OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In privinta independentei provinciei Kosovo, intreaga opinie publica romaneasca „roieste dupa un semn“. Cu mic, cu mare si in modul cel mai spontan, ne-am trezit raliati cauzei supreme, indisputabile, a interesului national. Adica unei urgente autoevidente si obiective. „Unitatea si integritatea“ tarii se afla in pericol, este amenintata „glia“, este pus in cauza „pamintul stramosesc“ (asta ca sa amintim numai citiva dintre stimulii etno-patriotici la care mintile noastre sint conditionate sa reactioneze mecanic inca de pe scaunelele gradinitei, daca nu din leaganele cresei).

Cum sa nu paleasca orice diferente de convingeri morale si politice, atunci cind in cauza este insasi Romania! Idei, principii, valori? Astea sint mofturi, in fata sanatosului instinct al solidaritatii, cu oricine si cu orice pret, pentru cauza nationala. In ceasuri de primejdie, cum sa nu fraternizam cu totii, uitind de maruntele noastre diferente de opinie sau de rolurile de lupi si de miei pe care le-am jucat inainte de 1989? Cum sa nu mobilizezi toate resursele in asemenea ceasuri de restriste? De exemplu, cum sa nu scoti la scena deschisa si cum sa nu porti triumfal pe la toate televiziunile un veteran al mobilizarii fascistoide a maselor, ca dl Adrian Paunescu, sau un profesionist al imprecatiei patologice, al isteriei colective si al delirului citational semidoct precum incercatul ideolog tracomano-crestino-securistic, dl Corneliu Vadim Tudor?

O constiinta vinovata
Ceea ce este cu adevarat inspaimintator in acest moment istoric nu este presupusa influenta dizolvanta pe care ar putea-o exercita independenta minusculei republici kosovare asupra Romaniei, ci uniformitatea, violenta si spontaneitatea cu care romanii au reactionat la eveniment. Aceasta reactie pune in evidenta o constiinta vinovata care ne vine din faptul ca, necrezind noi cu adevarat in lege, in principii, in valori, nu prea avem cum sa ne construim un concept articulat, stabil, de legitimitate. Sa ne gindim doar la cit de precara, daca nu complet inexistenta, este educatia juridica in invatamintul nostru public (incluzind aici si facultatile de resort, care produc tehnicieni rigizi sau, in cel mai bun caz, sofisti sireti, in nici un caz barbati si femei cu simt al misiunii). In consecinta, este virtualmente imposibil sa te simti instalat intr-o stare de stabilitate, de legitimitate, daca nu ai un concept al legitimitatii. Iar aceasta stare de ambiguitate si precaritate afecteaza atit imprejurarile vietii noastre de zi cu zi, cit si modul nostru de a ne intelege si defini conditia ca natiune. Atita timp cit nu credem in forta legii, atita timp cit nu am interiorizat principiile unei ordini de drept, transformindu-le in valori, este greu de crezut ca ne vom simti acasa in fruntariile propriului nostru stat.

Fara o viguroasa educatie pentru rationalitate, in general, si pentru rationalitatea juridica, in special, vom ramine intotdeauna cu sentimentul ca nasterea Romaniei moderne a fost o simpla intimplare, un fel de catastrofa fericita, survenita in baza principiului ca la barza chioara ii face Dumnezeu cuib. Vom simti, undeva, in zona nelinistilor pe care nu indraznim sa le recunoastem nici fata de noi insine, dar care ne determina obsesiv comportamentele, ca Transilvania si Banatul reprezinta niste prazi ale norocului, care nu sint ale noastre decit atita timp cit le tinem cit mai strins in gheare. Si tocmai pentru ca gindim asa, tocmai fiindca, in fond, ne simtim instabili, confuzi, ilegitimi, vom avea impulsul sa compensam prin patetisme si violenta simbolica (adica prin amenintari mai mult sau mai putin voalate la adresa „dusmanilor“, cum se spune in manele). Iata de ce in asemenea momente ies la suprafata, intotdeauna, specialisti ai retoricii gaunoase, de speta celor evocati in primul paragraf al prezentului articol.

In opinia clasicilor, trecerea de la barbarie la civilizatie inseamna, in buna masura, depasirea sau controlul fricilor obscure. Or, asta este posibil doar in masura in care seninatatea rationala preia controlul asupra instinctelor noastre, in masura in care ajungem sa ne definim pe noi insine in sistemul de referinta al tuturor natiunilor civilizate, iar nu in termenii propriilor noastre simbolisme tribale. Insa obiectivul acesta este de nerealizat, atita timp cit istoria ne este povestita la scoala in stilul epopeic al trilogiei Stapinul inelelor. Atita timp cit invatam ca Unirea de la 1918 este rezultatul manifestarii unui miraculos destin al neamului, iar nu cel al aplicarii unor principii universale de drept, in baza carora Transilvania a revenit Romaniei in baza optiunii majoritatii, care era romaneasca. Oare citi dintre noi ies din scoala cu reprezentarea ca Romania Mare este un rezultat direct al valorilor politice, juridice, morale ale modernitatii liberale si democratice, iar nu implinirea vreunei mistice misiuni transmise, conspirativ, din negurile epocii voievodale?

sa ne schimbam radical intelegerea valorilor noastre fondatoare
Este foarte greu sa atingi calmul mental in chestiunea legitimitatii nationale, atita timp cit esti un pseudo-cetatean, care nu isi cunoaste drepturile si, in consecinta, nu pune pret pe notiunea de drept. Daca vrem cu adevarat sa scapam de constiinta noastra vinovata, daca vrem sa nu mai fim impovarati de sentimentul difuz al ilegitimitatii si sa nu fim mereu obligati sa-l ascundem prin discursuri agresive si sforaitoare, atunci va trebui sa ne schimbam radical intelegerea valorilor noastre fondatoare. Va trebui, de exemplu, sa incepem sa invatam la scoala ca noi, romanii de astazi, descindem nu din miticii traco-geti, ci din Proclamatia de la Islaz, aceea care, la 1848, afirma raspicat drepturile si libertatile cetatenesti ale lumii civilizate.
Atitudinea fata de independenta republicii kosovare este o chestiune complexa, care implica o foarte dificila punere de acord a principiilor de drept international cu starea de fapt. Daca, insa, reactia societatii romanesti (nu doar a presei sau a politicienilor) ar fi fost una rationala, care ar fi luat in serios principiile si valorile, iar nu una care porneste din confuzia mentala si morala a constiintei vinovate, ar fi fost imposibil sa se omita evidenta ca dreptul la autodeterminare al albanezilor din Kosovo este absolut acelasi cu dreptul de autodeterminare al romanilor ardeleni care a stat la baza Unirii din 1918.