LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Autori români

Autor: Cristina MANOLE | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Autori români

Un volum extrem de elegant ca fason, duios-nostalgic scris, cu dichis promoţional conceput şi frumos tipărit poartă titlul jucăuş poznaş interogativ: Care-i faza cu cititul? (Editura Arthur, Grupul Editorial Art, 2010). Avem la îndemîna noastră, pentru degustări rafinate, un grupaj de texte inedite semnate de 25 de literaţi-literatori, de diferite calibre şi specializări. Majoritatea avînd şi ocupaţii didactice, ca să găsim, musai, un criteriu de selecţie pentre cei 25 de autori. Sper că am nu-mărat bine. Excepţii ar face prozatorul Ioan Groşan – nu ştim să aibă şi ore la vreun liceu cu profil mate-fizică, dramaturgul Vlad Zografi sau prozatorul Cristian Teodorescu, care ostoieşte mult în publicistică. Etc. Dacă Mircea Cărtărescu scrie în mai toate genurile (nu ştim, încă, nimic în zona dramaturgiei), Florin Bican excelează ca traducător, aşa cum nu ştim ca dna Laura Grunberg să fi comis şi literatură-literatură. Doar două exemple. Lăsăm deoparte ideea de a găsi un criteriu – singurul criteriu funcţional în România este lipsa de criterii – şi îl amintim pe profesorul Liviu Papadima, cel care a alcătuit şi coordonat această antologie de texte dedicată cărţilor şi primelor lecturi. Despre asta este vorba. Sînt frumoase mărturii ale autorilor, care ating diferite momente ale istoriei, nu doar personale. Este clar că dl Neagu Djuvara a beneficiat de alt context existenţial decît Ioana Nicolaie, Ioana Bot sau Ioana Pârvulescu. Aşa cum, în cazul lui Vasile Ernu, intervine şi geografia, nu doar istoria, în alcătuirea unei secvenţe amintiriste. Cu toate că se adresează, dacă am înţeles bine, copiilor între 10 şi 14 ani –, o prefaţă duios lămuritoare este semnată de Florentina Sâmihăian – textele sînt extrem de frumos alcătuite. De parcă fiecare ar fi scris ceva special pentru propriul copil, ca să-i deschidă apetitul pentru citit. Căci altminteri computerul, la care au acces toţi prichindeii, mai mici sau mai mari, este un îndemn direct pentru scris. O carte care ar merita parcursă cu lentoare şi voluptăţi pe alocuri. Dar şi provocarea pentru fiecare cititor de a adăuga noi pagini este extrem de tentantă. Ne-a bucurat prezenţa în volum a lui Călin-Andrei Mihăilescu, aflat departe şi mereu aproape de lumea literară românească. O surpriză demnă de a fi consemnată este textul-confesiune al unei franţuzoaice, Fanny Chartres, rătăcită printre autorii români. O surpriză mai mult decît agreabilă, ca un pahar de Cointreau băut pe îndelete cînd apune soarele la Mănăstirea Dragomirna.

Dacă faza cu cititul am desluşit-o iute şi degrabă, cea cu comportamentul nostru prin lume este mai complicată. A fost şi rămîne o adevărată artă. Pentru cei care chiar vor să ştie cum să se poarte în societate. La un dineu de gală, la o plimbare la şosea, la Hipodrom sau la o soirée cu invitaţi de marcă. Unde sînt manierele de altădată? (Editura MondoRo, cu sprijinul Editurii Gramar, 2010) apare sub semnătura unei distinse profesoare a Facultăţii de Litere din Bucureşti, dna Antoaneta Tănăsescu. Nu facem un pomelnic al activităţii acestei profe cu vechi stagii, ci încercăm să punem în valoare o carte născută din alte cărţi. Nu foarte la îndemîna cititorilor obişnuiţi. Căci este vorba despre autori din alte vremuri – Bosianu, Carpen, Nicu Filipescu Dubău, Georgescu Delafras ş.a. –, iar lucrările lor poartă parfumul şi patina timpului regăsit. Nu avem deci un manual de bune maniere, ci o lectură mai mult decît agreabilă. O panoramă a unor vremuri apuse, o samă de cuvinte despre comportamente, cu personaje şi întîmplări cu ce se cuvine şi ce nu în anumite situaţii. Racordarea la trecut face şi mai dureroasă raportarea la prezent. Unde agresivitatea, de multe ori nu doar retorică, este un atribut, iar comportamentul civilizat – privit ca o slăbiciune. Ar fi frumos ca şi acest volum să fie citit de tineri, nu doar de cei din generaţia dlui Neagu Djuvara. Care ştiau de acasă cum să se îmbrace şi cum să se comporte în toate situaţiile. Credem că volumul se adreseză tuturor vîrstelor. „Lista cărţilor care au generat această carte“ alcătuită de dna Antoaneta Tănăsescu ar putea fi utilă şi celor care domină azi spaţiul public/politic românesc. „Sper ca aceste pagini acoperite de timp şi uitare să incite, să intereseze, să trăiască iarăşi“, încheie volumul autoarea. Căreia îi mulţumim şi pe această cale.

