OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dumitru TEPENEAG
Un roman la Paris
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Jurnale si memorii“,
Bucuresti, 2006, 544 p.

A aparut de curind la Editura Cartea Romaneasca cea de a treia editie – definitiva – dintr-un jurnal care creste in dimensiuni si in interes de la o editie la alta: Un roman la Paris de Dumitru Tepeneag. Caci, ne amintim, dupa cea din 1993 publicata la Editura Dacia din Cluj, a urmat in 1997 (la mai vechea Carte Romaneasca) o versiune augmentata, iar prezenta reuneste – dupa cum noteaza si editorul Nicolae Barna intr-o nota explicativa – nu mai putin de patru jurnale distincte. Noutatea absoluta o reprezinta insemnarile politice facute in toamna lui 1968, mai exact in perioada imediat urmatoare interventiei militare a tarilor din Pactul de la Varsovia – cu exceptia Romaniei – vizind reprimarea „Primaverii de la Praga“. Paginile inedite au fost culese dupa manuscris si comunicate de catre autor. Ele, intr-un fel, le prefateaza pe urmatoarele doua – datind din perioada 1970-1972, respectiv 1972-1974 – scrise in timpul sejururilor pariziene de dinaintea exilarii, pentru ca jurnalul din perioada 1977-1978 sa consemneze, deja, existenta si framintarile exilatului caruia intre timp regimul comunist de la Bucuresti ii retrasese cetatenia romana. Jurnalul din 1970-1972 cuprinde si citeva pagini de „insemnari grabite“ extrase dintr-o agenda pe anul 1972, iar cel din 1973-1974 cuprinde si un jurnal in jurnal consemnind o calatorie in America (Statele Unite, via Canada) din perioada 3 octombrie-1 noiembrie 1974.

Fragmente din „laboratorul de creatie“, planuri de roman si de strategii politice disidente (elaborate de un pasionat al sahului), scrisori de protest, articole publicate si, uneori, mutilate in presa straina, extrase teoretice din autori mai mult sau mai putin afini (de la suprarealisti si „noii romancieri“ francezi la „noua critica“ si la „noii filozofi“ din anii ’70) sint absorbite in pintecul incapator al acestor jurnale care nu sint doar „de criza“ (cum ar spune Mihai Zamfir) ci si de „incalzire“ (cum spune, undeva, D. Tepeneag) pentru proiecte literare sau politice. O Addenda cuprinzind o discutie cu Monica Lovinescu (difuzata pe 30 noiembrie 1973 la Radio Europa Libera sub titlul Conditia intelectualilor in Romania. intre cenzura si coruptie) si un proces verbal din partea Ministerului de Interne al RSR vizind inceperea urmaririi penale impotriva lui D. Tepeneag (datat 2 aprilie 1975 si reprezentind versiunea Securitatii privind activitatea subversiva de pina atunci a scriitorului) completeaza acest „document“ uman complex.

- Mai multe niveluri
ale confesiunii
Sint, in acest volum, nu doar mai multe jurnale, ci si mai multe niveluri ale confesiunii: cel politico-ideologic, apoi cel intelectual si, asa-zicind, de creatie, cel (redutabil) de teoretician al literaturii si cel privind „managerizarea“ virtualei cariere pariziene, cel existential (cu tribulatiile familiale si personale, discret expuse) si cel de calatorie (vizita in America). Fiecare dintre ele merita o discutie separata. in mod vadit, Tepeneag nu intentioneaza sa inoveze genul diaristic, dar tocmai asta face ca jurnalul sau sa se individualizeze pregnant, inclusiv ca fizionomie stilistica, in raport cu altele.

Facind, cum sigur s-ar spune, literatura impotriva literaturii, diaristul se hraneste din chiar miezul propriilor contradictii: paginile sale de insemnari sint un soi de respiro menit sa-l faca pe autorul lor sa se adune, sa inteleaga mai bine ce se intimpla cu el, sa schiteze strategii si proiecte... in conditiile in care se simte, pretutindeni, strain.
Dincolo de calitatea literara, de alertetea nervoasa, acidulata, antrenanta la lectura, dincolo de personajul incomod (inclusiv cu sine), simpatic, lucid si foarte liber in gindire pe care il „propune“, volumul de fata este insa (si) o foarte pretioasa foaie de temperatura a unei etape istorice, din nefericire putin studiate pina acum de catre analistii comunismului romanesc: „mica destindere“ poststalinista, perioada cuprinsa intre asanumita scena a balconului din august 1968 si perioada imediat urmatoare tezelor din iulie 1971 (cu prelungiri pina in 1974, anul inscaunarii ca prim presedinte cu sceptru a lui Nicolae Ceausescu). Spun „pretioasa“ intrucit avem deja destule jurnale din anii ’50 si ’80 (perioadele de virf ale represiunii, in varianta dejisto-stalinista si, respectiv, ceausista), dar nu prea avem jurnale despre lumea intelectuala a comunismului „liberalizat“ si „nationalizat“ din anii ’65-’75.

