OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gilles Deleuze, Félix Guattari
Kafka. Pentru o literatura minora,
traducere din limba franceza si note
de Bogdan Ghiu, Editura Art, Bucuresti, 2007, 184 p.

„in asta, probabil, consta secretul:
sa aduci la viata, nu sa critici. Daca e atit de respingator sa critici, nu e pentru ca totul ar fi de aceeasi valoare, ci, din contra, pentru ca ceea ce are valoare
poate fi observat sau evidentiat
doar sfidind judecata“
(Gilles Deleuze, Critique et clinique, 1993)

Traducerea cartii despre Kafka a cuplului Deleuze-Guattari e un eveniment care n-ar trebui sa treaca neobservat. in mod sigur, un filozof de meserie, horribile dictu, ar sarbatori cu surle si trimbite aparitia a inca unui titlu al celor doi in varianta romaneasca, la care, marturiseste traducatorul Bogdan Ghiu, nu se ajunge asa de lesne. insa Kafka. Pentru o literatura minora e o achizitie si pentru marea (de fapt, mica si infatuata) familie a filologilor.

Ca metoda de lucru, fara a fi propriu-zis o carte pentru specialistii in literatura, volumul scris la doua miini e, in fond, o superba lectie de critica literara (termenul de critica e inevitabil, desi se stie cit de „drag“ ii este el lui Deleuze), pe care nici un tinar comentator de carti din zilele noastre n-ar trebui s-o ocoleasca.
Sa fim bine intelesi: ca sa-l comentezi pe Deleuze – sau pe Deleuze&uattari, deja un autor cu doua capete, citat ca atare, ca un intreg – e nevoie de o temeinica pregatire filozofica, utila punerii in context si descifrarii paienjenisului conceptual deconcertant care a fost, de-a lungul anilor, marca scrierilor lor. Admit ca pic glorios la acest examen, insa cred – naiv, entuziast, deci cu indrazneala data de aceste afecte, sa zicem inocente – ca macar aceasta carte se poate citi cu muschii ciliari (neantrenati pentru filozofie) ai amatorilor de literatura. Daca vreti, puneti accentul pe Kafka, si nu pe blindajul conceptual – care, altfel, are o oarecare poezie fascinatoare – si va veti simti mai relaxati.

Picamerul Deleuze&uattari
intilnirea dintre Gilles Deleuze si Félix Guattari a fost, vorba lui Noica, una dintre acele „intilniri privilegiate“: primul venea dinspre gindirea (sau filozofia) asa-numit „continentala“, cu un bagaj pe care el insusi il declara „empiric“ si „vitalist“ (sa nu uitam ca e, totusi, contemporan cu Foucault, Lyotard sau Derrida), celalalt dinspre psihanaliza radicala antilacaniana. Amindoi au trecut prin celebrul Mai ’68 si o parte din gindirea lor se revendica – si legitimeaza, in egala masura – (de la) suflul acestui moment re-fondator pentru cultura franceza. intr-o carte aparuta in 2003, Organs without Bodies (aluzie la conceptul de „corps sans organes“, patentat de Deleuze, in La Logique du sense, 1969), Slavoj Z¡iz¡ek observa ca, in L’Anti-Oedipe, Deleuze e „politizat“, sub influenta (deformatoare) a lui Guattari, ajungind, desi afirma constant exact opusul, sa fie „ideologul capitalismului tirziu“. Cert e ca L’Anti-Oedipe si Mille Plateaux (ambele tomuri din Capitalisme et Schizophrénie), desi controversate, ramin cel mai notoriu rod al colaborarii celor doi si un punct important al gindirii poststructuraliste si al teoriilor postmoderniste.

