LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. America, America, America

Autor: Cristina MANOLE | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Întîmplarea – sau cine, sau ce anume? – face ca un număr mare de cărţi recent apărute să fie legat, într-un fel sau altul, de ţara care, după ce a fost visul a milioane de prăpădiţi, a devenit marea putere mondială de astăzi. Care face şi desface mare parte din „socotelile“ – nu neapărat în sensul strict aritmetic – lumii unde vieţuiesc nu doar admiratori, dar şi destui hulitori, să spunem aşa, ai Americii. Ai Statelor Unite ale Americii, mai bine spus. De aceea, am selectat cîteva titluri şi autori legaţi de acest mit al zilelor noastre. Că ne place sau nu, că ştim cîte ceva despre Bhutan – oare pe acolo ce-o mai fi, că nu se aude nimic? – sau despre Noua Zeelandă, tot America reţine interesul.

Primul volum de care ne ocupăm este o bijuterie cu totul necunoscută cititorilor români, semnată de foarte cunoscuţii Ilf şi Petrov. Volumul America fără etaje (Editura Polirom, 2010) le vine mănuşă tuturor celor care vor să mai afle una, alta despre viaţa Americii şi a americanilor de dincolo de savantlîcurile livrate de politologii şi experţii de toate culorile. Una e America văzută de Baudrillard sau Jean François Revel, alta e cea descrisă de John Steinbeck, Dos Passos, Faulkner sau, iată, de minunaţii scriitori Ilf (Ilia Arnoldovici Fainzilberg, la obîrşie, aflăm abia cu această ocazie) şi Petrov (Evgheni Petrovici Kataev), sovieticii care au scris12 scaune şi Viţelul de aur. Mult gustate şi de Andrei Pleşu, care nu gustă chiar orice şi oricum. Bun.

Ce fac Ilf şi Petrov? Simplu, merg în America, unde petrec cîteva luni, între noiembrie 1935 şi ianuarie 1936, scăpînd de procesele de la Moscova care au dus la moartea multor dragi şi mîndri constructori ai comunismului. Nu ştim dacă a fost şi vreo misiune specială pe dedesubt – cine putea merge în SUA în acei ani, chiar aşa, hop-ţop şi de dragul ochilor lui Roosevelt şi Stalin –, dar cartea care a ieşit în urma acestei călătorii este minunată. Şi se citeşte pe nerăsuflate.

Cei doi ajung în New York cu vaporul „Normandie“, vizitează marea metropolă şi au destul umor cît să nu se lase antrenaţi de propaganda antiimperialistă şi anticapitalistă impusă la „ centru“ de „organe“. Descrierile lor – să nu uităm experienţa reportericească a celor doi, care, ca şi Serghei Dovlatov mai tîrziu, valorifică un gen, azi, privit chiorîş, acolo unde Brunea. Fox sau Geo Bogza au dat capodopere – nu sînt simple note de călătorie. Sînt prinse în insectarul uman american şi oameni, şi locuri, şi fapte – mai ştim noi azi cine a fost Elya Ehrenburg, dacă ne interesează doar ce scriu Anca Mizumschi, Andra Rotaru, Komartin, Vancu, Sociu, Elena Vlădăreanu, Adela Greceanu sau Miruna Vlada (ne vom ocupa cît de curînd şi de poezie, şi de poeţii de astăzi...)? –, astfel că un întreg peisaj capătă consistenţă.

O carte splendidă despre o Americă văzută aşa cum a fost.Spasiba tavarisci!, mulţumim, tovarăşi, am spus, în eternitate, unor scriitori simpatici care au murit, neaşteptat, neîmpuşcaţi. Unul în accident de maşină, celălalt, de moarte naturală.

