Poate nu aş fi apucat să citesc
romanul Revolutionary Road (Editura Vellant, 2009) al lui Richard
Yates, dacă nu aş fi vizionat, recent şi cu totul întîmplător,
filmul cu acelaşi titlu. Un film american din 2008, în regia
lui Sam Mendes. Cu Leonardo Di Caprio şi Kate Winslet în
rolurile principale. Am căutat cartea şi, surpriză, există în
limba română, tradusă exemplar de Bogdan Perdivară, care
semnează şi notele şi o excelentă, comprehensivă şi nuanţată
postfaţă. Aşa l-am descoperit pe Richard Yates (1926-1992), un
scriitor american care a dat lovitura vieţii sale chiar cu romanul
de debut, în 1961. Revolutionary road este o amplă frescă a
suburbiilor americane, o extrem de fină radiografie a unei societăţi
– middle class – din care şi autorul face parte. Yates, cu o
reală biografie de scriitor american – adică face de toate, are
şi studii universitare întrerupte, face şi gazetărie,
„comite“ texte publicitare pentru Rand Corporation sau scrie
discursuri pentru senatorul Robert Kennedy, şi tot aşa, atunci cînd
nu bea din greu, chestie care va ajunge să-l omoare –, scrie
despre destinul unei tinere perechi americane. April şi Frank
Wheeler sînt exponenţii unui mod de viaţă în care sînt
prinşi milioane de oameni. Cu aspiraţii şi joburi bune, dar care
ar putea aduce mai mulţi bani, cu nivelul mediu de viaţă garantat,
care le asigură şi o maşină, şi un barbeque, şi o partidă de
cărţi sau un flirt rezonabil la sfîrşit de săptămînă,
cînd se rîde, se bea, se petrece şi apoi soţiile conduc
maşina, ca să nu se întîmple vreun accident. În
această mulţumire de sine apar germenii nemulţumirii. Şi copiii
care cresc nu pricep de ce se ceartă uneori părinţii. April este o
actriţă eşuată într-o căsnicie mediocră, Frank este un
specialist în calculatoare care ar vrea mai mult. Aspiraţii
tăinuite şi speranţe iluzorii care se consumă în aşteptări
nelămurite. Şi de la ei, şi de la societate. Nefericirea îşi
scoate colţii, disperarea e la un pas. Mai sînt şi prietenii,
care nu prea sînt conştienţi de ce se întîmplă
cu cei doi şi iau viaţa aşa cum e. Ce să-ţi mai doreşti în
plus, dacă deja ai cam tot ce se poate dori în acest fumegos
american dream? – ca apoi tensiunea să se acumuleze. Sinuciderea
lui April nu rezolvă nimic, viaţa merge înainte. Un roman al
anilor ’60 de o extremă acuitate şi azi. Dovadă relansarea lui
şi succesul de ultimă oră. „Marele Gatsby al timpului meu..“,
spune despre acest roman Kurt Vonnegut. Faptul că Richard Yates nu a
cunoscut popularitatea şi celebritatea în timpul vieţii, cu
toate că avut parte de multe aprecieri ale criticilor sau ale
colegilor de breaslă (Tennessee Williams, Cheever, William Styron),
îl face şi mai simpatic în ochii noştri. Un roman
remarcabil, despre care nu ştiam nimic. Mă grăbesc să-l recomand
cititorilor români.
Nu ştiu cît de citit,
frecventat, studiat, apreciat şi iubit mai este Thomas Mann, dar
opera fratelui mai mare, Heinrich Mann, aş crede că e şi mai puţin
cercetată – cumva ieşită din conul de strălucire al
actualităţii şi bucurîndu-se doar de preţuirea unor
specialişti în germanistică sau istoria filmului. Sînt
simple speculaţii ceea ce avansez eu aici, fără date reale şi
concrete. Ce este real şi concret ar fi (re)apariţia neaşteptată
a celui mai cunoscut roman al lui Heinrich Mann. În traducerea
din germană a lui Eugen Filloti – care ar putea fi aceeaşi din
varianta BPT de acum cîteva decenii, dar nu am avut
posibilitatea să verific –, Profesorul Unrat devine, printr-o
cinematografică metamorfoză, Îngerul albastru (Editura
Nemira, 2011). Cum pe eleganta copertă zîmbesc Marlene
Dietrich şi Emil Janings, transferul de data asta s-a făcut dinspre
mult mai cunoscutul şi celebrul film către prestigiosul, totuşi,
roman. Căci, ştim bine, cartea rămîne carte, filmul, film.