- Lucid pina la cinism
Lider si principal ideolog al asa-numitului „grup oniric“ format in a doua jumatate a anilor ’60 sub obladuirea lui Miron Radu Paraschivescu (om de stinga eretic, de orientare trotkista, militant comunist pocait...), Tepeneag este cel care i-a dat nu doar rigoare teoretica (la aceasta a contribuit, pe alt palier, si Leonid Dimov), ci si o dimensiune politica subversiva. Sub acest aspect, jurnalul de fata reprezinta un document subiectiv de prim ordin despre activitatea respectivului grup. Dar autorul este, sa nu uitam, si primul nostru disident poststalinist din lumea literara, un intelectual in sensul modern al termenului. Cu atit mai important cu cit gesturile sale de opozitie s-au produs nu la „spartul tirgului“ (citeste: in perioada de colaps a comunismului), nici intr-un context international favorabil, ci intr-un moment in care cartea antisovietica jucata de Ceausescu si manevrele sale de politica externa seduceau deopotriva Occidentul si elitele autohtone, abia zgiltiite de socul – repede absorbit totusi – al „tezelor din iulie“. in plus, actiunea lui Tepeneag nu se compara cu fronda oportunista a unor N. Breban sau, mai rau, A. Paunescu. Sa o spunem deschis: imensa majoritate a scriitorimii romane s-a complacut – mai ales in anii „dezghetului“ – intr-un mandarinat pe cit de caldut, pe atit de profitabil; totul – in numele „salvarii culturii“ (de fapt: al propriilor cariere), al „umanizarii din interior“ a sistemului si al apararii „raului mai mic“ (antisovietismul „national“ ceausist) in fata pericolului rusesc.

Nu trebuie uitat, apoi, ca in perioada 1968-1974 Occidentul capitalist nu aparea ca un „paradis promis“, ca intelectualitatea occidentala credea inca in fantasma utopica a comunismului, iar Romania lui Ceausescu era privita, mai mult ca oricind, drept „exceptia fericita“ a Estului, guvernata de un „despot luminat“. Lumea nu era atit de clar impartita intre „buni“ si „rai“, iar dreapta intelectuala nu devenise inca o aparatoare credibila a libertatii. Tepeneag insusi nu rimeaza deloc cu „ethos-ul“ exilului de dreapta.
intr-un fragment extras dintr-un comentariu mai vechi, inclus intre timp in trilogia dedicata „fictiunii jurnalului intim“, Eugen Simion il prezinta pe Tepeneag drept un „eretic de stinga“ cu aspiratii (irealizabile) de „burghez linistit“. Dar stingismul independent al autorului, bogat hranit cu lecturi din clasicii anarhismului, este atit de neconventional, de impur si de contradictoriu incit trece adeseori chiar in propriii ochi drept „reactionar“. Lucid pina la cinism – in pofida autoiluzionarilor de moment, prompt amendate, bursierul roman la Paris al revistei Esprit si al lui Gabriel Marcel este – ideologic vorbind – inclasabil. Individualismul sau ireductibil, ostil ispitelor colectiviste si nu intotdeauna politically correct, indica un tip aparte de intelectual critic. Iar aceasta pozitie inclasabila il face, de aproape patru decenii, incomod atit pentru aliatii de conjunctura cit si pentru adversari...

Distanta intre mai ’68 Paris, primavara de la Praga si august ’68 Bucuresti da, intr-un sens, masura unei epoci istorice. in acest context, cazul Dumitru Tepeneag reprezinta o exceptie – si nu doar in sinul propriei generatii literare: un aparator critic al libertatii de gindire de pe o pozitie heterodoxa de stinga, mefienta fata de orice forma de totalitarism. Oscilatia sa intre anarhism si liberalismul democratic poate fi decelata inclusiv in plan estetic. Si aici, autorul incearca sa concilieze doua optiuni divergente: de o parte, gustul formalizant pentru avangarda si experiment (intre „onirismul estetic“ si tehnicile narative de tip Nouveau Roman); de cealalta – un anume simt al pietei, specularea inteligenta a comercialului. in fond, chiar trecerea sa de la proza scurta la roman s-a produs – in Franta – sub presiunea adaptarii la cerintele editorilor. Mai exista insa ceva important in aceasta ecuatie a personalitatii: dorinta de a specula la maximum bresele „destinderii“ spre a se impune in afara ca scriitor. Si nu oricum, ci raminind el insusi, fara a face concesii politice nici in tara (prin colaborationism partinic), nici in Occident (prin specularea modei postsoljenitiene a scrierilor despre Gulag). Separind politicul de estetic, mefient fata de panaceul eticist al artei angajate, Tepeneag da politicului ce e al lui si literaturii ce e al ei. Dincolo de asta, constiinta de autor provenit dintr-o cultura mica, vorbitor al unei limbi fara circulatie, ramine acuta, prilejuind la tot pasul reflectii patrunzatoare pe marginea exilului literar si a transplantului dintr-o limba/cultura in alta.

