OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teoria Relatiilor Internationale, acea printesa a disciplinei academice care se ocupa cu relatiile dintre state, este aparent incapabila sa explice intr-un mod satisfacator complexitatea conflictelor majore in epoca globalizarii. Cu atit mai putin pare ea apta sa elucideze rolul jucat de catre actori secundari in cadrul acestor conflicte.

Cind te gindesti cit de simple pareau lucrurile in lumea bipolara pe care am lasat-o in urma, te-apuca pur si simplu nostalgia. in acea lume trecuta, aveam de a face fie cu explicatiile oferite de abordarea numita „realism“, fie cu cele ale scolii poreclite (mai ales de adversarii ei) „idealism“. Actorii principali erau „uliul“ si „porumbelul“.
Prima punea accentul pe forta militara, resurse pentru sustinerea acesteia si echilibrul de puteri; a doua pe crearea si utilizarea institutiilor internationale menite sa evite conflictul armat sau sa medieze intre adversari odata acesta izbucnit. in cadrul primei scoli, rolul actorilor secundari era practic redus la a fi oratanii in cerdac.

Optiunea lor era fie de a-si alatura vagonul trenului uneia din cele doua mari puteri (ceea ce teoreticianul Kenneth Waltz denumea bandwagoning), fie de a sari in vagonul celeilalte mari puteri, in speranta de a evita dominarea de catre cea perceputa drept o amenintare mai mare la adresa propriei existente suverane. in prima decada a existentei sale, Romania comunista a mers pe prima cale, apoi a mizat din ce in ce mai pronuntat pe cea de-a doua, desi autonomia in cadrul Pactului de la Varsovia, mai degraba decit o adevarata independenta, era miza acestei optiuni in anii ce au urmat primei decade. O echilibristica determinata atit de geopolitica, cit si de factori ideologici. Dar una facilitata si de posibilitatea exploatarii instrumentelor oferite de partizanii scolii idealiste. Sa ne amintim de un Corneliu Manescu prezidind Adunarea Generala ONU, de rolul jucat de Bucurestiul comunist in contactele dintre SUA si China lui Mao, precum si in medierea conflictului israelo-egiptean.
Ce factori influenteaza insa comportamentul la nivel international al statelor secundare sau tertiare in prezent? Care este astazi rolul orataniilor?

Conflictul din Kosovo si pozitia Romaniei in cadrul acestuia ofera posibilitatea unei analize pertinente. Avem aparent de a face in prezent cu o unipolaritate la nivel international, desi durata acesteia este din ce in ce mai incerta. Globalizarea este cel de-al doilea factor care influenteaza comportamentul la acest nivel. Si o face intr-un mod paradoxal. Factori de natura fie de politica interna, fie cu specific strict regional, ajung sa joace un rol mai important decit il puteau juca in trecut. Ne-am fi putut astepta la o situatie in care, pentru o Romanie membra a NATO si a Uniunii Europene – deci o Romanie care, din punct de vedere strategic, n-a fost nicicind in istoria ei mai sigura in fata pericolului de la Rasarit –, sa nu existe dileme prea mari. Dar iata ca, mirabile visu, adversari politici altfel ireconciliabili pe plan intern vorbesc la unison in problema Kosovo si disonant fata de aliatii lor la nivel international. Atit presedintele Traian Basescu, cit si Ministrul liberal al Afacerilor Externe, Adrian Cioroianu, insista in respingerea pozitiei americane.

Secretarul de Stat SUA, Condoleezza Rice, afirma ca „un Kosovo independent este singura solutie de stabilizare a Balcanilor“. Uniunea Europeana, prin vocea ambasadorului german Wolfgang Ischinger, care reprezinta nu numai propria tara, ci si Marea Britanie, Franta si Italia in cadrul Grupului de Contact in problema Kosovo (grup ce mai include Statele Unite si Rusia), e mai putin radicala, dar cere, totusi, un statut special pentru regiune, supervizat la nivel international. La Bucuresti perspectiva este diferita. Potrivit agentiei Mediafax, Basescu afirma la 25 septembrie ca „problema Kosovo“ nu trebuie „sa creeze precedente in alte zone din Europa, apropiate de Romania“ si ca pozitia Bucurestiului este una la care „nu putem renunta, atit din interes national, cit si regional“. Aflat la New York, unde participa la sesiunea Adunarii Generale a ONU, Cioroianu afirma la rindul lui ca pentru Romania „o decizie unilaterala de proclamare a independentei Kosovo ramine un scenariu de nedorit“.

„Interesul national“ la care se referea presedintele nu e greu de depistat. Este vorba de teama ca un asemenea precedent sa nu faciliteze efortul UDMR si al radicalilor maghiari din Consiliul National al Maghiarilor din Romania de a promova autonomia acestei minoritati, mai ales in situatia in care, in viitorii doi ani, Parlamentul European va discuta problema autonomiei. Este exact si motivul pentru care Romania se gaseste in aceeasi barca in care se afla si Slovacia, si ea membra NATO si UE, si ea avind o substantiala minoritate maghiara (10% din populatie), asa cum afirma recent prestigiosul cotidian International Herald Tribune. intr-o intilnire avuta la New York cu omologul sau maghiar, doamna Kinga Goenz, Cioroianu afirma insa ca „Romania nu se gindeste la Transilvania atunci cind abordeaza problema viitorului statut juridic al Kosovo“. El admitea in fata jurnalistilor ca a discutat cu Goenz si problema autonomiei, adaugind insa ca acest concept trebuie bine definit. „Sa nu ne grabim sa aruncam pe piata lucruri care nu sint bine intelese si sa dam semnale confuze pentru societatile noastre“, spunea ministrul. Rezulta de aici ca nici pozitia reprezentata de Ischinger nu este pe placul Bucurestiului.

Care ar fi insa motivele ce determina pozitia Romaniei? Potrivit ministrului nostru de externe, „Kosovo poate avea consecinte asupra altor dosare, cum ar fi conflictele inghetate ca Transnistria sau Bosnia si Hertegovina“. Foarte exact. Numai ca aici Romania se afla, in mod paradoxal, mai degraba alaturi de Moscova decit de propriii aliati. Prin cea mai autorizata voce, cea a presedintelui Vladimir Putin, Federatia Rusa a afirmat nu o data ca independenta regiunii Kosovo ar crea un precedent pentru recunoasterea internationala a independentei autonumitelor republici separatiste din Transnistria, Abhazia si Osetia de Sud, dirijate de Moscova. De altfel, exact din aceleasi motive se opun Cipru si Grecia independentei regiunii, luind in considerare asa-numita si tot atit de nerecunoscuta pe plan international Republica a Ciprului de Nord, creata dupa invazia insulei de catre forte turcesti in 1974.

in cazul Romaniei, Greciei, Ciprului si Rusiei, solidaritatea cu Belgradul mai poate fi motivata confesional, desi aceasta motivatie nu joaca, totusi, un rol atit de important. O dovedeste faptul ca Bulgaria, nu mai putin ortodoxa, nu li se alatura. in schimb, li se alatura oarecum catolica Spanie, si ea anxioasa fata de consecintele unui precedent kosovar. Spania este formata, potrivit constitutiei din 1978, de 17 asa numite „comunitati autonome“, fiecare bucurindu-se de diferite grade de autonomie. Dar in Tara Bascilor si, in mai mica masura, in Catalonia, exista forte ce nu se multumesc cu atit, iar activitatea terorista a organizatiei basce ETA o dovedeste cu prisosinta.
Iata, deci, ca in contextul globalist, unipolaritatea nu mai descrie citusi de putin dominatia unei singure puteri. Nu altfel stateau lucrurile pe vremea Imperiului Roman. Numai ca atunci nu aveam de a face cu o situatie in care informatia rapida, si deci si cooperarea nu mai putin rapida a unor actori secundari si tertiari, era fizic posibila.

Un scenariu inimaginabil din perspectiva uliului sau a porumbelului. Sa aruncam, in consecinta, pe fereastra disciplina numita Teoria Relatiilor Internationale? Ar fi nesabuit. O abordare mai recenta in aceasta disciplina (e vorba de Socioconstructivism) indeamna la analiza relatiilor internationale in termeni de perceptia „Celuilalt“ in functie de propriile interese, motivatii si (de ce nu?) prejudecati. Mi se pare cea mai potrivita cazului analizat. Abordarea se bazeaza pe conceptul numit „principiul oglinzii“. Judecam, cu alte cuvinte, intentiile „Celuilalt“ in functie de propriul nostru comportament intr-o situatie similara. Dar, de cele mai multe ori, uitam ca un trecut diferit institutionalizeaza in propriile noastre minti perceptii diferite ale prezentului.

Nu pot insa finaliza aceasta analiza fara a ma referi la pozitia Serbiei insesi. Belgradul este acum dispus sa acorde cea mai larga forma posibila de autonomie provinciei cu o populatie de 90% albanezi. Este exact ceea ce anulase Slobodan Milosevici in 1987. Numai ca doua decade mai tirziu pare a fi prea putin si mult prea tirziu. Abba Eban, ministru de externe al Israelului in anii ’60, spunea ca palestinienii „nu pierd niciodata ocazia sa piarda o ocazie“, referindu-se la refuzul lor de a negocia cu Israelul dupa Razboiul de Sase Zile din 1967. Se pare ca palestinienii nu sint unici din acest punct de vedere. Dar oare numai sirbii li se alatura? Citi dintre noi au curajul sa se uite in oglinda atunci cind propunem „Celuilalt“ ceea ce ieri fusesem implorati de catre acesta sa acceptam? Cite divorturi, cite deprimari ar fi ocolite, daca n-am fi si noi „specializati“ in a nu pierde ocazia de a rata ocaziile? Si citi dintre noi realizeaza ce au pierdut numai cind pierderea devine ireparabila?
Kosovo inseamna „Cimpia mierlei“. De 20 de ani mierla a fost redusa la tacere. S-a vazut ca nici ulii, nici porumbeii nu mai sint actori unici. Dar orataniile ramin, totusi, consemnate in ograda lor. A venit vremea sa graiasca bufnita, pasarea care simbolizeaza inteligenta. Si poate a sunat si ceasul psihiatrilor.