OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre cotidianul.ro şi ultimele sale avataruri (mai ales cele de după demisia facţiunii care a realizat, apoi, platforma Vox Publica) se pot spune multe. Totul depinde, s-ar zice, de unghiul politico-ideologic din care priveşti lucrurile. Dacă eşti anti-Băsescu, ar trebui să-ţi apară ca un ziar critic, combativ şi iconoclast în sensul cel mai bun al cuvîntului. Dacă eşti pro-Băsescu, musai să-l vezi ca pe o fiţuică vadimistă, menită să spurce elitele apropiate Puterii. Există şi explicaţii subterane ale competiţiei dintre dezvăluirile suspecte despre Marino ale Mirelei Corlăţan şi cele publicate recent în cotidianul.ro; nu pot să nu-mi amintesc, în acest context, plecarea ei intempestivă de la Cotidianul. Numai că realitatea are obiceiul de a fi mai complicată şi mai amestecată decît vor spiritele maniheiste: în paginile aceluiaşi ziar (devenit exclusiv electronic), am putut citi de curînd o analiză excelentă a lui Gabriel Andreescu despre dosarul de Securitate al lui Marino şi, la o săptămînă distanţă, un „material“ demascator stupid intitulat Nicolae Manolescu: „cîntăreţ“ comunist devenit critic şi ambasador UNESCO şi semnat de un oarecare Tudor Vintiloiu. Un denunţ ornat cu un supratitlu pompos: „arheologie culturală şi politică“ şi realizat sub forma unui colaj documentar. Fără comentarii adică, spre a preveni eventuale acuze de calomnie… Denunţul cu pricina adună, spornic, mostre din articolele „pe linie“ ale tînărului critic de la începutul anilor ’60, plus cîteva fragmente din „infamantul“ interviu luat de Nicolae Manolescu lui Ion Iliescu după mineriada din iunie 1990.

 

Am formulat, anul trecut, rezerve majore la adresa Istoriei critice a literaturii române. Am luat poziţie împotriva „răzbunării“ lui Nicolae Manolescu pe cronica negativă a lui Daniel Cristea-Enache din Idei în dialog. Nu l-am susţinut la ultimele alegeri de la USR (deşi, azi îmi dau seama că am greşit). Am avut însă, de fiecare dată, consideraţia cuvenită faţă de un mare critic şi faţă de un profesor-model căruia şi eu, şi generaţia mea îi datorăm intelectual foarte mult. Ei bine, citind textul din cotidianul.ro am încercat un sentiment acut de revoltă şi o nevoie spontană de solidarizare. Întregul material de presă, de la fotografie şi titlu pînă la conţinutul propriu-zis, este o instigare tip „Wanted“. Iată, oameni buni – ni se sugerează subliminal –, ce impostor colaboraţionist consumă fondurile ţărişoarei noastre la UNESCO! Dar nu e vorba numai de atît. Să reiei cu voluptate nişte articole de extremă juneţe reproduse, în parte, de Marin Niţescu, (cf. vol. postum Sub zodia proletcultismului…, Humanitas, 1993, articole asumate, constant, autocritic de Nicolae Manolescu însuşi, ca şi interviul din 1990), denotă, pe lîngă rea-credinţă, un analfabetism cultural patent. Cu atît mai mult cu cît publicul necunoscător ar putea deduce din asta că Nicolae Manolescu ar fi fost mai întîi un „cîntăreţ comunist“ şi abia apoi un critic – ia, un critic oarecare, acolo, nedemn de scaunul de la UNESCO... E adevărat, aproape nimeni dintre cei care au debutat în anii poststalinismului timpuriu n-a putut evita un anume obol „pe linie“. Mai ales dacă aveau dosar prost şi origine „nesănătoasă“. Însă activitatea critică ulterioară a lui Nicolae Manolescu a fost aproape lipsită de compromisuri, dacă o comparăm cu cea a majorităţii intelectualilor umanişti ai epocii. Iar excelenţa ei nu poate fi negată decît de cei care ţin să se descalifice. S-ar putea spune destule, inclusiv despre relaţiile dintre intelectualii liberali ai aceleiaşi perioade şi activiştii comunişti ca Ion Iliescu sau Gogu Rădulescu. Le-a relatat chiar Nicolae Manolescu, într-un bun volum de memorii (Viaţă şi cărţi). În fine. Ar fi fost de înţeles mînia denunţului din cotidianul.ro, dacă Nicolae Manolescu s-ar fi implicat, într-un fel sau altul, în lupta politică actuală. Dar criticul s-a ţinut la distanţă de zgomotul şi furia ei. Şi atunci? Cui foloseşte acest denunţ primitiv destinat unui public ignorant în materie şi grabnic aruncător cu piatra? În nici un caz analizelor valide din cotidianul.ro, pe care tind să le decredibilizeze moral.