Un alt volum ce se dovedeşte direct legat de SUA este lucrarea unui fost ofiţer în Marine Corps şi militar care a luptat în „Furtuna deşertului“, Jay A. Stout, pilot de vînătoare pînă să ajungă şi autor de cărţi – despre avioane şi aviaţie, dar şi despre întîmplările istoriei. După Saint-Exupéry, ca şi după faimosul pilot Richard Bach, autorul minunatului pescăruş Jonathan Livingstone, iată că şi Jay A. Stout semnează un volum:Fortăreaţa Ploieşti. Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler (Editura Meditaţii, 2010), plin de aventuri şi de păţanii. De această dată, adevărate. Politică şi istorie se împletesc deopotrivă, pentru a readuce în actualitate faimoasele bombardamente asupra Ploieştilor şi Bucureştilor, care au marcat generaţia bunicilor noştri. Mărturisesc că eram complet inocentă în materie de istorie militară, dar cele relatate în volum, cu picaje şi bombe, cu aterizări şi decolări, cu artilerie antiaeriană şi avioane de vînătoare, mi-au trezit, realmente, interesul. Păcat că nici un Thomas Pynchon român nu a reuşit un V autohton, pentru a trece literatura română de azi, din zona învîrtitului în jurul cozii în cea a marilor subiecte istorico-politico-sociale. Îi aşteptăm pe Radu Aldulescu sau pe admirabila Gabriela Adameşteanu măcar cu un roman despre WW2. Fortăreaţa Ploieşti este o carte non-fiction de o mare forţă epică. Idee pentru un roman românesc: viaţa celor 13 militari români din forţele speciale care au murit, recent, într-un banal accident, după ce au fost antrenaţi pentru cele mai dificile misiuni. Oare cine se încumetă?

Un alt tip de bombardament practică Laurenţiu Orăşanu. Scriitor român, cu lungi şederi în spaţiul american, ne oferă prin Autorul (Editura Criterion Publishing, 2010) un intens apel la memorie. Sînt povestiri de diverse facturi şi dimensiuni, scrise prin România şi SUA, dar, în mod cert, în româneşte. Şi miza cea mare a acestui volum, inegal, este povestirea titulară, chiar un microroman, am putea spune. Viaţa unui simplu individ, „om de prisos“ obişnuit, copil care vrea să devină „autor“ şi chiar ajunge, este o excelentă, realmente, radiografie a istoriei româneşti postbelice, unde avem şi activişti, şi oportunişti, şi oameni care fac istoria, şi oameni care o suportă. După ce a dat un straniu şi extrem de elaborat Dicţionar cu umor daco-tracic – în cea mai curată descendenţă, marca MHS –, Laurenţiu Orăşanu ne dovedeşte, prin Autorul, că se scrie în România şi proză-proză. Un autor care ar merita mai multă atenţie din partea criticii.

Jonathan Miles este un scriitor american care debutează, în 2008, cu romanul Dear American Airlines. Varianta românească apare în traducerea lui Andrei Oprea, curată, am putea spune, sub titlul Dragi American Airlines (Editura Leda, 2010).

Încă o carte cu şi despre americani. Şi totuşi... Născut în 1971, JM a scris de toate, mai ales pe teme exotice, despre cockteiluri în New York Times sau despre cărţi în Men’s Journal. Face multă publicistică, critică literară, scrie şi eseu pe la diverse reviste de mare prestigiu (The New York Times Book Review nu este chiar Flacăra). Locuri vizibile, să recunoaştem, care-ţi dau încredere în ceea ce faci şi scrii. Cu o biografie americană – nu a trecut nici prin Filologia bucureşteană, nici nu a fost pe la cenaclurile lui Crohmălniceanu sau Mircea Martin, a participat însă la raliul Paris-Dakar –, Jonathan Miles se impune rapid cu acest roman. Spumos, ironic, vioi, fără să se lase antrenat în paranteze analitice, JM povesteşte cu har despre o Americă pe care o trăieşte şi o percepe corect în toate detaliile ei. Mai vesele sau mai triste, cu locuri comune şi clişee, cu bucurii de-o clipă şi nefericiri de durată. Semn că se trăieşte, simplu şi firesc, şi în America, oricît ni s-ar părea nouă că acolo ar fi raiul sau iadul de pe pămînt.

Se trăieşte peste tot. Nu contează cum. Ironia poate să salveze multe.

Recomanda articolul prin: