OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

în mai imaginile cu mine pălesc. cineva

bate mingea prin sat. să te trezeşti

ca să arzi.

furtuna se sparge pe fundul oceanului

rostogolindu-se apoi în sus, o spirală coborîtoare de vînt

în apă

din cer cad pietre

un val imens apare din senin

şi se năpusteşte peste pămînt

stoluri de păsări

aterizează

din cînd în cînd

în apă

limbajul e insuportabil

declaraţia muntelui cenuşiu

în ochiul urgiei începe apocalipsa

importanţa de a înţelege faptul că fiecare e singur. mişcarea

soarelui peste suedia. în curînd va fi vară. te

iubesc chirurgical.

înclinaţia ta pentru incizii nu e suedeză. mîna se transformă

într-o aripă neagră, zboară.

cînd o să dispar, o să-mi aduc aminte să

mă gîndesc la noi

alunecăm unul printr-altul

lacul de sub pămînt în munte

dealuri şi păduri jos în

oceanul verde şi întunecat

un banc de peşte şi plancton inundă

trenurile subterane înecate

felinare stinse răsar ca nişte cruci pe

dealuri, în afara oraşului

dar tu şi cu mine sîntem încă aici.

nu-mi mai pot ceda cuvintele fantasmelor.

n-o să le mai cedez. a devenit o chestiune care ţine prea mult de singurătate. eu şi

cu tine ne încuiem feţele larg deschise şi poate palide

în întunericul roz şi vineţiu al încăperii.

ne uităm la the knife în trädga˚rn şi braţul alb al unui schelet

se întinde de pe scenă prin

întuneric şi prin noi. afară se înserează.

porţi un tricou negru

cu un craniu verde care parc-ar ţipa

dar e linişte şi luăm autobuzul.

brusc apare ceva care tulbură. singurătatea pe care

am căutat-o e la göteborg.

de-a lungul anilor mii de metri de ploaie au căzut.

blank.

neon cînd te întorci acasă. spermă scurgîndu-se

pe pantaloni. nu. de ce.

plonjăm adînc în groapa marianelor

vapoare şi nave zac pe fundul ei

containăre cu amintiri înecate

în mormîntul adînc morţii se cară unul pe altul

de pe o plajă pe alta

încercînd să găsească o ieşire, şi casa şi pe noi

îţi aminteşti zăpada şi felul în care ne plecam capetele?

felul în care nu voiam niciodată să ne plecăm capetele, felul în care

nu ne plecam capetele? îţi aminteşti zăpada şi iarna şi

pielea mea? pielea fină şi craniul de

dedesubt? focul în păduri,

puloverele noastre ude leoarcă atîrnînd de crengile copacilor?

sub pămînt moluştele înoată înapoi prin

ceaţă, pereţii

creaturi gigantice mişcîndu-se anevoie prin masa de apă

fără să fie conştiente de prezenţa noastră mişcîndu-şi aripile

gonind mai departe în beznă

o cădere de zăpadă îngheaţă totul într-o fotografie

o imagine a timpului

zăpada luată de apele uriaşe

ochii mei urmăresc întreg procesul, iar şi iar

hainele agăţate de fereastră la uscat. a fost

o noapte înăbuşitoare şi teribil de liniştită. nu mai e nevoie de

cuvinte

ca să înţeleagă toată lumea. încă o dată îmi pun

masca din cîrpe şi oase.

peisajul din vise este un cîmp

o stradă mărginită de clădiri care ies

din contur

un cablu negru subţire conduce amintirea în costumul de cosmonaut.

cînd ai descris cu mîinile semnul în aer

sau poate cu gura n-am înţeles

faţa mea e altă faţă

înăuntrul căştii de sticlă

nişte mîini presează geamul

picături de apă scurgîndu-se pe lateral

o ceaţă orizontală. deşi ştim

că aici nu e oxigen şi

n-ar trebui să bată vîntul. dar bate. în colţul ochiului meu.

te urmăresc cum slăbeşti cu grijă butonul de presiune de pe costumul de cosmonaut înainte să-ţi dai jos

casca şi faţa ta să fie inundată de un val

în depărtare, în adîncuri,

dincolo de peretele albastru întunecat

zac rămăşiţele atlantidei

odihnindu-se în mare

şi mai departe: un oraş

fuziunea dintre sticlă şi copaci

şiruri nesfîrşite de clădiri

valuri de rabie peste europa.

dacă aş avea o amintire: un pîlc de copaci

poate un cîmp unul galben un drum vechi

picioarele unor copii în iarba dintr-un

şanţ o piatră caldă în palmă răsăritul soarelui pe

pleoape vîntul prin păr

fiare ascunzîndu-se printre stînci. bestii mutante

bătrîne de cînd lumea. un ochi alb între foi.

drumul picăturilor printre crengile

pădurilor de sub pămînt

ultima expediţie înăuntrul acestui limbaj

deodată un dragon. trupul uriaş

(încă plin de nămolul care i s-a încarnat

în pielea verde, strălucitoare) şerpuind

prin faţa noastră, ridicîndu-se brusc

o siluetă fantomatică

stînd înaintea bestiei goale

reflectoarele ochilor săi mătură

întinderea fără margini a hărţii înainte să ne părăsească brusc

şi să-şi ia zborul ca o navă spaţială.

ceea ce a fost odată o imagine o amintire

o rază de soare chipul unui animal acasă jurnalul

lipsă mirosul verii aşa cum

îmi amintesc felul în care nu a fost

te iubesc şi scriu asta scriu şi scriu

apoi şterg aproape tot. mîinile ard.

a înţelege melancolia faptului de a fi deschis.

fum ridicîndu-se din piept.

noaptea vine tîrîndu-se printre stînci. iarbă

înaltă măturînd valurile. suprafaţa de plastic verde

întunecîndu-se. ceaţa măturînd nisipul. tu

abia mă mai vezi. felul în care luminile tale

strălucesc şi semnalizează. stăm întinşi departe unul

de celălalt.

ventilatoarele din piept bîzîind silenţios. o singură inimă

(se face iar noapte)

ultima literă din alfabet este o poartă.

într-o dimineaţă devreme soarele cade spărgîndu-se în ocean

bei un lichid transparent

noi sîntem ultimii

ne trezim acoperiţi de hîrtii ude.

verde. cîmpuri verzi. în fundal:

o oglindă cu două feţe chipurile noastre în oglindă

devin

ceaţă. chipurile noastre

strălucesc cînd intrăm în

raiul de sub pămînt

morţii alunecă de-a dreptul prin noi. ne amestecăm cu

siluetele lor ambigue verzi.

cînd ieşim afară pe partea cealaltă timpul

s-a schimbat

totul e corupt. nimeni nu mai crede în apocalipsa

eliberatoare. poţi să citeşti?

simţi mirosul suediei?

vara asta ne-am dat seama că nu avem limite.

nu mai are nici un sens. sîntem încă un singur

trup, o singură respiraţie? [...]

 

Dacă ar exista categoria „lirism aseptic“, suedezul Kristofer Flensmarck (n. 1976) s-ar încadra acolo perfect. Ba chiar cred că ar fi unul dintre cei mai reprezentativi autori de acest fel. Fragmentul pe care i l-am tradus face parte dintr-un volum numit Ultima expediţie. Aseptice şi, totuşi, încărcate de o sensibilitate controlată parcă de un aparat de mare precizie, versurile lui sînt cît se poate de poetice în sensul cel mai bun al cuvîntului. Fiindcă Flensmarck vorbeşte la un moment dat de „ultima expediţie înăuntrul acestui limbaj“ şi despre „autorul analfabet“ (ca altă dată Virginia Woolf, care visa o carte cu pagini albe), cred că poezia lui poate fi citită şi ca o încercare de a accesa acel limbaj care nu ascunde, care nu trădează sensul, ci, oricît de sec sau de simplu ar deveni, susţine, pînă la urmă, mai bine chiar decît orice teorie, substanţa, acel ceva pe care orice poet adevărat îl caută prin scris. Poezia lui Kristofer Flensmarck este o „ultimă expediţie“, mereu şi mereu. „Ultimă“ nu în sens de final, nu patetic, nu în disperare, fără nimic agresiv sau spectaculos. E foarte interesant cum reuşeşte acest poet să umble la motivaţiile puternice, tari, la rosturile literaturii fără nici un strop de încrîncenare. El e conştient că „ultima literă din alfabet este o poartă“. Deci, limbajul, despre care spune la un moment dat că e insuportabil, este doar o cale, nicidecum un scop în sine. (Adela GRECEANU)