OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aş începe acest excurs prin timp cu un volum mai aparte. Se numeşte banal- ironic Brazde peste haturi. Revisited, subintitulat Pagini salvate dintr-un samizdat colectiv (Editura Opera Magna, Iaşi, 2011), iar autorul, aşa-numitul Artelul textual, este format dintr-un grup de patru muşchetari din Iaşi. Nume bine cunoscute în colhozul – ca să utilizăm terminologia băşcălioasă a producătorilor de text de acum mulţi ani – cultural-scriitoricesc. Adică, în ordine alfabetică, eseistul eseist Sorin Antohi, şi mai eseistul ironic şi publicistul sprinţar numit Dan Petrescu – cunoscut de multă lume mai mult ca opozant vînjos al lui Nicolae Ceauşecu decît ca subtil comentator de cărţi şi fapte istorico-politice, proful universitar franţuzolog, stilist elegant şi denunţător feroce al prostiei organizate numite Securitate dr.Luca Piţu şi ultimul, dar nu cel din urmă, regretatul critic literar George Pruteanu, mediatizat de televiziuni ca versatil om politic sau conservator apărător al limbii române, dar cu totul necunoscut ca excelent critic literar şi traducător al lui Dante. Ar fi multe de pritocit despre acest grup de intelectuali ieşeni – cărora li se adaugă şi alte nume importante ale vieţii culturale, nu doar ieşene, precum Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, Valeriu Gherghel, Alexandru Călinescu, cumva grupaţi în jurul a două reviste – Dialog şi Opinia studenţească, fiecare cu rolul şi importanţa ei în a păstra libertatea spiritului într-un timp plin de „succesuri“ (formula îi aparţine domnişoarei Elena Băsescu şi nu este din epoca predecembristă) care au conturat o anume epocă. Cu oamenii ei cu tot. Avem publicat pentru prima dată, după ştiinţa noastră, un roman colectiv despre care s-a tot vorbit/pomenit, dar pe care nu l-a citit (mai) nimeni. Este meritul lui Luca Piţu că a sponsorizat acest opuscul – roman comis în anii 1982-1983, rămas neterminat, pentru că au intervenit organele abilitate şi s-a rupt firul textual, dar apoi salvat din labele Securităţii, după 1989, cît a fost posibil. Textul propriu-zis al celor patru prozatori improvizaţi are opt episoade şi 54-21= 33 de pagini. Doar atît. Restul cărţii este alcătuit din fel de fel de Apendixuri, ultrainteresante pentru a contura o epocă istorică. Partea grafico-vizuală este şi ea de pomină. Sobră şi fără jucăuşenii prefaţa lui Sorin Antohi, cu povestea grupului de la Iaşi şi a romanului colectiv. Cum la fel de sugestive sînt şi detaliile oferite de prozatorul Mircea Nedelciu, într-un interviu acordat lui Bogdan Rădulescu în 1998, adnotat de Ion Bogdan Lefter, şi binevenit asociate volumul de faţă pentru a contura atmosfera literară din ultimele decenii de ceauşism. Şi cum, pe diverse canale şi în diverse feluri, s-a trăit şi s-a creat în comunism, dincolo de cenzura ideologică şi şurubul strîns al Securităţii Statului. Sînt convinsă că volumul editat sub auspiciile supraironice ale lui Luca Piţu va atrage comentarii şi analize dintre cele mai serioase. Sic Transit Gloria Mundi.

Volumul colectivAmintiri din şcoală. Promoţia Spiru 66 ( Editura Naţional, 2011, concepţia şi alcătuirea volumului Nick Mircea Lerescu şi Mihai Vasilescu) se dovedeşte o carte plină de nostalgii şi de duioase aduceri aminte. Un mustos şi plin de farmec „Cuvînt însoţitor“ îi aparţine lui Andrei Pleşu. Sub formă de dialog interactiv între absolveţii unui liceu bucureştean de tradiţie – „Spiru Haret“ – sînt conturate nu doar portrete de cadre didactice şi colegi, dar şi un anume timp. Cîţiva ani din istoria recentă a României – între ultimii ani ai lui Dej şi primii ani sub Ceauşescu – prind viaţă sub ochii noştri. Chiar dacă naratorii sînt nişte (foşti) adolescenţi şi au preocupări şi aspiraţii fireşti şi normale într-o lume care azi este judecată în alţi termeni. Nostalgia salvează România. Un consistent grupaj pus sub sigla „Capitole personale“ aglutinează trasee existenţiale personale ale foştilor elevi, sub forma unui concentrat şi evocator ce-a-făcut-fiecare-după-terminarea liceului. Material epic pentru nenumărate romane, dacă ar fi cineva interesat să dezvolte cîte ceva din aceste confesiuni ale unor elevi ajunşi azi în prag de pensionare. Dincolo de valoarea sentimentală a lucrării, există un background istoric care nu poate fi neglijat. Multe poveşti şi istorii, de viaţă, nu doar năzbîtii şi hîrjoană, care colorează şi animă un timp deja decolorat sau prezentat doar în alb şi negru, eventual, cenuşiu. Nu a fost chiar aşa. O carte de citit nu doar de liceenii de ieri, dar plină de sugestii şi pentru cei de astăzi, iar studenţii de azi ar avea şi ei ceva de pritocit. O poză cu Andrei Pleşu pionier face adorabil un personaj memorabil al culturii româneşti.

O interesantă panoramă a deceniilor (pe)trecute în comunism reiese sub forma unei teze de doctorat – Literatura rezistenţei la totalitarism (Editura Eikon, 2011) – sub semnătura Imeldei Chinta. Sînt evocate multe titluri de cărţi şi nume de autori care au trăit, scris şi – unii – chiar au murit în comunism. Grupate pe diverse capitole ce ar vrea să cuprindă mai mult decît sugerează titlul lucrării, ideea de bază a acestor texte ar fi că a existat o anume rezistenţă prin cultură la presiunea ideologică şi politică a regimului comunist din România. Una peste alta, sînt evocate multe idei şi teme recurente astăzi, dar care, luate la bani mărunţi, ar putea suferi bombăneli şi amendamente. Doar atît. „Literatura de rezistenţă“ – primul capitol al lucrării ce beneficiază şi de un călduros cuvînt înainte al profesorului Paul Magheru, e cumva o formulă forţată, cred eu, aşa cum „Totalitarismul – ca formă de manifestare a absurdului“ pare un simplu joc de artificii colorate la o dramă cu mult mai mulţi actanţi. Mai închegat mi s-a părut capitolulMemorialistica închisorilor, la obiect şi mai bine exemplificat bibliografic, iar foarte interesant, realmente, un subiect puţin cunoscut şi analizat deloc în România. Cel dedicat cubanezului Armando Velladarez. Portretul conturat faimosului disident cubanez, care a stat în puşcărie 22 de ani, este remarcabil. Ca tot ce este legat de acest caz. Un vag sentiment că Imelda Chinta şi-a descoperit tema abia în partea finală a lucrării. Unde destinul unui om, dar şi atitudenea sa exemplară dau un contur real la ceea ce numim în România, cam fulguros şi lipsit de consistenţă, rezistenţă prin cultură. Care de multe ori s-a rezolvat pe cernoziom românesc prin tocmeală şi compromisuri, mai lasă Costică, mai lasă Mitică şi nu a căpătat decît rareori accente tragice ca în cazul poetului şi eseistului cubanez. Să sperăm că o editura românescă va traduce într-o bună zi Against All Hope carte apărută în 1985, ca o mărturie directă a experienţei poetului încarcerat. O mărturie extrem de importantă pentru a înţelege în profunzime ce a însemnat asumarea adevărului şi consecvenţa de a nu ceda. Comunismul cubanez nu înseamnă doar faţa radioasă a lui Che Guevara şi îndîrjirile unui antiamerican fanatic precum Fidel Castro.

O carte mult mai dură, despre experienţele carcerale din închisorile româneşti de această dată, este Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere (Editura Areopag & Editura Meditaţii, 2011, ediţia a II-a îngrijită de Ciprian Vocilă). O carte-document despre ce s-a întîmplat/petrecut acolo unde nici musca nu intra. Sînt relatate fapte şi întîmplări ce depăşesc logica imediată – în special în capitolele ce prezintă minunile sfinţilor de la Aiud şi cele ale părintelui Ilie Lăcătuşu. Absolut teribile sînt istoriile prezentate de cîteva figuri de seamă ale Ortodoxiei româneşti, grupate în nişte mărturii greu de contestat. Ele aparţin unor prelaţi şi monahi precum Gheorghe Calciu, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau maicele Mina şi Pangratia de la Vâforîta, oameni care au trecut prin experienţe-limită în puşcăriile româneşti şi pot vorbi în cunoştinţă de cauză despre ororile comunismului. Fapte reale, văzute, auzite şi mai ales trăite pe propria piele. Sînt pagini dense care mărturisesc, la propriu şi în sens creştin, experienţe personale. Greu de suportat chiar şi la lectură, darămite trăite. Încă o carte-document greu de ocolit, ce se aşază în lungul şir de cărţi ce fac, direct sau indirect, procesul mereu amînat al unui sistem criminal. Oricîte nuanţe am descoperi – şi sînt necesare deseori –, oricîte poveşti şi istorii frumoase s-au consumat şi în acest timp istoric, caracterul criminal al comunismului rămîne de neocolit şi imposibil de contestat. Milioanele de morţi nu pot fi şterse cu buretele de pe tablele, tabelele şi cărţile istoriei.