Kadiş pentru Paul Celan

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Mi-a trebuit ceva vreme pentru „a putea păşi în marele cristal al lumii interioare“1 din poezia lui Paul Celan. Am ajuns „acolo unde atîtea stau sub semnul tăcerii“2 şi unde e atît de multă viaţă. Cum te poţi apropia de această poezie a dezastrului, cum poţi intra în acest domeniul al inimii fără a fi anihilat de noaptea care stăpîneşte ţinuturile sale interioare? Îmi amintesc rîndurile scrise de Ernest Wichner cu prilejul unui text despre Rolf Bossert, poetul bănăţean care a ales acelaşi sfîrşit ca şi Celan: „Mişcarea şi repaosul, declanşarea şi interdicţia sînt atît de înnodate între ele, încît se produce un instantaneu fotografic al zădărniciei: De parcă pe toate gările ar plana renunţarea la orice speranţă; de parcă speranţa ar lua-o din loc, lăsînd călătorul în urmă, pradă destinului prevăzut şi inevitabil. De parcă ar mai exista ceva care să se numească destin. Nu, între timp destinul a fost abolit, funcţionarii germani l-au transformat în tabele şi statistici, în liste cu morţi, în formulare de valorificare a cadavrelor, rapoarte şi protocoluri. Ce rămîne sînt experienţe, este propria trăire a supravieţuirii întîmplătoare, durerea pricinuită de pierderea părinţilor, a prietenilor şi rudelor se înşurubează în trup şi te marchează definitiv cu stigmatul ei.“3 În extraordinara carte a lui Petre Solomon, Paul Celan – Dimensiunea românească, se regăseşte evocarea tînărului Paul Celan care sosise recent în Capitala României pentru a lucra ca redactor al Editurii Cartea Rusă. Autorul Tangoului morţii e descris „ca un tînăr firav şi frumos, în vîrstă de 25 de ani“, care aducea cu sine „un zîmbet amar, dar şi o dorinţă aprigă de a trăi în sfîrşit“.

După o perioadă petrecută la Cernăuţi, marcată de exterminarea părinţilor în toamna anului 1942, Celan este deportat într-un lagăr de muncă din apropierea Buzăului. Pasajul care m-a tulburat cel mai mult în cartea lui Petre Solomon este cel care evocă răspunsul dat de Celan celor care-l întrebau ce anume făcea în lagărul de lîngă Buzău. „Taciturn, închis în sine, le răspundea [...] printr-un singur cuvînt: «săpăm»“. Rîndurile scrise de Petre Solomon devin insuportabile atunci cînd, în continuarea acestora, citim din Trandafirul nimănui: „Pămînt era în ei şi săpau.// Săpau şi săpau, aşa trecea/ ziua lor, noaptea lor. Laudă Domnului nu aduceau,/ auziseră ei, c-a fost vrerea lui,/ auziseră ei, că el a ştiut.// Săpau, nu mai auzeau;/ nici mai înţelepţi nu erau, nici un cîntec nu născoceau,/nici o limbă în gînd nu aflau./ Săpau.// A venit o tăcere şi o furtună a venit, / şi mările toate de-a valma. / Eu sap, tu sapi, şi viermele sapă, / zice cîntul de colo; ei sapă.// O, unul, nici unul, o nimeni, o, tu:/ Încotro s-a mers, dacă nicăieri nu s-a mers?“/ O, tu sapi şi eu sap şi întru tine mă îngrop./ Inelul din deget din somn ne trezeşte.“ Poemul, în traducerea admirabilă a Norei Iuga, deschide volumul poate cel mai marcat de iudaism şi de Holocaust al lui Paul Celan. Autoarea Lebedei cu două intrări are dreptate: „e vorba aici de un Celan care scrie în transă, care scrie din altă lume [...] Vreau să vă atrag atenţia că nu am ţinut nici o clipă cont de topica specifică limbii române şi nici n-am încercat să fac mai accesibil vagul, aproximativul, deruta sau inexplicabilul, conţinute în versul lui Celan, de hatîrul unei coerenţe armonioase, atît de plăcute cugetului românesc. Nu, am păstrat tot la măsura, la ritmul, la locul, la noima, la tăcerea, după care acest poet şi-a negîndit poezia, cu negîndul cel mare al Nimicului răsucit ca perciunul evului Mandelstam pe osia lumii.“

