OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Am preluat şi noi ideea, dar şi titlul unei recente cărţi semnate de Livius Ciocârlie. Volumul cu pricina, Cartea cu fleacuri (Editura Paralela 45, 2010), cu un titlu evident provocator-autoironic, aruncat pe piaţa editorială românească, aparţine unui distins teoretician universitar autohton. Profesor prestigios decenii bune la Universitatea timişoreană, critic literar atent şi nuanţat, fără umori şi parti pris-uri (polemica cu Adrian Marino a fost mai mult un răsfăţ) teoretician şi semiotician cu ştaif bănăţean şi glanz franţuzesc pe alocuri, Livius Cilocârlie s-a dovedit şi un redutabil prozator. Romanele sale – mai ales Un Burgtheater provincial – au atras atenţia criticii de întîmpinare, care nu a strîmbat din nas, ca în cazul romanelor semnate de Al. Piru sau Marin Mincu, şi i-a acordat şi meritate galoane de prozator. Mai mult sau mai puţin postmodern. Dar aplecarea distinsului eseist către lecturi aprofundate din diverşi autori cu predilecţii autoscopice şi analitic-psihologice, de la Barthes la alde Cioran, căruia Livius Ciocârlie i-a şi dedicat cîteva studii, l-a făcut pe noul bucureştean să-şi reconfigureze o nouă scriitură şi să valorifice aplecarea sa pentru notaţiile fulgurant-fragmentare, să nu mai inventeze personaje şi întîmplări, ci să valorifice realitatea din imediata apropiere, într-un alt tip de proză – fragmentarism care, altminteri, se poartă. Frumoase notaţii de jurnal sînt adunate în aceste carnete-caiete de simple note, unde meditaţiile despre vulnerabilitatea propriei fiinţe se îngemănează cu fine disocieri de lectură. Un observator atent al lumii din preajmă – familia a fost şi rămîne o puternică pavăză în faţa intemperiilor de tot felul –, dar şi o anume bucurie de a înfrunta, senin şi detaşat, avatarurile vîrstei. Livius Ciocârlie îmbătrîneşte frumos sub ochii noştri, iar însemnările sale, acele „fleacuri“, sînt chiar substanţa vieţii. Lui, dar şi a noastră. Un Cioran mai puţin acru şi prăpăstios se livrează lumii, cu o scriitură elegantă, care-i satisface lenea de care face mare caz, dar şi o anume înţelepciune de a nu pune la inimă chiar toate prostiile. Fără exces de erudiţie şi fără fiţe stilistice, avem o bună lecţie de literatură, împănată cu stafide etice şi morale care oferă o lectură de substanţă. „Am ajuns la o vîrstă cînd fleacurile nu mi se mai potrivesc“, conchide hîtru, în finalul cărţii, Livius Ciocârlie. Cu umor, desigur, dar şi cu îndemnul să nu fim proşti şi să ne bucurăm de toate fleacurile!

 

- Andrei Pleşu nu mai are nevoie de prezentări. Lumea se duce la cărţile lui precum poftesc copiii la un hamburger, şi nu la mîncărurile ecologice oferite de părinţii grijulii în ceea ce priveşte procentele de E-uri. În seria lucrărilor dedicate celor 20 de ani de Humanitas, editura amicului şi fratelui său de cruce, Gabriel Liiceanu, avem la îndemînă un proaspăt volum semnat de Andrei Pleşu. Titlul este cuminte şi conformist, Note, stări, zile.1968-2009. Dar ştim deja cu cine avem de-a face. Pleşu adună în volum fel de fel de note şi adnotări răsfirate de-a lungul a patru decenii de viaţă şi muncă. Însemnările sînt de toate felurile. Parcurgem file din viaţa unui om care a trăit cultura şi nu doar a mimat-o. Se plimbă prin faţa ochilor noştri, dornici de înţelepciune, fel de fel de personaje şi întîmplări. Cu o biografie unde ieşirea pe scena politicii interferează cu recluziunile de ordin intelectual – una e să fii vecin cu Varga Llosa la Berlin şi alta, coleg de cabinet cu Traian Băsescu la Bucureşti –, simpaticul diarist nu dezamăgeşte niciodată. Pentru că mereu ne îndeamnă să nu ne facem iluzii, lumea şi cultura ei sînt aşa cum sînt şi nu cum am vrea să fie. Observaţii fine despre diverse situaţii sau personaje îşi dau mîna cu paranteze pe marginea unor lecturi, călătorii sau mult savuratele mese la care e obligat să participe. Andrei Pleşu are umor, ironia şi autoironia sînt o pavăză împotriva prostiei şi răutăţii semenilor, Caragiale, Cioran şi o masă îmbelşugată rămînînd puncte de reper pentru toate anotimpurile. Mărturisim că poftim şi noi la o friptură de căprioară cu capere, de care au avut parte Andrei Pleşu şi prietenii lui, Horia Bernea şi Gabi Liiceanu, invitaţi la un doctor din Brad. Dar tot el ne spune: „De cîte ori trec pe lîngă o pictură de Renoir, simt miros de săpun“ şi ne livrează cu seninătate o observaţie, aşa, en passant, printr-o formulă rabinică, Andrei Pleşu. Ce să mai adăugăm, citim şi zîmbim. Cu cărţile lui Andrei Pleşu alături, viaţa devine suportabilă şi fără săpun.

 

- Irvin D. Yalom este deja un nume cunoscut şi în România. Şi nu doar pentru că avem nevoie de psihoterapeuţi, psihiatri şi psihanalişti, într-o lume în care depresiile şi diversele forme de ţăcăneală proliferează, ci şi pentru faptul că Yalom se dovedeşte un prozator de anvergură. Lucrările sale, unde savantlîcurile intră de-a dreptul în ficţiune, au fost traduse la edituri de prestigiu precum Trei şi Humanitas. De această dată, avem un cărţoi (roman) de 440 de pagini, apărut sub titlul, extrem de provocator, Soluţia Schopenhauer (Editura Vellant, 2010), în traducerea cursivă şi notele, numeroase, ale lui Ciprian Şiulea. Un roman construit pe două planuri. O ficţiune ce se consumă la New York, cu o terapie de grup şi o detaliată biografie a lui Schopenhauer, ce se derulează cu secole în urmă. Cu toate detaliile de rigoare. Ale ficţiunii – umorul şi realismul fac parte din arsenalul lui Yalom –, dar şi ale nonficţiunii. Biografiile „oamenilor mari“ devin la fel de palpitante ca şi cele ale marilor personaje de ficţiune. Cine ar putea pune faţă-n faţă viaţa lui Tolstoi şi a doamnei Bovary, şi apoi să croşeteze pe marginea celor două destine? Am citit cu mult interes acest roman scris alert – altceva decît Plînsul lui Nietzsche –, bine dozat sub raport compoziţional, dar şi făcîndu-ne curioşi să ne autoevaluăm. Noi unde şi la cine mergem? Mergem la psihiatru sau psiholog sau, pur şi simplu, ne mulţumim cu o lectură la fel de binefăcătoare. Putem alege fiecare. Oricum, o carte costă mai puţin decît o şedinţă la psihoterapeut. Aviz amatorilor.