OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E vorba, aici, nu atît de un act de mimetism, cît de o înrudire, de o sensibilitate comună, dincolo de mediul social şi lingvistic diferit. Sensibilitate „feminină“ – potrivit percepţiei generale a anilor ’20-’30 ai secolului trecut –, astăzi am apropia acest tip de sensibilitate (y compris de scriitură) de ceea ce numim „minimalism“, proză a cotidianului, insert autoficţional. În literatura română, „mansfieldienele“ Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu şi celelalte sînt (alături de autori congeneri – de acelaşi raft – precum C. Fântâneru, O. Şuluţiu, Dan Petraşincu) nişte precursoare ignorate ale minimalismului...

 

 

În epoca sa, deşi prezenţă de relativă notorietate în lumea literelor engleze (şi nu numai) – spirit aventuros, un pic extravagantă, curajoasă în viaţa ei de zi cu zi, ca şi în ceea ce scrie –, Katherine Mansfield nu este cu adevărat foarte bine cotată. În parte pentru că literatura ei, greu înseriabilă deocamdată, derutează, e literatura cuiva care, mai cu seamă după războiul încheiat în 1918, doreşte să dea scrisului său un sens „revoluţionar“, înţelegînd prin aceasta o viziune dezvrăjită asupra lucrurilor şi o abordare cît mai directă, cît mai relaxată, cît mai puţin artificială: experienţa anilor de război a spulberat iluziile, nu se mai poate scrie, deci, ca înainte fără a sacrifica astfel autenticitatea. Că n-a fost înţeleasă tehnica sa narativă novatoare? e un regret pe care îl regăsim, deşi discret formulat, în jurnal: „Primit o scrisoare lungă de la S. (e vorba de criticul literar Sylvia Lind; n.m) Aş vrea să cred tot ce spune despre povestirea mea. Înţelege tot ce am vrut să sugerez. Nu vede în povestirea mea doar o înşiruire de fapte mărunte, îngrămădite laolaltă“.

 

Recunoaşterea talentului Katherinei Mansfield va veni mai tîrziu, după moarte. De altfel, scriitoarea s-a stins mult prea devreme, la doar treizeci şi patru de ani, înainte de a fi apucat să publice măcar jumătate din ceea ce scrisese. Sînt în total patru volume antume: In a German Pension (1911), Prelude (1918), Bliss and other stories (1920), The Garden Party and other stories (1922) – un număr rezonabil de cărţi, avînd în vedere vîrsta autoarei; totuşi, nu suficiente ca să configureze o operă. În plus, dispariţia lui Katherine Mansfield se produce într-un moment în care critica nu avusese timp să-şi spună cuvîntul despre cel din urmă volum, The Garden Party, reper important în evoluţia scriitoarei. În anii ce urmează, John Middleton Murry, tovarăşul de viaţă al autoarei şi legatarul ei testamentar, scoate la iveală, din surprinzătorul „sertar“ al dispărutei, alte cîteva volume de proză scurtă, un consistent volum de însemnări eseistice, un număr mare de articole de critică literară, ca să nu mai vorbim de enorma cantitate de texte epistolare sau de cele aproximativ cinci sute de pagini ale Jurnalului.

 

 

Se cuvine precizat că scrisorile şi însemnările diaristice ale lui Katherine Mansfield, texte de o incontestabilă autenticitate, neliteraturizate, dar şi de o impecabilă eleganţă a stilului, sînt, la rîndul lor, literatură. De cea mai bună calitate. Între stilistica acestor pagini nonficţionale şi aceea a prozei ficţionale a autoarei asemănarea e frapantă. Adesea, scriitoarea împrumută nuvelelor sale stilul concis, lapidar, exact, răvăşitor de simplu al jurnalului şi, invers, face din pagina de jurnal o proză cu personaje, conflicte, studiu de caractere ş.a.m.d. Astfel, distincţia dintre livresc şi trăire, dintre ficţiune şi transcrierea autentică a unor experienţe reale devine inoperantă; antinomia se anulează. Pentru Katherine Mansfield, literatura presupune, ca şi jurnalul, un efort de consemnare a adevărului trăit; e o adevărată deviză, o concepţie care se va radicaliza după ce fratele scriitoarei moare în război, în 1915: de acum înainte, scrierile autoarei, mai puternic infuzate autobiografic, vor indica o întoarcere simbolică la universul copilăriei trăite pe pămîntul Noii Zeelande. Iată, în sensul acesta, o însemnare făcută la începutul anului 1916: ,,Acum [...] vreau să scriu aduceri-aminte din ţara mea. Da, vreau să scriu despre ţara mea pînă cînd o să sece ultimul strop de cunoaştere din mine. [...] Şi, în sfîrşit, vreau să ţin un soi de jurnal minuţios, care să fie cîndva publicat. Asta-i tot. Nici romane, nici povestiri cu problematică, nimic din ce nu-i simplu, deschis“ (s.a.).

 

Jurnalul e ridicat la rang de operă. Poate că (şi) asta i-a fascinat pe cititorii interbelici (de la noi şi de aiurea) ai paginilor confesive semnate de Katherine Mansfield. Adolescentă, Jeni Acterian găseşte aici „o minune de simplitate şi natural“ – ea însăşi, de altfel, îşi va fixa experienţele esenţiale în paginile unui jurnal ce reprezintă opera vieţii sale. Scriitoarea neozeelandeză este pentru „fata greu de mulţumit“ un model uman; structural, amîndouă sînt fiinţe extrem de lucide, contemplative şi în acelaşi timp conduse de o puternică dorinţă de acţiune, caractere tari, dincolo de fragilitatea aparentă. Dar Mansfield îi oferă lui Jeni Acterian şi un model scriptural. Un model de simplitate şi de rigoare în raport cu care autoexigenţa devine tiranică. Comparînd stilul propriilor notaţii diaristice cu stilul jurnalului Katherinei Mansfield, adolescenta de şaptesprezece ani conchide nemulţumită: „Simt că scriu oribil. Recitind ce am scris, sînt furioasă că nu mă pot exprima mai simplu. Se degajă o atmosferă de preţiozitate şi prostie care nu consună cu adevăratul meu caracter. Sînt pagini întregi care seamănă cu vechiul meu jurnal“ (s.m.). Jeni Acterian îşi începe „noul jurnal“ cu anul 1933 şi – semnificativ! – odată cu experienţa de lectură prilejuită de jurnalul mansfieldian. Îşi distruge însemnările anterioare, la fel procedase cu jurnalul dintr-o anumită perioadă şi autoarea admirată de ea; păstrează doar o notiţă din decembrie 1932, căreia îi adaugă în 1934 precizarea: „E tot ce a rămas din primul meu caiet, pe care l-am ars într-un moment de luciditate“. Cît de mult înseamnă pentru Jeni autoarea neozeelandeză se vede şi din următoarea întîmplare: „Barbu Brezianu. Un tip foarte inteligent şi destul de simpatic. M-a întrebat dacă e adevărat că vreau să scriu un roman [...], adăugînd că ar trebui să scriu cu orice preţ fără însă să-mi confecţionez un stil aparte. A subliniat: «Ne trebuie şi nouă o Katherine Mansfield!». Am rîs, bineînţeles, nu fără a fi măgulită. Am încredere în viitorul meu“... Că „ar trebui“ să existe şi în literatura română o Katherine Mansfield e o opinie care circulă prin anii ’30 la noi, mai cu seamă printre scriitorii/intelectualii „tinerei generaţii“, în rîndul cărora jurnalul autoarei a produs emulaţie.

 

 

Mihail Sebastian publică în 1932, într-un număr din Cuvântul, un articol entuziast despre jurnalul în discuţie. De notat că în 1932 apare o ediţie franceză a acestui volum, ediţie care poate fi găsită şi în librăriile bucureştene. Au trecut deja nouă ani de la moartea autoarei şi cinci ani de cînd John Middleton Murry i-a publicat jurnalul la Londra (şi imediat la New York), cu mici comentarii intercalate. Volumul din 1927 nu este însă decît o primă versiune, incompletă, ale cărei omisiuni trebuie puse pe seama pudorii, a discreţiei, a pietăţii faţă de scriitoarea (şi soţia) de curînd dispărută – cînd nu pe seama unui impuls, şi acesta firesc, al lui Murry de a cenzura anumite consideraţii mai puţin măgulitoare pe care Katherine Mansfield le-a făcut la adresa lui sau la evenimente care-i lezau, într-un fel, orgoliul masculin. De pildă, e eufemizată o aventură a lui Katherine cu Francis Corco (scriitor francez minor). Sau sînt eliminate aluziile autoarei la experienţele ei lesbiene. Abia în 1954, cu trei ani înainte de moartea eminentului critic, jurnalul va vedea lumina tiparului într-o versiune definitivă, necenzurată, de aproximativ două ori mai amplă decît varianta din 1927. Nu e deloc neinteresant ce se întîmplă cu acest jurnal în România. Foarte cunoscut între cele două războaie, cînd e citit – cum am văzut – în franceză, jurnalul lui Katherine Mansfield e aproape uitat după Al Doilea Război Mondial.

 

Apar în traducere românească selecţii din proza autoarei, însă jurnalul său e tradus la noi, dacă nu mă înşel, foarte tîrziu, tipărit în 1994, la Editura Institutului European din Iaşi (traducerea aparţinîndu-i Luizei Pârvu), cu titlul Moartea care mă apasă. Evident, nu e voba de versiunea integrală a jurnalului... Faptul că Editura Art a publicat de curînd o nouă versiune românească a însemnărilor lui Katherine Mansfield ar trebui, fără îndoială, să ne bucure, mai ales că traducătoarea este nimeni alta decît Antoaneta Ralian. E un mic eveniment editorial, chiar dacă, din păcate, avem de-a face tot cu o variantă parţială. Ceea ce m-a nedumerit, deschizînd volumul cu pricina, a fost faptul că nu se precizează nicăieri ce ediţie a fost reprodusă. De asemenea, nu e explicată nici atribuirea titlului Jurnal trist unei cărţi care, şi în ediţiile engleze, şi în cele franceze, poartă o etichetă mult mai simplă: Journal. Să fie opţiunea traducătorului? Să fie ideea editorului român? Oricum ar sta lucrurile, titlul ales nu e tocmai inspirat. E şi inexpresiv, şi inadecvat stilului autoarei.

 

 

„Trist“ este un atribut mult prea slab, dacă avem în vedere conţinutul de mare dramatism al acestui jurnal ţinut de o tînără scriitoare care se luptă, ani de-a rîndul, cu boala şi cu apropierea atroce a morţii. Sînt însemnări din intervalul februarie 1914-ianuarie 1923, cînd Katherine Mansfield, tocmai ea, o fiinţă dăruită cu o extraordinară dragoste de viaţă, cu entuziasm vital, cu o receptivitate remarcabilă faţă de tot ce o înconjoară, se descoperă tot mai fragilă, avînd revelaţia bolii care îi macină trupul. O incomodează mai întîi o formă destul de gravă de reumatism, ce riscă să-i afecteze inima, pentru ca prin 1917-1918 să se manifeste primele semne ale tuberculozei. Se mută dintr-un sanatoriu în altul, dintr-un oraş în altul, de la San Remo la Menton, de la Menton la Montana (în Elveţia), de la Montana la Londra, de la Londra la Paris ş.a.m.d., însoţită peste tot de devotata ei prietenă de la Queen’s College, Ida Baker (numită aici cu iniţialele L.M.) şi de numeroasele scrisori pe care i le trimite John Middleton Murry (în jurnal J. sau Jack). E cea mai agitată, dar şi cea mai fertilă epocă din viaţa scriitoarei. Învingîndu-şi cu dificultate slăbiciunea fizică şi mustrîndu-se permanent pentru că nu se străduieşte îndeajuns, Katherine Mansfield scrie cu fervoare (dar cu o fervoare dublată de luciditate) – de la nuvele (şi chiar încercări de roman) pînă la articole de critică literară pe care le trimite revistei Athenaeum (conduse de J.M. Murry), de la însemnări de lectură pînă la scrisori şi notaţii confesive aproape zilnice. Citeşte cu acelaşi patos, autorii ei favoriţi sînt ruşii – în special A.P.Cehov, Dostoievski, Tolstoi – şi Shakespeare. Comunică frecvent cu D.H. Lawrence, cu Virginia Woolf sau cu Bertrand Russell, buni prieteni ai săi şi ai lui Murry (din păcate, în această versiune selectivă a jurnalului, relaţiile cu diferitele personaje ale lumii literare a epocii ies mai puţin în evidenţă).