Autor: 
Categoria: 
Nu știu dacă cifra afișată în titlul acestui articol are și semnificații
oculte precum 777 sau 999 sau 11.11.11. Pur și simplu, mă depășesc aceste
socoteli oculte cu cifrele. Dar cărțile, chiar și nenumerotate, sînt deja
altceva. Le pot pipăi și să strig: Este!. Așa se întîmplă și cu un recent
mesaj-anunț al Editurii Polirom. Care ne informează că titlul cu numărul 888
dintr-o mult vizitată colecție – care însumează deja cîteva serii de autor – a
apărut chiar în aceste zile și va fi coctailizat (de ce nu am mai inventa incă
un hibrid romingliș, cum ne tot sclifosim acum) la Tîrgul de Carte Gaudeamus
din acest an. Cum nu prea obișnuim să participăm la astfel de sindrofii, dar
iubim mult cărțile, îmi permit să avansez cîteva gînduri despre pomenita
colecție „Biblioteca Polirom“.
Îmi aduc aminte că a fost pusă pe picioare și i-a dat ștaif infatigabila
editoare care este Denisa Comănescu. Apoi a fost preluată, din mers, de mai
junele editor Bogdan-Alexandru Stănescu, critic literar și eseist deopotrivă.
Care i-a ridicat ștacheta prestigiului și i-a lățit spațiul de manevră. Asta
însemnînd acoperirea unei arii largi de apariții editoriale, cu nume dintre
cele mai clopoțitoare din istoria literaturii și dintre cele mai zăngănitoare
din contemporaneitate. Printr-o abilă politică editorială avem la îndemînă – cu
mic, cu mare, mai student capricios („Ce mare scriitor e Daniil Harms, și ăștia
tot cu Marin Preda și Rebreanu ne omoară...“), mai pensionar bombănicios („Nici
literatura nu mai e ce-a fost...“) – multe cărți dintre cele mai bune.
Cum majoritatea aparițiilor sînt și cu o grafică de calitate, iar corpul de literă este adecvat și spațiile dintre rînduri aerisite, extrem de important pentru o ochelaristă ca mine, cred că am spus deja tot ce era mai important despre această „Bibliotecă Polirom“.
Cum spuneam, numărul 888 aparține volumului Istanbul, subintitulat
„Amintirile și orașul“, semnat de premiantul Nobel pentru Literatură în 2006,
scriitorul turc Orhan Pamuk, care beneficiază de o utilă serie de autor,
familiarizînd cititorul român cu un bun meseriaș, dar și acrindu-i pe
orgolioșii producători de texte autohtone de oarece suspine și tînjeli
bombănite. Adică de ce tocmai turcii și grecii să aibă cîte un Nobel? Mai
lipsea să ia și albanezul Ismail Kadare sau sîrbul Milorad Pavici, ca să cădem
la fandacsie – și noi nu...
Dincolo de această paranteză, să apreciem calitatea excepțională, literară
în primul rînd și istorică în al doilea, a acestei confesiuni-rememorări a
vieții lui Pamuk, în directă relație cu marea metropolă care a fost capitala
Imperiului Roman de Răsărit, capitala Bizanțului și apoi a Imperiului Otoman.
Pînă pe 23 martie 1928, cînd fosta capitală imperială Constantinopol capătă
oficial numele de Istanbul, atît de drag lui Pamuk, căruia nu prea îi place
sintagma căderea Constantinopolului, ci preferă cucerirea. Istanbul este orașul
unde Orhan Pamuk și-a consumat copilăria și adolescența, urbe care i-a umplut
memoria afectivă cu multiple melancolii și vise, oraș unde a studiat, iubit și
scris mare parte din opera sa. Vechea metropolă a aprins imaginația multor
călători și resuscită și astăzi variate rememorări și multiple căderi în timp.