După o carte slabă au ieşit filme extraordinare, după cărţi
extraordinare s-au turnat filme cu totul mediocre. În cazul de
faţă, ambele realizări artistice îşi păstrează coroniţa
şi laurii succesului. Sigur că tinerii de azi se pot întreba:
cine-o mai fi şi Marlene Dietrich asta? Am zice că un fel de
Marilyn Monroe cu frumuseţea şi puterea ei de seducţie, combinate
cu prestigiul şi forţa de expresie ale lui Katherine Hepburn, ca să
rămînem în zona Hollywoodului de acum cîteva
decenii. Cartea lui Heinrich Mann apare în 1905, filmul, în
1932, şi are un succes nebun sub titlul sub care iese acum în
variantă scripturală românească. Este povestea unui profesor
de liceu – de 57 de ani şi considerat bătrîn, acum 100 de
ani – care face o pasiune devoratoare pentru o artistă de cabaret.
Să-i spunem aşa, cu generozitate. Dincolo de destinul şi de drama
din film, avem şi o incizie în societatea germană, încă
ferice şi solidă în toate resorturile ei burgheze. Că vor
urma două războaie mondiale şi un Holocaust, nu putea bănui
nimeni. Tăietura frazei e clasică, scriitura este bine strunită. O
carte de proză de cea mai bună calitate. Fără prea multe
experimente stilistice şi fără inutile burţi lirice sau
analitice. Merită citită şi de cei ce care merg acum la liceu, şi
de cei care au terminat liceul în urmă cu 60 de ani. Omenirea
se schimbă mult mai încet decît ne putem noi închipui.
Cartea de faţă este o bună dovadă.
Cam tot de pe la începutul
secolului trecut este şi volumaşul semnat de părintele fondator al
psihanalizei, austriacul Sigmund Freud. Despre Vis (Editura Trei, 2011,
traducerea din germană îi aparţine Danielei Ştefănescu) –
aşa cum Visul se numeşte cea mai bună carte a lui Mircea
Cărtărescu – este o variantă prescurtată, revăzută şi
concentrată, pentru a putea fi abordată de cît mai mulţi
cititori nespecialişti, a lucrării fundamentale a lui Freud,Interpretarea viselor – un masiv studiu de aproape 1.000 de
pagini, care ar speria multă lume. Dar aşa putem plonja în
fabuloasa lume a viselor noastre fără mari eforturi de lectură sau
fără studii prealabile specializate. Cele trei texte ale lui Freud
( Despre vis, Psihanaliza şi telepatia, Vis şi telepatie) sînt
însoţite de o glosă foarte la obiect semnată de Vasile Dem.
Zamfirescu, specialistul nostru nr. 1 într-un domeniu unde toţi
sînt specialişti. Plonjăm rapid într-o altă lume,
cumva speriaţi şi nedumeriţi că avem şi altceva decît
ştirile de la CNN şi Realitatea TV. Un volum care se citeşte şi
fără o pregătire prealabilă sau fără explicarea unor termeni
specializaţi. Visele ne aparţin oricum, interpretarea, simbolistica
şi conştientizarea lor vin doar dacă vrem să ştim mai exact ce
se întîmplă cu fiecare dintre noi, cu trecutul
îndepărtat din memoria noastră afectivă sau din prezentul
diurn care ne agreseză fără să ştim. Pe scurt, un moment al
adevărului, de care de multe ori ne este frică. Menţionăm pentru
cei cu bani de dat pe cărţi o masivă monografie dedicată lui Jung
(100 RON) şi faimoasa secretă Carte roşie a lui Jung, desigur
(plină de savantlîcuri cu mandale şi interpretări ezoterice
de tot felul, 500 RON). Bani să fie, cărţi bune sînt cu
duiumul!