Concepte ca multiplicitate, devenire, constructivism, dorinta, si mai apoi rizom, re- si deteritorializare, linii de fuga, asamblaj au fost folosite pentru a comenta probleme-cheie ale secolului XX: istoria (societatea), problema creativitatii si cea a subiectivitatii. Si, desi abstracte si cu un coeficient conceptual aproape de limita ilizibilului, teoriile deleuziene-guattariene au facut numerosi emuli; altfel, nu e greu de perceput potentialul „mobilizator“ al unei ontologii ce prescrie crearea de concepte doar daca acestea au miza reala, bataie lunga spre social: „Filozofii prezinta noi concepte, le explica, dar nu ne spun, oricum, nu pe de-a-ntregul, problemele pentru care acele concepte constituie un raspuns. s…t in loc sa repete ceea ce spune un filozof, istoria filozofiei ar trebui sa evidentieze ce anume considera ca fiind serios acel filozof, fara ca acesta s-o fi spus explicit, ci doar sugerind-o“ (Pourparlers, Ed. Minuit, 1990, – trad. mea). Si ne intoarcem la gindirea postbelica franceza, cu tot ce implica ea (fascinatia discursului marxist-idealist y compris).

O paranteza despre talentul „monografic“ al lui Gilles Deleuze: inainte de colaborarea cu ceva mai tinarul Guattari (si, adevarat, mult mai militant in real), dar si contempran cu aceasta, el s-a ocupat de citiva filozofi si scriitori pe care i-a citit in cheie proprie (si, daca se poate spune ceva despre Deleuze e ca a fost original in aceste lecturi recuperatoare si cu totul inedite). Nu intimplator, selectia acestor autori contine radacinile, baza a ceea ce l-a influentat si format pe filozoful francez: Spinoza, Leibniz, Nietzsche, Hume, Bergson, dar si Proust sau Kafka, la capitolul scriitori. Si, pentru a intelege de unde incepe „fronda“ interpretativa a lui Deleuze, e suficient sa observam ca pe Nietzsche il reda in culori surprinzatoare, notindu-l cu semnul plus al conceptelor „pozitive“ (a se citi optimiste, afirmativ): nu un mistic reactionar, negru si pesimist, ci un filozof profund legat de o metafizica a diferentei (v. Nietzsche et la philosophie, 1962).

Ce (credeti ca) este o literatura minora?
Deleuze are o legatura speciala cu literatura: a scris mult despre ea de-a lungul carierei sale: despre Proust (Proust et les signes, 1964), Sacher-Masoch (Présentation de Sacher-Masoch, 1967) si Kafka, dar si despre Lewis Caroll (in Logique du sens, 1969) si – ocazional – despre Scott Fitzgerald, Melville, Beckett, Artaud, Dostoievski. Cartea despre Kafka si „literatura minora“, scrisa impreuna cu Guattari, poarta, vizibil, amprenta volumului L’Anti-Oedipe, aparut cu trei ani inainte, reluind o serie de concepte pe care cei doi le definesc acolo. Marele merit al cartii este faptul ca depaseste poncifele legate de interpretarea operei lui Kafka, marcind iesirea dintr-un cerc vicios: fie psihanalitic, fie mitic, fie incarcat de o nuanta mistic-negativa, legata de evreitatea scriitorului ceh. Ca si in cazul cartii despre Nietzsche, „critica“ (scrierilor) lui Kafka (facuta, fireste, de pe meterezele filozofiei) e tot pozitiva, propunind – neasteptat – un Kafka luminos. Lasind deoparte cliseele hermeneutice despre interiorizarea vinei, sistemul judiciar ca epitom al opresiunii sau relatia cu tatal, Deleuze&uattari il citesc pe Kafka altfel, ca pe un „exponent“ al imanentei dorintei (dorinta e aici un concept-cheie). Figurile cenusii birocratice, obsesia criticilor lui Kafka, ramin in umbra, pe un plan secund, neesential, in vreme ce complexele oedipiene cu care jongleaza psihanaliza sint si ele puse in paranteza: „Astfel, triunghiul familial smama-tata-fiult mult prea bine format, nu era decit un bun conducator pentru niste investiri de cu totul alta natura, pe care copilul nu inceteaza sa le descopere dedesubtul tatalui sau, in mama sa, in el insusi. Judecatorii, comisarii, birocratii etc.

nu sint niste substitute ale tatalui, ci mai curind tatal este un condensat al tuturor acestor forte, carora li se supune el insusi, poruncindu-i si fiului sa se supuna“. Astfel, pentru Kafka – potrivit celor doi filozofi – familia e un construct social, o „masina“ care blocheaza fluxul dorintelor; interioritatea vinei (legata de figura dominatoare a tatalui) are ca pandant exterioritatea supunerii (v. metamorfoza, devenirea-animal etc.).
O alta ipoteza interesanta in lectura pe care Deleuze si Guattari o fac prozei lui Kafka (inclusiv jurnalul si corespondenta) este aceea legata de „literatura minora“. Kafka nu e un scriitor „major“, ci un autor de „literatura minora“, in acceptia deleuzian-guattariana. „Minor“ nu e conotat negativ pe scara axiologica: in esenta, e vorba de o limba dominanta (germana in cazul lui Kafka, franceza in cel al lui Beckett s.a.) pe care un autor o disloca, o forteaza si o transforma intr-un purtator de forta mai curind decit de semnificatie.

A fi minor implica, in acest caz, mai degraba ideea de exceptie, desi nu o exclude nici pe aceea de „minoritate“, de grupuri minoritare, care sparg structurile sociale „molare“, printr-o miscare de reteritorializare („o reteritorializare in sens“, cu rol compensatoriu). Drept urmare, aceasta literatura e obligatoriu marcata politic, si exista o punte intre text si militantismul social-politic (ea preia functia si mesajul social), devenind un discurs colectiv, un discurs-portavoce: „Cele trei caracteristici ale literaturii minore sint deteritorializarea limbii, bransarea individualului la imediat-politic si asamblajul colectiv de enuntare. Altfel spus, minor nu mai califica anumite literaturi, ci conditiile revolutionare ale oricarei literaturi in sinul celei pe care o numim mare (sau instituita, oficiala, recunoscuta). Chiar si cel care are nenorocul de a se naste in tara unei mari literaturi trebuie sa scrie in limba acesteia, asa cum un evreu ceh scrie in germana sau un uzbec in rusa. Sa scrie asemenea unui ciine care isi sapa o gaura, asemenea unui soarece care isi construieste vizuina. Si, pentru asta, sa-si afle propriul punct de sub-dezvoltare, propriul dialect, propria Lume a Treia, propriul desert“.

Asadar, literatura minora nu trimite la marginalitate, ci e o „masina colectiva de expresie s…t, apta sa trateze si sa lucreze materia“. Devine, astfel, o adevarata performanta sa „smulgi din propria ta limba o literatura minora capabila sa sape pe dinauntru limbajul si sa-l faca sa fuga sfilert pe o linie revolutionara sobra“. intrebarea pusa la unison de cuplul Deleuze&uattari frizeaza poeticul (la fel ca textele heideggeriene, cu care, de altfel, Deleuze are o relatie polemica implicita): „Cum sa devii nomadul, imigrantul si tiganul propriei tale limbi?“.
Ce facem, pina la urma, cu atitea concepte – conectori, serii, blocuri, intensitati, greu traductibilul „asamblaj“, toate aceste concepte-masini care sustin o masina inca si mai mare: scriitorul? Analiza „pe text“, pornind de la o serie de imponderabile cu miez filozofic, e impresionanta si lectura cartii e, fara indoiala, plina de surprize, chiar daca simti adesea ca-ti aluneca sub picioare pamintul sigur al inteligibilului.

Fapt e ca acest jargon filozofic e greu de extins ca „metoda“ si de impus ca hermeneutica la modul general. O data rulat pe banda limbajul comun al celor doi filozofi, epuizat de uzaj, superbia demonstratiei s-ar prabusi si am deveni toti deleuzieni si guattarieni pina la saturatie. Ca idee, insa, pornind de la acest volum, ramine esentiala modificarea unghiului de receptare, lectura din alta perspectiva, fara ochelarii de cal ai criticii impresioniste.
O nota se impune, la final, pentru a sublinia meritul traducatorului, Bogdan Ghiu, care semneaza si o docta postfata de „introducere“ in acest labirint numit Deleuze&uattari. Ma linisteste sa vad ca mai exista traducatori in sensul nobil, de intelectuali pasionati de nuantele, capcanele, robinsonadele si muncile sisifice ale textelor pe care le talmacesc. ii multumesc – platindu-i, de fapt, o datorie mai veche, de la alte traduceri tot din zona franceza – ca m-a facut sa privesc subiectul Deleuze&co cu ceva mai putina „frica si cutremurare“, vorba unui roman, coincidenta. tot francez. Care trimite, la rindul lui, la celebrul titlu al lui Kierkegaard.