Acelaşi lucru îl spunea şi Celan însuşi în Meridianul său atunci cînd răspundea celor care îi reproşau obscuritatea poeziei. Poezia însemna pentru Celan o schimbare de suflu, scrisul său se abate pe un drum necunoscut ce presupunea „a deschide cuvîntul asupra unor intensităţi interioare nemaivăzute“4. În Sprachgitter sau un Die Niemandsrose ascultăm poezia unei limbi materne compromise. Herta Müller rosteşte cel mai bine adevărul limbii căreia i s-a răpit demnitatea umană: „Cînd viaţa în mare parte nu mai e cum trebuie să fie, cuvintele se prăvălesc şi ele.“ Celan a văzut prăbuşindu-se cuvintele din limba pe care o cunoştea cel mai bine. Era limba lui Rilke, a lui Trakl, dar şi limba în care funcţionarii celui de-al treilea Reich îşi redactau documentele ce îi trimiteau părinţii la moarte. Nu pot fi de acord cu Adorno atunci cînd acesta spune că poezia lui Celan imită „un limbaj inferior celui neajutorat al oamenilor, ba chiar inferior oricărui limbaj organic“. Pentru Adorno, Celan scrie poezia închiderii şi împietririi totale a artei în faţa suferinţei. Nici nu pot accepta că poezia celui care folosea numele de Paul Ancel era o limbă a „neînsufleţitului“. Îi pot da dreptate atunci cînd acesta vorbeşte despre „devenirea nonfigurativă a peisajului“ din poemele lui Celan. Cuvintele sale poartă amprenta „mesajului într-o sticlă“, însă această iluzie a comunicării imediate e spulberată imediat ce citeşti mai mult de un poem din poezia sa. Odată mesajul ajuns la destinatar, nu vom putea fi siguri de sensul său. Să dai un sens stabil şi inalienabil poeziei sale înseamnă să geometrizezi dezastrul, înseamnă să dai un sens Holocaustului sau piramidelor de capete ale lui Pol Pot. Limba lui Celan nu se poate umple decît cu refuzul reprezentării, nu poate da expresie decît unei inteligenţe conştiente de faptul că limba în care se exprimă şi respiră este limba exterminatorilor.

Meridianul nu vorbeşte numai despre poezia lui Celan, ci despre toată poezia ce se va scrie după acesta. Poemul, „lepădat de artă“, nu va putea vreodată să mai dea răspunsuri lumii. Fiecare poem va rosti adevărul valabil „aici şi în acest chip“.

În România anilor ’80, înconjurată de realitatea care lua chipul unei cu totul alte opresiuni, Mariana Marin regăsea în modelul Annei Frank un „seismograf de tip moral“. M-am întrebat şi eu, odată cu Mariana Marin, ce s-ar fi întîmplat dacă Anne Frank ar fi supravieţuit dezastrului şi ar fi devenit scriitoare. Cum ar fi arătat literatura scrisă de aceasta? Ce fel de versuri ar fi scris ea? Cu siguranţă, versurile ei ar fi purtat, asemenea celor lui Paul Celan, amprenta unei disperări mute, o limbă ca în poemele Marianei Marin, „o limbă scrisă sub pleoape.“

1. Paul Celan, „Edgar Jené şi visul despre vis“, în Meridianul şi alte proze, Editura Est, Bucureşti, 2009. Traducere din germană, postfaţă şi note de Andrei Corbea, p.11.

2. idem

3. Ernest Wichner, „Postfaţă“ la volumul Rolf Bossert, Stau pe treptele vîntului, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008.

4. Deleuze şi Guattari despre literatura lui Kafka.