OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traim in Romania. Stim cite ceva din istoria Frantei, Germaniei, Angliei, Italiei si Spaniei, eventual, cea a Statelor Unite. Sau poate a vreunei tari mai exotice din Africa sau din Extremul Orient, daca avem curiozitati sau vreun interes aparte. Greu de crezut ca stim cite ceva despre istoria vecinilor nostri din Balcani sau de dincolo de Tisa. Sirbii au trait si traiesc alaturi de romani de secole bune. Crestini, ca si noi romanii – eventual armenii, daca ar fi sa fiu trimis la minoritatea din care, teoretic, fac parte, cu sau fara voia si acceptul meu – crestini ca si bulgarii, grecii, macedonenii si aromanii, crestini ca si venetienii si croatii si slovenii si parte din albanezii si bosniacii care au fost islamizati mai mult cu sila decit cu mila.

Istoria comuna a Balcanilor a stat sub semnul pastrarii identitatii nationale. Cind Europa, departe de a fi unita, nu a stiut sa-si pastreze unitatea crestina si Marea Schisma de dupa conciliul de la Niceea a impins la 1.000 de ani de lupte fratricide in sinul crestinatatii. Care a dus la mult cunoscutul moment de rascruce – chiar si acest cuvint banal induce ceva anume! – al Caderii Constantinopolului. Dupa care Europa nu a mai fost Europa de dinainte, si atit catolicismul, cit mai ales ortodoxia au trebuit sa faca fata unor uriase provocari. Drame.

Cataclisme, chiar, ale istoriei. Secolul al XIX-lea a insemnat redescoperirea sentimentului national, el a redefinit noul chimism al identitatii bazate pe unitatea de limba si credinta a multor popoare. Sigur ca marele dusman al europenilor au fost ei insisi, pina sa apara ceea ce istoricii au numit Marele Turc. intre momentul de glorie al cuceririi maretei capitale a Bizantului, Constantinopol – chiar este de mirare ca n-a mai aparut dupa 1989 o noua editie din faimoasa lucrare a lui Steven Runciman –, cind sultanul Mahomed I a intrat calare in Sf. Sofia, si asediul Vienei, de cind incepe declinul Imperiului Otoman, au fost secole si momente dramatice ce au lasat urme adinci. in constiinta popoarelor balcanice, mai mult chiar decit a celor europene. Chiar daca este un dezastru militar, infringerea sirbilor de pe Cimpia Mierlei, la 1389, are o incarcatura simbolica greu de evaluat in termenii birocratici de astazi ai inaltilor functionari de la Bruxelles sau ai expertilor de la Pentagon.
Kosovo este miezul tare al istoriei sirbilor.

Kosovo este o tragedie ce a nascut si a dat identitate unei natiuni.
Kosovo este si moartea Cneazului Lazar, pe cimpul de lupta – ca si a sultanului Murat, singurul sultan otoman care moare in cursul unei batalii, chiar daca nu ucis in lupta directa –, si face parte din patrimoniul simbolic al natiunii sirbe. Este extrem de dificil sa accepti, oricit pragmatism ai avea si oricite alte posibile avantaje – care? – ti s-ar propune, ca simplu cetatean sirb, sa accepti cedarea locului numit Kosovo din trupul propriei tale tari. Nu este vorba de valorile si principiile noii Europe, este vorba de clipe cruciale din destinul unei natiuni. Cind generalul grec Metaxas, de exemplu, a spus „Ohi!“ („Nu!“) italienilor care au invadat o tara, dar nu au reusit sa invinga un popor. Daca bombardarea Iugoslaviei putea gasi o anume justificare ideologico-politica, acordarea si recunoasterea independentei regiunii numite Kosovo, din statul suveran si independent numit Serbia, ar fi o mare eroare. Nu are de ce sa ne bucure ce s-a intimplat cu fosta Iugoslavie.

Pe un pamint unde si-au virit coada multi si s-au confruntat diferite interese, de la mai noii veniti turci otomani, pina la austrieci, italieni, bulgari, greci si unguri sau rusii care nu puteau nici ei sa lipseasca. Doar romanii nu s-au aflat in conflict cu vecinii nostri de dincolo de Dunare, care au tot avut de luptat, ba cu unii, ba cu altii. Pina sa obtina independenta statala moderna, dar si dupa aceea, cind in Primul si al Doilea Razboi Mondial au avut de suferit enorm. Dar nu s-au lasat striviti. Nu vrem sa-i idolatrizam pe vecinii nostri, incercam sa atragem atentia asupra unui mare pericol: cel al dezmembrarii fostei Iugoslavii, si, acum, a Serbiei. Orice solutie se poate gasi pentru Kosovo, dar nu independenta statala. Steag si imn national. Nu pot coexista doua state albaneze, asa cum existenta Moldovei lui Voronin este o aberatie. Se pot gasi solutii de lunga durata, autonomie largita, orice alte inlesniri care sa satisfaca orgoliul si identitatea majoritatii, de astazi, albaneze, dar nu independenta statala.

Romania nu trebuie sa ceara acordul Washington-ului sau al Bruxelles-ului ca sa fie alaturi de guvernul de la Belgrad si sa sprijine o rapida admitere a ei in UE, care ar face caduca orice miscare a UCK-ului de la Pristina. Un stat musulman in coasta Europei ar fi un potential pericol grav. Cu minoritatile, oricit de albaneze ar fi ele, se poate discuta si exista suficienta legislatie ca sa le fie recunoscute drepturile. De aceea, Romania trebuie sa iasa la rampa si sa militeze pentru un Kosovo modern si democratic inlauntrul granitelor statului sirb. Un prim pas a si fost facut. Presedintele, Parlamentul si Guvernul Romaniei pot actiona in solidar, alaturi de autoritatile de la Belgrad, pentru pastrarea suveranitatii statale asupra regiunii Kosovo. Pentru pacea si securitatea Europei, din care, cu siguranta, si Albania, si restul de state balcanice, inclusiv Turcia, vor face parte. Nu peste multa vreme. Spre binele tuturor.