OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este ora 17,30, azi, 29.03.2000, si eu trebuie sa ma intilnesc la Simeza cu Florin Ciubotaru, Nistor Coita, Napoleon Tiron si Aurel Vlad. Ei se vor juca miine, impreuna, de-a expozitia in patru si vor fi al dracului de veseli in aceasta tranzitie posomorita, al carei capat stim acum sigur unde se afa: inapoi in 1990, la Iliescu si la FSN.

Intermezzo profetic: Si vor veni iarasi Piata Universitatii, 13-14 iunie si minerii preschimbati in gradinari isi vor lepada din nou, pentru o clipa, salopetele din dotare si iar vor straluci liberi epoletii lor cu luceferi si cu trese de alama in timp ce petuniile, trandafirii si violetele vor tisni de sub tirnacoape precum izvorul roabei Agar in pustiul surghiunului. Este chiar ora potrivita. Ajung la usa galeriei, imi privesc o clipa chipul in geam si constat ca nu am prea multe motive de incintare, apoi citesc ce scrie pe fisia aceea din carton galben care atirna, de-a lungul usii, pe dinlauntru. Exact asa cum ati banuit, pentru ca in ultima vreme nu ne-a mai ramas decit perspicacitatea, pe acel carton galben scrie mare, de-o schioapa, INCHIS. Incurajat de aceasta inscriptie ospitaliera, apas pe clanta, usa se deschide silentios, asa cum se cuvine, si eu pasesc in galerie. Avertisment: Nu va descurajati, dar nici nu va bucurati prea tare, in fata inscriptiilor. In Romania niciodata nu gasesti inlauntru ceea ce scrie afara, in cutie ceea ce scrie pe eticheta, in carte ceea ce se cazneste sa spuna titlul, in expozitie ceea ce scrie pe afis! Asadar, nici acest avertisment nu trebuie luat prea in serios, desi, cine stie?
In stinga, pe benzi de hirtie verticale, desenele lui Nistor Coita, in fata, albastre si rosii, micile lucrari monumentale, din tabla, sirme si motorase, ale lui Aurel Vlad, iar in dreapta, in cadrul usii, mustata sculptorului si zimbetul sau prietenos:

— Salut, imi zice el, bine ai venit!
— Bine v-am gasit, ii raspund eu, Napo este?
— Inca nu, dar ma duc eu dupa el.
In cealalta sala, subtire ca un adolescent in sacoul lui de culoare inchisa, paseste agil Nistor, iar Ciubo sta cracanat in capul unei mese joase (si lunge), proletaro-levantine, si maninca ceva dintr-o cutie. Surprize, surprize: stringeri de miini, imbratisari, vorbe calde, fara mitiielile frigide si fara ipocriziile Andreei Marin. E ziua lui Nistor, imi sopteste Ciubo, da? intreb eu, da, imi raspunde el, ce bine, la multi ani, Nistor, ii spun, si ne imbratisam inca o data.

Si Napo nu mai vine...
— Da’ ce-i cu Napo? intreb eu din nou.
— Sa vezi ca ne-o face, zice Ciubo, participarea lui poate fi tocmai faptul ca nu mai vine.
— Vine, ma duc eu si-l aduc! incerca sa se convinga pe sine Aurel.
— Batrine, zice Ciubo, ridicindu-se, hai sa-ti explic, asa, pentru tine, uite aici e sifonierul meu, dulapul meu de haine, desenele acestea din umerase sint hainele mele, iar aici, in sertarul de jos, uite, Gioconda n-a iesit ea prea bine, iar pictura moderna nu prea se vede, e cultura artistului, lumea asta a lui, stii, noi incercam sa facem ceva... altfel, ceva la care lumea nu se prea asteapta, sa contrazicem, in fine, ceea ce am tot aratat...
— Nistor, arata-i tu lui Pavel ce ai acolo...

Nistor ma duce in fata unei instalatii de hirtie, un fel de origami geometric, o forma modulara tipica pentru toate constructiile sale:
— Asta e ceva efemer, imi spune el, nu mizez pe ea, e regele acela... Ubu.
Trecem apoi in prima sala. Ne oprim in fata lucrarilor lui Aurel.
— Exceptionale, imi spune Nistor, cind le-am vazut am ramas fara grai si m-am intrebat ce mai caut eu aici.
Si Napo nu mai vine...
— Si e un om minunat, acum l-am cunoscut si eu.
— Cum, nu-l stiai?
— Ba da, ca sculptor, dar nu ca om.
Pauza: privim micile sculpturi, de fapt jucarii bizare, un amestec de Tinguely si de animale si oameni de tabla de pe acoperisurile caselor taranesti, ingenioase, monumentale si extrem de elaborate din punct de vedere tehnic. Ating una dintre lucrari, ea incepe un balans multiplu si foarte complicat, tu ai facut ceva calcule tehnice, il intreb pe Aurel, nu, e vorba doar de talent, imi raspunde el, talent tehnic, il intreb din nou, un instinct care poate rezolva si probleme tehnice simple, ma asigura el.

Si Napo nu mai vine...
— Acestea sint schitele mele de atelier, imi spune Nistor, jocurile mele pregatitoare.
— Se potrivesc foarte bine cu jucariile lui Aurel, observ eu.
— Da, zice Nistor, si pe mine m-a surprins legatura.
Scena statica: Ciubo isi toarna o bere. Stai pina vine si Napo, ma intreaba, nu ii raspund, n-am timp, trebuie sa scriu diseara ce-am vazut aici, dar n-ai vazut ce aduce Napo, imi spune el, nu, ii raspund, dar nici nu ma intereseaza, scriu ceva doar asa, despre atmosfera, nu, zice el, nu se poate, trebuie sa vezi si ce aduce Napo, bine, zic eu, atunci vin miine, la ce ora, ma intreaba, nu stiu, zic, de dimineata, asta nu-i ora, trebuie ceva clar, tu la ce ora esti aici Aurica, pe la douasprezece e bine, intreaba Aurel, e bine zic eu si ma indrept spre iesire, Aurel Vlad pleaca dupa Napo, Ciubo isi mai ia o placinta din cutia aceea interminabila, iar Nistor paseste marunt, poate chiar putin agitat, prin sala.
Si Napo nu mai vine...
In schimb revin eu in aceasta seara, 30.03.2000, la ora 19, pentru ca si eu, ca si dumneavoastra, sint un simplu invitat si atit. Si vin nu doar spre a revedea expozitia, acest lucru se face mult mai bine in liniste, ci pentru a-mi alina o curiozitate aproape metafizica: vine Napo sau, pina la urma, nu mai vine!

29-30 martie 2000