OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Truman Capote este unul dintre protagoniştii vieţii şi ai pieţei literare americane de după WW2 – Al Doilea Război Mondial, cum ar veni pentru cei care nu au copilărit cu limba engleză pe buze şi cu ochii înfipţi pe micile ecrane ale computerelor, precum mîndrele noastre progenituri („Ce faci, puiule?“, „I’m OK, mam’!“), care ştiu totul de pe Wikipedia şi află te miri ce năzbîtie de pe Google. Truman Capote – născut în 1924, încă în viaţă –, după cîteva cărţi de succes, pentru care primeşte şi o cotă/notă bună din partea criticii (majoritatea traduse la noi şi înainte de 1989, mai puţin eseurile şi articolele sale la fel de ironic-incisive), dă lovitura, cum s-ar spune, cu romanul In cold blood, apărut în 1966, la Random House. Romanul este tradus peste tot, are parte de elogii, popularitate şi prestigiu, care dau cărţii un nimb de care doar De veghe în lanul de secară sau Marele Gatsby se mai bucuraseră înaintea lui. Avem o victorie literară a ceea ce numim azi nonfiction asupra ficţiunii literare. Ce să mai facem cu imaginaţia scriitorului cînd realitatea o depăşeşte cu mult? Un subiect de notorietate – patru oameni sînt ucişi de doi borfaşi obscuri –, ce a ţinut capul de afiş al ziarelor, radioului şi televiziunii americane, devine un roman extrem de elaborat. Şi dintr-o poveste senzaţională pentru ziare avem chiar literatură de prima mînă. Geo Bogza, dacă mai ştim cine a fost acest poet iconoclast şi un mare „aspirator“ al realităţii, aprecia în grad înalt acest roman, pe care şi generaţia lui Mihai Sin, Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Monciu-Sudinski şi Radu Mareş l-a absorbit ca pe o bună lecţie de proză. Povestea unei crime atroce devine literatură. Noua reeditare – Cu sînge rece (Editura Polirom, 2010, în traducerea vioaie a lui Constantin Popescu) – este relansată pe piaţa românească, deja saturată cu astfel de subiecte. Inutil să spunem că romanul lui Truman Capote se citeşte lesne, inutil să spunem că aşteptăm un răspuns prompt din partea prozatorilor noştri la această mai veche provocare americană.

Scriitorul britanic Julian Barnes era un nume necunoscut pe la noi pînă să apară Papagalul lui Flaubert. A făcut oarece vîlvă, aşa l-am descoperit şi eu. Şi apoi i-am descoperit, cu uimire şi – de ce să nu recunosc? – cu mare plăcere, şi celelalte lucrări. Şi am fost cucerită de cărţile acestui prozator. Discret, plin de fineţe analitică în tot ce scrie, debordînd de ironie şi umor, oricîte registre stilistice ar schimba. Şi, slavă Domnului, nu sînt două cărţi la fel! Un excelent şi rafinat meseriaş al epicului, care ştie să valorifice narativ nimicurile vieţii, la fel de firesc precum toate ideile înalte pe care le putem ciupi şi din cărţi. Erudiţia lui Julian Barnes, cu aerul lui de funcţionar în City – a fost şi lexicograf, printre alte joburi legate tot de cuvinte –, este bine strunită şi valorificată exemplar într-un număr nu foarte impresionant de volume. Romane, proză scurtă sau eseuri – Scrisorile din Londra sînt o bijuterie –, toate devoalează un fin cunoscător al tainelor omenescului. Şi al efemerului istoriei. Privind în soare (Editura Nemira, 2011, editură care-şi face un titlu de glorie din publicarea integrală a acestui minunat autor, chiar dacă la noi nu prea se vinde, în traducerea aceluiaşi tenace şi răbdător Mihai Moroiu) este un roman din 1986. Povestea banală a unei fete obişnuite din middle class-ul englez, ce se maturizează încet-încet. Anii trec repede, sub ochii noştri, într-o Anglie postbelică. O poveste scrisă cu infinită tandreţe şi fină ironie – cîteva pagini despre viaţa şi educaţia sexuală te fac să rîzi cu o mai mare poftă pentru rîs decît pentru voluptăţi erotice...–, istoria lui Jean Seargent, a unchiului Leslie sau a altor bărbaţi care colorează/conturează viaţa unei femei ne farmecă şi ne fac să ne punem şi noi tot felul de întrebări.

S-au pus alături cîţiva autori englezi. Aşa s-a nimerit şi a fost dansul ielelor editoriale. Ian Kershaw este un reputat istoric şi profesor englez, care a funcţionat decenii în şir la Universitatea din Sheffield – soţia, decan, ceea ce nu-i de colo, ca să căutăm şi detalii mai exotice –, unde şi-a consolidat un recunoscut prestigiu în istoria celui de-al Treilea Reich şi o expertiză prestigioasă în nazism şi în persoana lui Adolf Hitler. Sună cam ciudat, dar acesta este adevărul. Una dintre cărţile de căpătîi ale lui Kershow – iniţial, medievist şi, apoi, datorită unei simple întîmplări petrecute într-o călătorie în Bavaria, povestite apoi de autor, învaţă germana şi se specializează în istoria nazismului – se numeşte Hitler, germanii şi soluţia finală (Editura Meteor Press, 2011, traducerea, sobră, de Dan Criste). Ideea demonstraţiei istoricului ar fi că „drumul către Auschwitz a fost construit cu ură, dar pavat cu indiferenţă“. Autorul urmăreşte, pas cu pas, nazificarea Germaniei şi ascensiunea lui Hitler, cum se ajunge la „Endlosung“ – sinistra soluţie finală oficializată la Wansee –, dar şi reacţia opiniei populare faţă de problema evreiască. Gestaţia dintre 1933 şi 1939 în formarea opiniei populare este extrem de atent analizată. Înţelegem mai bine meandrele mentalului colectiv, care a făcut ca un personaj cu totul mediocru, nu lipsit de charismă şi forţă demagogică, să împingă crima la nivel de politică de stat, şi cum oameni simpli au ajuns să-l urmeze pe Hitler într-o catastrofă de proporţii coşmareşti. „Soluţia finală în istoriografie“ şi „Unicitatea nazismului“, ultimele două capitole ale cărţii, ne fac să înţelegem mai bine hăţişurile istoriei germane ce au condus la Holocaust. Ca şi rolul malefic jucat de un simplu om, Adolf Hitler, ajuns cancelar al Germaniei. De reflectat asupra mecanismelor puterii şi a responsabilităţii colective sau individuale.