OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

• Un alt tip de fotograme alcătuieşteOana Orlea. Fotografii şi istorii ale unui timp din care ajung la noi doar fulguraţii în alb şi negru. Întîlniri pe muchie de cuţit (Editura Leda, 2011, traducerea din franceză de Elena Bulai) reprezintă o colecţie de 47 de scurte şi foarte dense texte de mare fineţe. Ale unei scriitoare discrete, ce trăieşte în Franţa şi scrie, iată, şi în limba lui Proust şi Camus.

Apelul la memorie este un bun exerciţiu de a eluda prezentul, mult mai greu de suportat, deseori. Sînt proze în care trăirea lăuntrică, misterul, absurdul, dar şi poezia vieţii alcătuiesc mici întîmplări ce capătă mari dimensiuni prin implicarea noastră emoţională. Se conturează un vast tablou cu primăvăratice stări febrile sau aburoase reverii autumnale. Un registru stilistic bine dozat şi de mare fineţe oferă putere de seducţie şi emană farmecul acestor proze, unde sensibilitatea rănită a Ninei Berberova se întîlneşte discret cu disiparea unui timp sustras istoriei, atît de prezentă şi în prozele lui Marguerite Yourcenar. De neocolit acest volum de proză autentică, căruia îi doresc o bună atenţie şi din partea criticii literare, nu doar a cititorilor fără prejudecăţi.

• Dacă Samuel Beckett este cunoscut şi apreciat pe întreg mapamodul ca un mare dramaturg, nu de acelaşi regim al prestigiului în dauna popularităţii se bucură şi prozele sale. Ca şi în cazul lui Cehov, să zicem. Dar Beckett este un scriitor complex, cu un inventar multiplu de registre narative. Din prozele sale scurte este alcătuit un prim volum de Opere I. Integrala prozei scurte (Editura Polirom, 2010). Traducerea, mai puţin fistichie decît a lui Constantin Abăluţă – ce e aia Texte despre nefiinţă, cînd Beckett spune clarTextes pour Rien…–, dar la obiect şi subiect îi aparţine Ilenei Cantuniari, pentru prozele din franceză, şi Veronicăi Niculescu, pentru cele din engleză, curate şi fără poticneli. Am tot amînat prezentarea acestei importante iniţiative editoriale.

Prozele scurte ale lui Beckett sînt o poartă deschisă postmodernismului. Unde temele alese, nu prea vesele, se îngemănează cu ironia, sarcasmul, absurdul şi scriitura sacadat fragmentară. Unde fîşiile de text, mai lungi sau mai scurte, dau măsură respiraţiei lumii agonice în care trăim. „Mă întrebaţi de ce este atîta tristeţe în lucrările mele. E de ajuns să priviţi ce scrie pe afişele ce stau lipite pe geamurile taxiurilor din Londra şi ce solicită ele“, declara ieri, dar valabil şi astăzi, calm şi fără emfază Beckett. Faptul că este autorul celei mai neliniştitoare aşteptări din istoria literaturii universale – Penelopa era convinsă că Ulise o să apară, noi sîntem mai puţin siguri de sosirea lui Godot –, faptul că trece de la o limbă la alta nu devin un impediment. Arta lui narativă se limpezeşte şi se concentrează în aceste RMN-uri în proză. De la Trei povestiri de început la Texte pentru nimic distanţa pare enormă. Doar aparent. Neliniştea şi înfrigurarea au rămas. Angoasa se adînceşte şi apare o anume resemnare stoică a disperării: spaima existenţei ca fapt divers, răul ca o banalitate. Cuvintele nu mai transmit mesaje, sînt stări în sine. „Nicăieri vreo urmă de viaţă“, apare într-un text, din care, totuşi, răsare un firicel subţire de speranţă. Beckett merge la esenţe, la alcătuirea primordială a lumii. Cuvintele şi tăcerea. Spaţiile goale dintre rînduri ca respiraţie a acestei lumi unde se trăieşte. Cum-necum. Mersul pe o sfoară întinsă între Everest şi Polul Sud al lumii. Scufundarea la mii de metri în Oceanul Pacific, în groapa Marianelor. Mai adîncă decît este înaltul Everest. Totul pare normal şi firesc într-o lume răsturnată, întoarsă pe dos, lipsită de oxigen la 8.000 de metri altitudine, strivită de o ucigaşă presiune la marile adîncimi. Am citit cu multă atenţie şi participare acest volum de proză scurtă a lui Beckett ce conţine reale, extrem de sugestive fotografii/radiografii ale lumii din care facem parte. Fiecare pe cont propriu.

 

• Un roman plin de fotograme ale trecutului şi prezentului este şi Moştenirea (Editura Allfa, 2011, Colecţia Strada Ficţiunii, traducerea Anca Buja). Un debut fără ezitări şi cu o proză extrem de elaborată ce aparţine unei scriitoare tînere încă. Katherine Webb, născută în 1977 în Kent, Marea Britanie, cu studii de istorie la Durham University – de care va profita în noul său roman, dar şi cu multiple joburi dintre cele mai variate, de care în mod vizibil se leagă o bună parte din acurateţea întîmplărilor şi autenticitatea unor momente de viaţă extrem de coerent şi plastic redate –, dovedeşte o siguranţă de invidiat în organizarea materiei epice.

O poveste de familie întinsă pe trei generaţii, care acoperă evenimente misterios tăinuite aproape un secol, este foarte bine fotografiată în întregul ei. Personajele sînt credibile şi creditabile, descrierile – un peisaj, un spaţiu sau o întîmplare – sînt redate cu mare acurateţe în cel mai clasic stil posibil. Există şi puţin suspans, dar ritmul povestirii este unul la turaţie normală. Faptul că preşedinta juriului care-l premiază anul acesta pe Julian Barnes cu Man Booker Prize – pentru romanul The Sense of an Ending – solicită readebility – lectură fluentă, lesnicioasă, ca să nu forţez un citibilitate, care nu sună deloc bine în româneşte – mi se pare pe deplin asumat de romanul lui Katherine Webb. De mult nu am mai citit un asemenea roman de debut de o asemenea soliditate narativă. Şi fără nici un fel de şmecherii şi trucuri, la care deseori apelează prozatorii cu experienţă. Un roman solid, bine organizat în timp – începutul de secol XX şi anii ’80 ai aceluiaşi veac – şi spaţiu – Marea Britanie & SUA – care anunţă o prozatoare de cursă lungă. Faptul că acum este full-time writer – locuieşte în sudul Angliei, în Berkshire – nu poate decît să mă bucure. Încă o prozatoare de mare clasă se anunţă la orizont.