OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe 20 ianuarie 1942, într-o suburbie elegantă a Berlinului, la Wansee, s-a născut una dintre cele mai sinistre măsuri din istoria lumii. Cîteva căpetenii ale regimului nazist – funcţionari de rang înalt ai partidului, reprezentanţi ai Ministerului de Externe şi ai Serviciilor Speciale veniţi la o întrunire secretă – au hotărît exterminarea evreilor din Europa şi din teritoriile ocupate din Nordul Africii. Aşa s-a ajuns la ceea ce germanii au numit Endlosung, Soluţia Finală, care a dus la grozăvia Holocaustului. Milioane de oameni nevinovaţi au fost strămutaţi şi apoi ucişi în faimoasele lăgăre de concentrare, cu sinistrele lor camere de gazare, pentru a „purifica“ (Judenfrei) Germania şi restul Europei de cei consideraţi, de propaganda naţional-socialistă, Untermensch (suboameni). Abia după victoria Forţelor Aliate şi terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial (s-a ştiut exact) şi după Procesul de la Nürnberg (s-a condamnat ferm) ceea ce numim, de atunci, crime imprescriptibile împotriva umanităţii. În Germania acestor zile, s-a comemorat această teribilă filă de istorie europeană. Profităm de acest prilej pentru a atrage atenţia aupra cîtorva cărţi recent apărute în România, ce ating acest subiect dramatic.

 

• Aşa ajungem la o lucrare ce aparţine unui ziarist francez, Antoine Vitkine. Volumul Mein Kampf. Istoria unei cărţi (Editura Vremea, 2011, traducere de Silvia Colfescu) este o atentă şi bine documentată trecere în revistă a destinului unei cărţi prin care Adolf Hitler îşi expune ideile rasiste, xenofobe şi antisemite, fantasmele lui ideologico-politice prin care se va ajunge la rinocerizarea poporului german şi la camerele de gazare, în care vor pieri milioane de oameni. Nu se pun în discuţie ideile lui Hitler, ci destinul unei cărţi care a produs enorm de multe victime.

Am aflat, astfel, despre succesul ei în Germania interbelică, dar şi în alte colţuri ale lumii, unde ideile rasiste şi naţionalismul exagerbat au prins. Şi au produs aderenţi. Un ultim capitol al acestei bine documentate lucrări este dedicat aventurii lui Mein Kampf în Turcia. Surpriza ar fi mare, dacă nu am şti ce s-a întîmplat în secolul trecut. Dar povestea postbelică a cărţii lui Hitler în Turcia, chiar în ultimele decenii, se dovedeşte plină de detalii semnificative. Editată în zeci de mii exemplare, Mein Kampf devine un bestseller şi are un mare succes, dacă nu de librărie – căci, oficial, în Turcia este interzisă –, măcar de public. Există un interes notabil pentru acest tip de discurs, aparent patriotic, dar violent rasist şi şovin, care poate prinde mai ales la cei needucaţi, ce cad pradă îndemnurilor naţionalist-xenofobe, rasist-fals patriotice. Asasinarea unui intelectual turc de origine armeană, acum 5 ani, precum Hrant Dink, este legată şi de aceste lecturi, care pot influenţa, în rău, vieţile noastre. Dosarul crimelor din secolul trecut rămîne în continuare deschis. Din nefericire.

 

• Războinicii lui Hitler (Editura Litera, 2011, traducere din germană de Roland Schenn) este o extrem de interesantă lucrare dedicată de Guido Knopp cîtorva figuri marcante ale elitei militare naziste. Şase personaje de mare faimă: generali, feldmareşali sau amirali (Rommel, Keitel, Manstein, Paulus, Udet şi Canaris), militari de carieră, ajunşi la cele mai înalte titluri şi funcţiii în Wermacht sau Abwehr, personaje-cheie pentru regimul nazist, dar şi oameni apropiaţi lui Hitler sînt portretizate exemplar.

Militari cu reale calităţi ajung să servească un regim ce se dovedeşte criminal. Iese, astfel, la iveală, încă o dată, cum obedienţa şi servilismul, dincolo de profesionalism şi competenţă, pot conduce la opţiuni greşite şi la mari drame. Nu doar personale, cît, mai ales, contribuind direct sau indirect la cele colective. Responsabilitea într-un regim politic autoritar nu este doar a dictatorului, ci se răsfrînge, deopotrivă, şi asupra celor care-l slujesc cu devoţiune. Şi fără spirit critic. Nu e chiar simplu. Depinde de fiecare dintre noi în parte. De luat aminte.

• Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel semnează o monografie dedicată unei alte figuri marcante a celui De-al Treilea Reich. Este vorba despre volumul Heinrich Himmler. Viaţa sinistră a Şefului SS-ului şi al Gestapoului (Editura Meditaţii, 2011, traducerea de Ioana Bărzeanu). Citim biografia unui individ cu totul obişnuit şi banal, care, dintr-un simplu admirator al lui Hitler, ajunge unul dintre cei mai fervenţi susţinători. Traseul biografic este cu totul aparte.

O putere imensă ajunge în mîinile unui om mediocru, dar nu mai puţin ambiţios în planurile sale criminale. Capitolul dedicat Soluţiei Finale, despre care am pomenit la începutul acestui articol, este sugestiv. Milioanele de morţi care au urmat sînt şi responsabilitatea criminală a acestui funcţionar conştiincios şi meticulos. Faptul că un om obişnuit poate ajunge un criminal neobişnuit ar trebui, mereu şi mereu, să ne dea de gîndit. Tot ce s-a întîmplat atunci constituie un perpetuu memento mori.

• În acest context istorico-politic cred că ar trebui amintită şi masiva lucrare pe care jurnalistul Teşu Solomovici o dedică lui Ion Antonescu – Mareşalul Ion Antonescu. O biografie (Editura Teşu, 2011, prefaţă echilibrată şi fără opinteli de Răzvan Theodorescu) –, figură marcantă a istoriei româneşti în timpul celul de-Al Doilea Război Mondail, cînd răsucelile destinului îl aduc pe un merituos militar de carieră în postura de şef al Statului. Conducător. Practic, are putere absolută, după abdicarea lui Carol al II-lea şi preluarea tronului de către tînărul, pe atunci, Rege Mihai I.

Teşu Solomovici încearcă să contureze cît mai coerent posibil portretul acestui militar şi om politic. Judecat, condamnat şi executat de autorităţile comuniste româneşti, Ion Antonescu  este perceput, în ultimele decenii, ca un personaj tragic şi „bun român“, chiar dacă, oficial (juridic şi istoric), a rămas criminal de război. Teşu Solomovici întreprinde o lungă incursiune în biografia personajului şi face o atentă prelucare a bibliografiei dedicate lui Ion Antonescu. Se vrea, în intenţie, o percepţie cît mai nepartizană, care, pînă la urmă, poate să irite toate părţile. Şi pe evrei, care-l consideră pe Ion Antonescu responsabil – pe bună dreptate – pentru deportările în Transnistria, pentru Pogromul de la Iaşi, ca şi pentru toate măsurile antievreieşti emise sub directa sa comandă. Dar şi pentru o parte a românilor pentru care Ion Antonescu e perceput – mai ales prin demnitatea cu care s-a comportat la proces şi la execuţie – drept un martir al regimului comunist şi eliberator al Basarabiei. Autorul – tot încercînd să împace şi capra, şi varza – cade undeva la mijloc. De remarcat, totuşi, bogatul material istoric prezentat într-o manieră cursivă. Ion Antonescu rămîne criminal de război, chiar dacă destinul putea să-i ofere şi altceva mai bun. Poate într-o altă viaţă. Deocamdată, în cea dată fiecăruia, plătim pentru ce am făcut, bun sau rău, fiecare dintre noi.