 

O altă mostră din aceeaşi categorie ne este oferită – tot în cotidianul.ro – de istoricul Adrian Majuru, sub titlul Triumful maculaturii. Erijat ca „demascator“ într-ale istoriei literare (domeniu în care se dovedeşte a fi perfect nul), autorul Bucureştiului mahalalelor comentează o serie de texte partinice şi omagiale din anii ’80. Întrucît am făcut şi eu „dezvăluiri“ de epocă în cîteva eseuri mai vechi, înţeleg, psihologic vorbind, voluptatea de a prinde cu ocaua mică a trecutului oameni care azi trec drept perfect onorabili. Numai că ignoranţa şi incompetenţa îi joacă feste demascatorului, al cărui text, extrem de prost scris, abundă în naivităţi şi stîngăcii de începător. Ce să-i faci: aşa e cînd nu mai ai prin preajmă o echipă de redactori care trudesc să-ţi facă lizibile textele alcătuite preponderent din citate. Cristian Teodorescu l-a acuzat deja de calomnie pe Majuru, pe blogul său personal, pentru un pasaj în care i se pun în cîrcă nişte propoziţii proceauşiste. În realitate, ele au fost scrise de politrucul Vasile Băran şi plasate într-un chenar anonim, „redacţional“, lîngă textul prozatorului optzecist din România literară. Amănunt interesant: la fel ca şi obscurul Tudor Vintilescu, Adrian Majuru caută să delegitimeze recunoaşterea actuală a unui autor, în cazul de faţă Cristian Teodorescu, prin păcatele tinereţilor. Nu degeaba ne atrage atenţia, de la bun început, că scriitorul în cauză a fost „premiat nu demult de Uniunea Scriitorilor pentru un roman despre oraşul său natal, Medgidia“.

 

„Despre Şerban Cioculescu, mai tînărul critic optzecist Mircea Vasilescu afirma că este «maiorescian prin spiritul polemic şi prin raţiunea călăuzitoare, lovinescian prin afirmarea deschisă a autonomiei esteticului, putînd fi alăturat, din această perspectivă, lui Pompiliu Constantinescu şi Vladimir Streinu» (Mircea Vasilescu, „Şerban Cioculescu în faţa criticii de azi“, Revista de istorie şi teorie literară, anul XXXIV, nr.1, ianuarie-martie 1986, pp.110-114). Citind aceste texte, foarte apropiate ca dată a publicării faţă de eseul dlui Mircea Vasilescu despre intelectualul Cioculescu, nu descoperim nimic lovinescian şi maiorescian în rîndurile acestuia din urmă!“.

 

„De altfel, dl Mircea Vasilescu susţine într-unul dintre articolele sale de debut că Urmuz, «în timpul scurtei sale vieţi», «n-a apucat nici măcar să-şi publice textele, cu atît mai puţin să se afilieze vreunei direcţii literare». (Mircea Vasilescu, „Urmuz: avers şi revers“, Revista de istorie şi teorie literară, anul XXXVI, nr. 1/2, ianuarie-iunie 1988, p. 309). Mircea Vasilescu este însă contrazis de o publicaţie a Academiei Române (alta decît aceea la care a publicat eseul, în 1988), şi anume Dicţionarul general al literaturii române (Editura Univers Enciclopedic), unde aflăm că: «Pâlnia şi Stamate»/«Ismail şi Turnavitu au fost tipărite în anul 1922 de Tudor Arghezi, în Cugetul românesc», iar Urmuz moare pe 23 noiembrie 1923“.

 

Minunat, dar dacă Adrian Majuru a ajuns să afle asemenea date elementare despre Urmuz din… DGLR înseamnă că şi-a format „cultura“ istorico-literară în timp ce se documenta pentru articolul din cotidianul.ro. Că aşa stau lucrurile se vede limpede şi din următorul fragment: „Iar în ceea ce priveşte direcţia literară a scrierilor urmuziene, Eugen Lovinescu (care numai cioculescian nu a fost!) a spus despre bietul Urmuz: «Abia prin 1919, cîţiva scriitori temerari, aflînd aceste pagini manuscrise, înţeleseseră că onestul magistrat era purtătorul unui mesaj foarte deosebit. Ei îl publicară sub numele Urmuz, care ascunde identitatea prozaică a judecătorului Demetrescu. ş…ţ Urmuz este într-adevăr unul dintre premergătorii revoltei literare universale»“. Dincolo de panseul hilar despre Lovinescu, care „numai cioculescian nu a fost“ (normal, Lovinescu avea douăzeci de ani în plus…), istoricul de serviciu de la cotidianul.ro amestecă alandala informaţii eronate şi citate care… nu-i aparţin lui Lovinescu! Realitatea – pe care ar trebui s-o ştie şi un elev de liceu – e că pseudonimul „Urmuz“ a fost ales în 1922 de către Tudor Arghezi, cel care a şi publicat, în 1922, două dintre textele lui Demetru Demetrescu-Buzău (nu pe toate, căci majoritatea i-au fost tipărite postum, prin rîvna unor avangardişti).