Istanbulul descris pe multe pagini de Orhan Pamuk – numeroase fotografii alb-negru însoțesc
excelenta traducere din turcă și notele Luminiței Munteanu – devine o madeleină
de uz personal. Poate nu doar pentru Pamuk, ci și pentru alte multe-multe
ființe care au trecut prin acest unic colț de lume. Să fie orașul situat pe
două culturi un nou megapolis al lumii de mîine, impreunînd civilizații și
culturi diferite și fiind o reală sinteză între un Occident decadent azi – ca
și Bizanțul de acum 500 de ani – și un Orient islamic agresiv și în plină
căutare de sine? Să poată Istanbului de astăzi, Constantinopolul de ieri, să
aducă un dram de speranță integratoare lumii despre mîine? Nu este vorba doar
despre conflictul dintre două civilizații, dintre mai multe religii sau de
concurența acerbă dintre șaorma și hamburger, ci despre un anume mod de a
înțelege și asuma existența: de ce sîntem pe lume, are viața un sens, ce se va
întîmpla cu copiii noștri (că sînt ei creștini, musulmani sau mozaici, că vor
fi cu toții vorbitori de engleză și mînuitori abili de computere)?
Splendide povești și istorii, descrieri dintre cele mai picturale – să nu
uităm că Pamuk este și artist, arhitectul din el desenează crochiuri cu linii
ferme, dintr-un trecut perceput ca nu foarte îndepărtat. Istanbulul trăit de
Pamuk este unul real, al anilor de după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar,
cu ajutorul imaginației și al materialului din care e format țesutul urban al
orașului, facem multe plimbări într-un trecut fabulos (Orhan Pamuk cam strîmbă
din nas la excesul de trecut greco-bizantin al orașului, cumva o reacție
normală, odată cu vîrsta devenim și puțin conservatori și naționaliști pe alocuri).
Irealitatea este țesută dintr-un material poetic, așa cum o întreagă literatură
a ruinurilor alimentează cu folos melancoliile noastre (cu paranteze pline de
violență și cruzime, greu de eludat la o scormonire mai atentă a trecutului).
Istoria orașului nu e alcătuită doar din arome de șerbet, halva și baclavale
apetisante, sînt și multe secvențe dureroase pitite dincolo de melancoliile lui
Orhan Pamuk.
Istanbul este o carte mai deosebită în bibliografia lui Pamuk – așa cum s-a
dovedit și Zăpada, o fantasmă dedicată unui oraș din Anatolia –, care
întregește portretul unui om și conturează personalitatea unui scriitor.
Alături de Colosul din Maroussi a lui Henry Miller, recent apărută tot în
„Biblioteca Polirom“ – o carte fastuoasă dedicată grecilor din Grecia eternă –
volumul Istanbul resuscită interesul pentru Balcanii atît de rău percepuți
într-o Europă care habar nu are ce e dincolo de imaginile colorate cu plaje și
taverne grecești sau de cărți poștale cu cadînele din haremul sultanilor de
altădată. Ar fi interesant ca ambele volume să resuscite o altă abordare a
Balcanilor și a celor care trăiesc, cum-necum, de secole bune în acest areal.
Malraux spunea pe undeva că „Bulgarii trebuie să aibă și ei Gioconda lor“. În
mod sigur o au fiecare dintre popoarele balcanice, trebuie doar să ne facem
puțin timp s-o descoperim. Chiar dacă ne facem vacanțele la Cannes și Saint
Tropez, la Bodrum sau în Santorini, ceva inefabil și greu de ignorat rămîne
între Mediterana și Marea Neagră, între Delta Dunării, Peloponez și Adriatica,
între Carpați, Balcani și Pind. Dacă Henry Miller și Orhan Pamuk nu s-au
înșelat, înseamnă că Gioconda de care pomenea Malraux este printre noi.
Pentru cei care strîmbă din nas la numele scriitorilor din Balcani, „Biblioteca Polirom“ le oferă apariții de ultimă oră. Semnate de scriitori americani cu mare faimă, precum Truman Capote (Mic dejun la Tiffany), Joyce Carol Oates (Mîndra fecioară) și F. Scott Fitzgerald (Povestiri cu Pat Hobby). Adevărul e că am citi cu mare plăcere aceste cărți sub adierile discrete de pe malurile Bosforului.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters