina acum – de a recupera diaristic o dimensiune indelung ocultata a istoriei noastre recente.
Nu pot sa nu reamintesc aici un truism istoriografic: dominanta rurala, traditionalista si patriarhala a etnicilor romani a facut ca o mare parte a electoratului sa basculeze, in anii ’30, spre extrema dreapta, sub imperiul spaimei fata de pericolul bolsevic al dezmembrarii nationale si al resentimentelor fata de coruptia politicianismului burghez, ambele resimtite ca „alogene“ si „iudaizate“. A spune ca „poporul roman era, inainte de razboi, structural anticomunist“ este, de aceea, irelevant. Caci anticomunismul nu a fost neaparat reflexul unui atasament pentru valorile democratiei liberale si parlamentare (compromise in epoca) sau ale tolerantei interetnice ci, prea adeseori, o forma de afinitate cu ethosul nationalismului totalitar, fundamentalist si xenofob.

- Doua jurnale „siameze“
Intitulat, dupa o insemnare a autorului, Cartile au ramas nescrise (caci viata socialista, cu „transformarile ei revolutionare“, devenise in acel moment prioritatea...) jurnalul de fata incepe, in mod semnificativ, din ianuarie 1945. Adica exact din punctul in care cel al lui Mihail Sebastian se opreste. Pina in acest moment, cele doua opere diaristice „siameze prin grozaviile, suferintele si umilintele povestite“ – dupa cum noteaza in prefata volumului de fata eseistul Valentin Protopopescu – se cuvin a fi citite in paralel (eventual, in ocurenta cu insemnarile din epoca ale lui B. Branisteanu). Din pacate, comentatorii n-au prea facut-o. Poate si pentru ca jurnalul lui Emil Dorian are o semnificatie accentuat „comunitara“, iar personalitatea autorului sau nu are nici pe departe relevanta si amplitudinea celuilalt diarist. Aparut pentru prima data in 1982, in Statele Unite, jurnalul anilor 1935-1944 (Calitatea de martor) a fost tradus in 1996 la Editura Hasefer a Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, in vreme ce jurnalul „transcomunitar“ al lui Sebastian a aparut – tot in 1996 – la Humanitas.

Departe de prestigiul autorului Stelei fara nume, Emil Dorian a fost un scriitor interbelic mai degraba obscur. Si-a luat revansa postum, prin extraordinarul sau jurnal. G. Calinescu il discuta in Istoria... sa ca poet intimist al paternitatii domestice si ca romancier tezist-melodramatic al dramelor comunitatii iudaice. Un alt roman, Otrava (1947), a carui geneza, rescriere si publicare e relatata in prezentul jurnal, abordeaza din alt unghi problema evreiasca din Romania interbelica. Spre deosebire de Mihail Sebastian – scriitor marcant al generatiei tinere din Romania interbelica, elev al lui Nae Ionescu si prieten al lui Mircea Eliade – autorul, medic de profesie, traducator asiduu din Heine si din poetii idis, a fost un modest intelectual evreu de stinga, atasat cauzei emanciparii etnice si sociale. Nu as merge pina la a afirma ca jurnalul de fata este mai valoros, literar vorbind, decit cel publicat la Humanitas, desi intensitatea notatiilor sale intime, limpezi si acute, patrunzatoare, incarcate de ironie amara si, pe alocuri, de melancolie, se mentine mereu la cote ridicate (chiar si acolo unde scrisul se contamineaza, entuziast, de frazeologia lemnoasa). Dorian exceleaza in arta portretului moral – uneori, cu demonstratii de fantezism grotesc –, in evocarile de atmosfera (este un excelent peisagist) si in observatia caracterologica dezabuzata. Este un sensibil si un afectiv vulnerabil, un „loser“ angajat in serviciul unei iluzii, mereu contrariat de cupiditatea celor din jur.

- Intelectualul evreu, intre angajare si insingurare
Daca Sebastian e un tinar cosmopolit monden si frivol care, sub presiunea unei istorii atroce, se intoarce solitar spre radacinile sale comunitare, un nealiniat individualist care, in urma terorii antisemite, sfirseste prin a incerca ispita alinierii, „domesticul“ Dorian este un familist cuminte si un scriitor umanist, devotat comunitatii sale. Cunoscute unor scriitori apropiati (Ury Benador, T. Arghezi, Sonia Cluceru, I. Calugaru s.a.), cele 24 de caiete ale jurnalului de fata vor fi scoase din tara clandestin dupa moartea autorului, cu infinite precautii relatate in cuvintul introductiv de catre fiica sa, Margareta. O aventura comparabila celei, nu mai putin rocambolesti, vizind salvarea caietelor lui Mihail Sebastian... In paranteza fie spus, cele citeva fragmente din jurnalul acestuia din urma, publicate postum in saptaminalul Lumea 1945, nu il entuziasmeaza „estetic“ pe diaristul postbelic (orgoliu auctorial?), iar grotescul comemorarilor comunitare (cu ideea de a da numele lui Sebastian unui... etaj de cladire!) il oripileaza.
Privit prin grila subiectiva, perceptiva si ideologica a lui Emil Dorian, jurnalul ofera nu numai o radiograma neconcesiva a vietii comunitare, ci si o fidela foaie de temperatura a oportunismului, de la „recuperarile“ comuniste ale unor fosti legionari (in frunte cu medicul V. Ciocilteu, poetul Nicolae Tautu, Ion Marin Sadoveanu etc.) la „aranjamentele“ unor coreligionari ex-colaborationisti sau oportunisti.

Utopist, implicat trup si suflet in activitatile Comitetului Democrat evreiesc, animat (nu fara importante rezerve si temeri) de speranta intr-un „viitor luminos“ de emancipare etnica si sociala, diaristul asteapta o denazificare/delegionarizare pe masura. Exulta la procesul Antonestilor, regreta menajarea altor criminali de razboi, combate aprins guvernul „reactionar“ al lui Radescu, sanctioneaza prompt iesirile antisemite din discursul liderilor politici antifascisti (de la Ion Mihalache la Titel Petrescu), ii admira pe Ana Pauker si Vasile Luca, dar, fript cu „specificul local“, ramine mefient in fata versatilitatii mascat nationaliste a comunistilor nealogeni, vede in sovietizare mintuirea etniei sale si spera ca Uniunea Sovietica sa impuna, impotriva britanicilor, un stat Israel progresist (desi unii patiti cu antisemitismul tarii lui Stalin ii marturisesc ca prefera sa emigreze in America), manifestatiile comuniste il umplu de elan, masivele emigrari evreiesti in Palestina ii provoaca reactii contradictorii (spera, adica, intr-un Israel al comunistilor, nu al sionistilor), abdicarea Regelui Mihai ii prilejuieste rinduri de o amabilitate rece, condescendenta.

Pe de alta parte, inregistrarea – cind entuziasta si plina de speranta, cind exasperata – a politicului, cu toate dificultatile nasterii unei „lumi noi“, marturiseste o treptata insingurare. Deceptia fata de comportamentul ambiguu al multor coreligionari si fata de proasta calitate umana a aderentilor comunisti, repulsia fata de dogmatismul rudimentar si de celebrarea prostului gust, boala de ficat cu refugiile contemplativ-terapeutice in zone montane pitoresti, reflectiile privind bolile si mortile unor apropiati, iesirile in strainatate cu fiica si ginerele sau, evadarile compensatorii in amintire, momentele de disperare si dezgust existential ii prilejuiesc pagini deopotriva dramatice, sentimentale si melancolice de mare forta. Inainte de a fi comunist, Dorian ramine un bun evreu, un scriitor fidel artei sale, un om drept, plin de compasiune fata de suferintele victimelor si de revolta fata de arivistii razbatatori. Oripilat de maculatura scrisa la comanda si de dogmatismul represiv al gardienilor ideologici, dispretuieste nulitatile lirice tip A. Toma si Dumitru Corbea, il admira pe artistul Arghezi, chiar daca amoralismul versatil al omului nu-i place, ii ironizeaza taios pe culturnicii care cred ca Heine, Byron, Baudelaire sint „depasiti“, se revolta impotriva inregimentarii „progresiste“ fortate a poetului Bacovia (in care, ca majoritatea interbelicilor, nu vede un mare poet) si ar vrea – naiv – o arta revolutionara sincera, expresiva, crescuta cu duhul blindetii si al convingerii, nu mosita cu forta.

Paginile despre atrocitatile antisemite de la Iasi, din Transnistria, Bucovina si Rusia (dar si din multe alte locuri), observatiile extrem de acute privind variile avataruri – de la cele mai brutale pina la cele mai subtile – ale antisemitismului dezvaluie o sensibilitate ultragiata, mereu in alerta. Numai martorii directi, victimele sau cunoscatorii empatici ai istoriei reale pot intelege pina la capat radacinile acestui strigat: „Dar eu aci trebuie sa iubesc tara si poporul lui Codreanu, lui Cuza, Iorga, Goga, patriarhului Miron Cristea, Hasdeu, Maniu, Bratianu, Pherekide si altii pe care nu-i mai numesc pentru a nu lungi la infinit lista tuturor antisemitilor romani. Fiindca nu e numai vorba de doua sute de familii, ci de doua milioane. Ele s-au infratit mai mult sau mai putin adinc cu apetiturile criminale ale nemtilor. [...] Aragon are ceea ce mie mi-a lipsit intotdeauna, si nu din vina mea, adica libertatea patriotismului, sinceritatea si spontaneitatea manifestarii lui“.

- Intimitate si deceptie
Nu poti sa nu te intrebi cum se face ca, intr-o perioada a angajarii partinice entuziaste, convinsul Emil Dorian continua sa tina un jurnal intim? Stim foarte bine ce riscuri presupunea atare indeletnicire. O comparatie cu diaristica unui alt comunist pocait, „cobaiul“ Miron Radu Paraschivescu, se impune aproape de la sine... Chiar daca idealurile de stinga ale autorului ramin pe intreg parcursul cartii intacte, nu poti sa nu observi cum treptat se instaleaza o tot mai mare deceptie cu privire la aplicarea lor. Iluzia comunista, ultima iluzie, se va eroda ceva mai tirziu, in insemnarile de dupa 1948, cind fiica sa paraseste Romania (ar fi de dorit ca ele sa vada lumina tiparului cit mai curind; o editie completa a jurnalului ramine insa un deziderat problematic).

Nu avem de-a face, desigur, cu un jurnal strict „etnic“: intreaga lume romaneasca postbelica, inclusiv cea literara, e prinsa in franjurii sai. Insa ca document subiectiv al comunitatii evreiesti imediat postbelice, cu toate „straturile“ ei sociale si factiunile ei politice (marea burghezie „reactionara“, afaceristii colaborationisti, fidelii vechilor lideri Filderman si Zissu, sionistii, socialistii, comunistii de tot felul, marea masa traumatizata), volumul ramine o adevarata mina de aur. Captivii stereotipurilor antisemite au, o data in plus, ocazia sa constate: 1) cit de complexa si de eterogena politic era comunitatea evreiasca din Romania postbelica; 2) cit de autentice erau sperantele multora in promisiunea „eliberatoare“ si „purificatoare“ a comunismului, privit – pe fondul justificatului resentiment antifascist – ca vehicul laic si universalist al emanciparii sociale si al denazificarii. Ce s-a ales de aceste sperante – care nu apartineau numai minoritarilor oprimati! – se stie. Inainte de a arunca insa anatema, acuzatorii din oficiu ai postcomunismului ar trebui sa recunoasca un lucru: multe din aceste adeziuni au fost rezultatul direct al ororilor unui antisemitism de masa, comparabil ca pondere cu securismul ceausist din anii ’80. O povara istorica pe care trebuie sa ne-o asumam ca popor, cu toata responsabilitatea, renuntind la cautarea de justificari ipocrite si inutile.

- Moralist sceptic, insingurat si inadaptat
Inapt pentru politica reala, functionarul progresist al Comitetului Democrat Evreiesc afirma fara inconjur: „...nu stiu sa fac politica. Ceva mai grav: nu stiu nici macar sa simulez ca o fac. Ma intreb adesea cu o mirare naiva cum izbutesc altii mai prosti decit mine?“. Va muri peste numai un deceniu in saracie, cu iluziile facute tandari. „Dezalienarea“ prin punerea sa in slujba actiunii sociale se dovedeste o himera. Ca si la Mihail Sebastian, ceea ce triumfa e natura contemplativa, de moralist sceptic, insingurat si inadaptat: „Mi-am frint izolarea meditativa, sterila si m-am dus regulat printre oamenii de actiune, in locuri de munca organizata. Pina la urma nu m-a interesat, m-au obosit oamenii, m-au deceptionat metodele. O vreme am luptat sa fiu interesat, sa ma imbarc in atmosfera de lucru, dar n-am izbutit... Trebuie sa conchid ca vina e in mine si se afla adinc in structura mea nenorocita, care liricizeaza si singularizeaza viata. Nici la Comunitate n-am putut realiza o comuniune cu oamenii, cu spiritul lor, cu atmosfera de acolo, cu lucraturile si micimile cunoscute. [...] In definitiv, omul se poate insela, chiar dupa ce a facut verificari de o viata intreaga. Drumurile se inchid...“. In aceasta rezerva intima a idealistului constrins de realitatea umana la scepticism se afla insasi ratiunea de a fi a acestui jurnal impresionant.