Nimic insa din egolatria vanitoasa, megalomana a unui Nicolae Breban. Lipsa complexelor de inferioritate sau de superioritate, exercitiul continuu al luciditatii autoscopice si al autoironiei, umorul sec, acid si oarecum ghidus fac din circotasul, imprevizibilul, contrariantul Tepeneag un personaj atasant.
Descoperit intr-un sertar al vechiului sau birou („ramas fireste, in Bucuresti“), caietul cu insemnari din septembrie 1968 pare sa se fi salvat printr-un miracol: „A fost cu adevarat o surpriza: eu il credeam confiscat de Securitate, in 1971, cind mi-au facut perchezitie in strada Mecet, unde aveam domiciliul oficial. in anul acela ma aflam la Paris. inseamna asadar ca a scapat neobservat si am reusit sa il transfer, cind m-am intors de la Paris, in noua locuinta. L-am recitit.

Am constatat in primul rind ca, desi il tratez pe Ceausescu de nebun, de iluminat, de Petrache Lupu (nu eram singurul), imi exprim si simpatia sau chiar admiratia pentru el, pentru opozitia lui fata de rusi, in momentul intrarii acestora in Cehoslovacia. Desigur, nu peste mult timp, in locul admiratiei s-au instalat nedumerirea si apoi dezamagirea. Sint citeva zeci de pagini despre acel moment exceptional din istoria totalitarismului romanesc: parerea unui tinar scriitor despre care se poate spune ca cel putin nu s-a lasat prins in capcana momentului“. intr-adevar: foarte repede, iluziile diaristului „oniric“ incep sa dispara (nu toate!), indoielile pun stapinire pe el, desi o vreme mai persista ideea ca vinovatii de turnura cinic-dimboviteana a evenimentelor sint... ceilalti: „cateii“, vechea garda stalinista si, eventual, presiunile sovietice. Cu o ironie de zile mari, scriitorul noteaza scena de un imens grotesc a instructiei facute de scriitori pe stadion, in conditiile mobilizarii generale a garzilor patriotice... O scena care-mi aduce in memorie apararea oarecum similara a scarilor de bloc, a intreprinderilor si institutiilor bucurestene de catre bravii cetateni impotriva „teroristilor“ imaginari ai dictatorului din decembrie 1989...

- Securitatea
nu mai tolereaza jocul
de-a soarecele cu pisica
Nici politic, nici literar vorbind, scriitorul nu sta degeaba la Paris. incepe mai multe romane, tatoneaza – deocamdata fara succes – edituri importante din Franta si Germania, frecventeaza mediile literare de avangarda si cercurile exilului romanesc, se zbate pentru a pune pe roate proiectul unei reviste-intermediar intre exil si romanii din tara, dialogheaza la Europa Libera cu Monica Lovinescu despre servitutile scriitorilor din Romania, sprijina demersurile de publicare in strainatate a cartilor lui Paul Goma (peste ani, raporturile lor se vor raci). Pagini nervoase, dar nuantate, cu un umor pince sans rire, „incondeiaza“ mediul scriitoricesc din tara sau depun marturie despre relatiile cu colegii „onirici“ (Dimov si, mai ales, Ivanceanu). De la un punct incolo, dorinta scriitorului de a face naveta intre Paris si Bucuresti fortind mina regimului comunist si sporindu-si astfel capitalul de imagine ramine doar un vis frumos: Securitatea incepe sa nu mai tolereze acest joc de-a soarecele cu pisica, intimidarile devin tot mai amenintatoare, culminind cu retragerea cetateniei si deschiderea urmaririi penale. Singura solutie nesinucigasa ramine, in aceste conditii, exilul (Nota Bene, autorul cocheteaza in repetate rinduri cu ideea sinuciderii; din fericire, doar cu ideea). Anii 1977-1978, ani de radicalizare politica (anterior, Tepeneag mai credea inca in rolul benefic al lui Ceausescu) aduc cu sine constientizarea faptului ca Occidentul nu-si mai facea iluzii cu privire la tarile socialiste. Previziunile diaristului (cu diagnostice deduse inclusiv din... versurile unor slagare muzicale) s-au dovedit a fi corecte, iar luciditatea sa critica, pragmatica si usor cinica, lipsita de patetism, sentimentalisme si de iluzii maximaliste se traduce in evaluari si analize taioase care isi pastreaza si astazi valabilitatea.

Pina la urma a fost sa fie un succes, in pofida numeroaselor pagube colaterale. Dar lui D. Tepeneag lucrurile ii „ies“, ca de obicei, cu intirziere, dupa o lunga, contrarianta asteptare...