Un nume de rezonanţă printre istoricii literari este Niculae Gheran. Vechi combatant pe tărîmul literaturii române, cunoscut şi mult apreciat însă ca riguros şi răbduriu editor al lui Liviu Rebreanu. Căruia i-a ridicat cel mai consistent monument posibil, ca elogiu adus operei. Este vorba de o ediţie critică, dusă chiar la bun sfîrşit, după decenii de trudă prin arhive şi colecţii. Cum puţini dintre literaţii români au avut parte. Dacă Perpessicius şi-a stricat vederea pe manuscrisele eminesciene, Niculae Gheran şi-a sacrificat – asumat – ani în şir pentru alcăturirea ediţiei Rebreanu. Gest admirabil, puţin elogiat şi în nici un fel răsplătit. Decît prin o mare bucurie personală a lucrului temeinic făcut şi dus pînă la capăt. Iată că tînărul octogenar, eliberat de obligaţiile sale profesionale liber asumate, se dedă la rîndul lui unor pagini de literatură. Confesivă în mare parte, ca unul care a citit nu doar cărţile, dar şi oamenii, pe care acum îi adună în pagini de memorialistică. Ies nişte proze cu parfum matein, măcar că mahalalele din Bucureştiul traversat de poveştile lui Niculae Gheran nu sînt departe de cele frecventate de Mateiu Caragiale.Arta de a fi păgubaş. Tîrgul Moşilor se numea un prim volum de proză memorialistică, Arta de a fi păgubaş. Oameni şi javre (Biblioteca Bucureştilor, 2010) este intitulat cel de-al doilea op. O suită de istorii reale ce aparţin unui – de ce nu? – povestitor de clasă. De la primul text, tot cu arome de Calea Moşilor, şi pînă la ultimul, învie sub ochii noştri o lume de ieri, pestriţă şi colorată etnic, cu personaje fabuloase pe măsură, ce au multe necazuri sub raport etic. Ironia şi umorul sînt la ele acasă, cine vrea chiar poveşti cu misterele Bucureştilor are parte din plin. De luat în seamă pe viitor, cînd se vor mai face noi revizuiri ale istoriei literare româneşti. Descoprim că, dincolo de înscrisurile oficiale, mai există încă o literatură română necuprinsă în acte.

Doina Jela (n. 1 martie 1951 – La mulţi ani! post festum – Vadu, judeţul Constanţa) este un nume care s-a făcut cunoscut mai ales după 1989. Absolventă de Filologie (la Bucureşti), a fost ani în şir profesoară pe la diferite şcoli din Dobrogea şi redactor la revista Tomis din Constanţa. Unde a ţinut cronica literară, alături de nume importante, precum Cornel Regman sau Alex. Ştefănescu, dacă memoria nu ne joacă feste. A debutat editorial în 1995, chiar cu prima ediţie a acestei cărţi, aflate acum la a doua ediţie, revizuită şi adăugită, intitulată Cazul Nichita Dumitru (Editura Curtea Veche, 2010, colecţia „Istoria timpului prezent“, coordonată de istoricul Adrian Cioroianu). O carte nonfiction, scrisă cu sînge rece, pe bază de documente şi mărturii directe, despre una dintre victimele regimului comunist din România. Tonul sec şi relatarea crudă a faptelor dau o doză de dramatism suplimentar. Doina Jela, prin reconstituirea unui proces comunist, reface destinul unui om obişnuit. Implicat în ceea ce numim Istoria Canalului – vast şantier al morţii din anii ’50, unde de altfel şi moare/ dispare în necunoscut eroul cărţii. Un testimoniu despre nelegiuirile regimului comunist, o mărturie despre viaţa unui om care devine victima unui sistem represiv. Nu ştim ce impact mai au asemenea istorii tragice asupra contemporanilor – ştim că Editura Polirom vrea să reediteze Povestirile din Kolîma ale lui Varlaam Şalamov, ceea nu are decît să ne bucure –, dar aş vrea să cred că memoria cărţilor va dăinui mai lesne decît cea a oamenilor.

Recomanda articolul prin: