Cea de-a treizecea ediţie a
Festivalului Klangwolke din Linz – Capitala Culturală Europeană
în 2009, alături de Vilnius – stă sub semnul Genezei şi al
Distrugerii. Mai precis, s-a început cu sfîrşitul,
spectacolul Potopul întinzîndu-se, pe 5 septembrie,
practic peste întregul oraş; pe 13 septembrie, echilibrul va
fi refăcut prin Creaţia lui Haydn (de altfel, şi el un sărbătorit
al acestui an) sub bagheta lui Dennis Russell, în Brucknerhaus.
Ceea ce deosebeşte ediţia actuală a festivalului de cele
precedente nu este atît participarea entuziastă a locuitorilor
(au devenit legendare imaginile cu radiourile puse la ferestre pentru
a crea împreună „norul sonor“ care dă şi numele de
Klangwolke), cît introducerea unui preludiu mai puţin
obişnuit. Scenariul epic al Potopului s-a deschis în
după-amiaza zilei cu parada animalelor: sute de animale de
poliester, de la fluturi la elefanţi, dinozauri şi girafe,
caracatiţe şi şerpi, bufniţe şi delfini, manevraţi de circa 700
de voluntari, s-au adunat în Piaţa oraşului pentru a asculta
profeţiile neliniştitoare referitoare la distrugerea planetei,
înainte de a se revărsa pe străzi, în căutarea unei
soluţii salvatoare, spre încîntarea puhoiului de
spectatori de toate vîrstele. Animalele au fost confecţionate
în ultimele luni de studenţi de la Universitatea de Artă din
Linz, împreună cu locuitori ai oraşului şi din împrejurimi,
după modele realizate de sud-africanul Roger Titley, ale cărui
păpuşi sînt cunoscute din spoturi publicitare (pentru firme
precum IBM, Microsoft, Coca-Cola, Philips, Shell, nenumărate mărci
automobilistice etc.). Ce-i drept, perfecţiunea uimitoare a
animalelor* ne face să trecem peste uşoarele inadvertenţe, precum
contradicţia dintre episodul carnavalesc al paradei şi tonul sumbru
al „Profeţiei“.
Potopul propriu-zis a început
însă abia la lăsarea întunericului, cînd 80.000
de spectatori de toate vîrstele au ocupat Donaupark de pe malul
Dunării pentru a asista la cea de-a doua parte a spectacolului,
intitulată „Arca“. Animalele au revenit pe scenă (mai degrabă
catwalk), chiar dacă, de data aceasta, mai mult ca figuranţi pentru
recitativul actorilor şi pentru oratoriul lui Dick van der Harst.
Amestec de muzică clasică, jazz şi folk, compoziţia inspirată a
belgianului – în interpretarea propriului grup de suflători
şi percuţionişti Banda Azufaifo, secondat de studenţi de la
Universitatea particulară de muzică „Anton Bruckner“ din Linz –
a reuşit să evoce o atmosferă adecvată temei, plină de
premoniţii şi spaime difuze, avînd drept vîrf de lance
partitura dramatică a sopranei Simone Vierlinger. Din păcate,
atenţia pentru muzica în sine a avut de suferit de pe urma
unei impresionante etalări de tehnici de vizualizare, de la
„bombardamentele“ cromatice de pe ecrane pînă la efecte
speciale corespunzătoare unui senzaţional apocaliptic (aisberguri
şi case luate de ape, plutind pe Dunăre, urmăriri cu bărci cu
motor, explozii pe vaporul ce simboliza Arca, precum şi repetate,
prea repetate intermezzo-uri oferite de pirotehnicieni, cu artificii
explodînd din ceruri şi din ape). Pe scurt, fără a pune în
discuţie coordonarea impecabilă a uriaşei desfăşurări de forţe,
muzicieni, actori, marionete, scafandri, pirotehnicieni, cascadori
etc., parcă s-a cam făcut risipă de mijloace, ca pentru un
spectacol care ţinea neapărat să rămînă de neuitat. (De
aici şi nemulţumirea unui blogger, după care, la Klangwolke, din
acest an muzica experimentală a trecut în planul al doilea, în
favoarea unor compromisuri cu arta comercială şi sinestetică.)
Pe scurt, Potopul a fost conceput ca
unul dintre highlight-urile anului, fapt de înţeles dacă avem
în vedere că regizorul său, Airan Berg, nu este altul decît
cel care acum doi ani a fost numit în funcţia de director
artistic pentru artele spectacolului în cadrul programului
„Linz 09“. Austriacul născut la Tel Aviv şi format pe Broadway
are în palmares regia unor spectacole la Festivalul de la
Salzburg, Burgtheater (în timpul lui Peymann) şi şase ani de
directorat artistic la Schauspielhaus din Viena. Sejururi în
Extremul Orient i-au deşteptat interesul pentru dansul cu măşti şi
teatrul de umbre, ceea ce se reflectă şi în înfiinţarea,
împreună cu Martina Winkel (co-regizoare şi autoare a
textului Potopului), a unui Festival internaţional al figurilor.
În ceea ce priveşte scenariul,
ideea unei lecturi actualizate a potopului reprezintă neîndoielnic
o alegere reuşită: mitul diluvian este totodată transcultural
(altfel spus, prezent în mai multe religii), poate transporta
un mesaj ecologic-moderat (ocolind, aşadar, teme delicate politic şi
corespunzînd, dimpotrivă, imaginii de sine a austriecilor) şi
poate pleda pentru o atitudine angajată. Şi totuşi, grija pentru
corectitudinea politică a făcut regia să cadă uneori în
clişee, cum ar fi feminizarea patriarhului Noe (interpretat de către
actriţa Andrea Eckert), care ar fi putut la fel de bine să
întruchipeze figura Pămîntului-Mamă. Legate de această
lectură în cheie feminină sînt şi schimbările de
accent: lectura scenică a lui Noe a trecut în prim-plan
vulnerabilitatea (planetei), nehotărîrea (ce animale trebuie
salvate, în condiţiile în care fiecare fiinţă vie are
dreptul la viaţă) şi pledoaria pentru iubire (într-un text
neconvingător, frizînd sentimentalitatea). Mai mult, dialogul
veterotestamentar dintre Noe şi Iahve s-a preschimbat într-un
schimb de argumente între Noe soft şi un anti-Noe masculin,
cinic şi brutal (interpretat de Wolfram Berger). Acesta din urmă
respinge drept neîntemeiate grijile pentru soarta planetei şi
pledează în spirit darwinist pentru supravieţuirea celui mai
tare, înainte de a trece, în final, de partea lui Noe. Şi
totuşi, nici măcar nelipsitele artificii finale nu au putut
escamota absenţa unui happy end: în condiţiile în care
cea de-a doua Arcă a lui Noe lansează ea însăşi mesaje
S.O.S., nu mai avem practic unde să fugim (pe altă planetă?) şi
nu există altă cale de scăpare decît să ne schimbăm modul
de viaţă, pentru a salva planeta, dacă nu cumva este deja prea
tîrziu. În concluzie, Potopul rămîne un spectacol
memorabil şi un manifest tipic pentru „filozofia“ programului
„Linz 09“, caracterizată prin nevoia de armonie,
responsabilitate civică (ba chiar cosmică) postindustrială,
excelenţă tehnică şi un realism deziluzionat.
––––––––––––
* Imagini şi filme video cu cele 40 de
tipuri de animale, inclusiv modul lor de confecţionare şi de
deplasare, pot fi vizionate pe www.linzkreaturen.at.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters