OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Chris Simion: autoare. A publicat pina acum, cind a ajuns la frageda virsta de 23 de ani, nu mai putin de sase carti, insirate, din 1994 incoace, precum margelele pe ata – cite una pe an. Aforisme (pe bune!), eseuri si romane; a mai pus in scena – caci a absolvit recent cursurile Academiei de Teatru si Film – trei piese si si-a infiintat propria companie teatrala. Un fenomen mediatic cu bataie lunga, calculat, „scenarizat“ adica, dupa modelul succesului garantat de public pe care il au mai toti copiii genialoizi – caci dra Simion e, cum se exprima nimeni altul decit dl Pruteanu insusi, traducatorul lui Dante si, mai de curind, profesorul de limba romana al lui Ion Iliescu et comp., „un pui de Cioran in fusta lunga si neagra“… Unii dintre dumneavoastra isi mai amintesc poate lansarea cu tam-tam, cu puzderie de reporteri din presa scrisa si televiziune, a penultimului sau roman, intitulat, cam macabru, Spovedania unui condamnat. Asta se intimpla acum doi ani, in 1998, si eu unul credeam sincer ca scapaseram. La urma urmei, ce sanse erau sa avem parte de un sequel la ceva cu un asemenea titlu? Condamnat, gata spovedit pe deasupra, personajul romanului cu pricina era deja istorie, ca fisierele care se duc cuminti in trash can la sfirsitul fiecarei sesiuni de lucru in sistemul Macintosh.
Ei bine, nu! Desi ignorata cu mila crestineasca de practic toate publicatiile literare serioase, desi nici o editura creditabila n-a gasit cu cale sa ii scoata cartile, Chris Simion continua sa produca aceleasi texte incalificabile si, culmea, o face crezind probabil ca si are ceva de spus.

Avem deci de-a face cu un al doilea volum al Spovedaniei…, la fel de prost scris (dar fara citatele din Confucius, Noica sau Jaspers care apareau in prima parte), cu sentimente la fel de aprinse, de vulcanice si de lipsite de nuante, cu drame la fel de sinistre si de neverosimile (nu e o carte pentru cei slabi de inger; se moare pe capete, un personaj trece printr-o criza de amnezie cu tulburari de comportament asociate, altii paralizeaza, au accidente – desigur, fatale –, capata tumori maligne, un prunc e rapit in fasa, in fine, tot lucruri terifiante), dar, slava Domnului, fara sex…
Romanul nu are practic vorbind subiect; in afara unui sir nesfirsit de discutii, marturisiri reciproce ale personajelor, recriminari feroce, interogatii gravissime („de ce nu sintem ceea ce putem fi?“, ca sa citam unul dintre titlurile volumelor ei anterioare), amintiri traumatizante si eseistica puberala, nu mai contine de fapt nimic. De vreme ce se ocupa doar de teme grave, Chris Simion vrea pesemne sa arate ca are constiinta profesionala inalta. Nu e cazul; daca vrea nu inseamna ca si poate…

Un mic amanunt (mic-mic, dar Dumnezeu e in detalii!) a declansat, pina la urma, scrierea acestui articol. In paginile Observatorului au fost si vor mai fi prezentate destule astfel de carcinoame culturale; dra Simion nu era neaparat una dintre tintele comode. Mai ales ca are si un mic avantaj: nu are, totusi, veleitati de scriitor consacrat, caci, din cite stim, le prefera pe cele ale lumii teatrului. Insa ceea ce s-a intimplat saptamina trecuta a fost ceva, vorba unui membru al redactiei, de risu’-plinsu’. Adica lansarea volumului respectiv, timp de cinci zile la rind, la ora amiezii, in incinta magazinului United Colors of Benetton. Lansare sponsorizata de nume importante: Coca-Cola, Tuborg, firma Benetton insasi si inca vreo zece altii. Daca va intrebati, firesc, de ce e nevoie de atitia bani ca sa lansezi o biata carte, va raspundem noi: pentru ca s-a jucat si o piesa de 10 minute, bazata pe textul romanului, la finalul careia autoarea, purtind o floare rosie in mina, a aparut pe scena improvizata, si-a ridicat cartea spre buze, a sarutat-o si… a „lansat-o“ inspre audienta derutata. Ca replicile rostite de actori m-au convins inca o data ca in meseria respectiva uneori e suficient sa dai impresia ca stii sa joci ca sa nu mai conteze prea mult ca debitezi aiureli, cred ca e inutil sa mai explic.

Ce e mai dificil de inteles e totusi cum o carte submediocra poate stringe atitia sponsori din simplul motiv ca autoarea are cunostintele potrivite. Si de-a dreptul naucitor e ca a reusit sa-si editeze cartea cu sprijinul SIF Muntenia, asadar cu banii fostei subdiviziuni a FPS. Ar trebui oare sa ne intrebam, de fiecare data cind dra Simion isi va mai lansa cite o carte (se crede scriitoare; ok, o priveste!) citi alti debutanti infinit mai valorosi dau bani din buzunarul propriu ca sa isi vada cartile tiparite? Un mic exercitiu de morala a tranzitiei; ce-ar fi sa-l incercam mai des?