OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Nu mai ştim bine dacă tinerii cititori români de astăzi mai sînt impresionaţi de nume clopoţitoare precum Borges sau Sábato. Nu mai ştim bine dacă un dialog între doi mari scriitori ai lumii mai poate reţine interesul, acolo unde însingurarea se consumă în faţa ecranelor TV, lipsa de speranţă se amestecă cu drogurile şi alcoolul, iar sexul devine o preocupare între două plăţi ale ajutorului social. Am citit un tulburător dialog între Borges şi Sábato, în paralel cu alte trei cărţi ce ne-au atras atenţia asupra disperărilor de tot felul din lumea de astăzi. Nici viaţa şi creaţia nu pot suplini deseori vidul lăuntric. Editura Polirom a publicat recent un volum Borges – Sábato. Dialoguri consemnate de Orlando Barone, în traducerea inepuizabilei Ileana Scipione. Care mai semnează pe lîngă, multe, binevenite note şi o extrem de elegantă şi comprehensivă postfaţă. Înscenarea unui ziarist (Orlando Barone), bun cunoscător al celor doi protagonişti, vine ca o multiplă provocare pentru Borges şi Sábato. Care discută sau tac, senini şi detaşaţi cumva de propriile vieţi şi cărţi. Şi ne livrează cîteva impresii, idei, poveşti şi interpretări ale cărţilor şi literaturii în mod special. Cu acest prilej ne aducem aminte de seria de convorbiri cu Borges, Bioy Casares şi Cortázar, pe care Editura Fabulator o livra acum cîţiva ani cititorilor români. Poate că o reeditare a acelor minunate întîlniri miraculoase ar merita întreprinsă de un editor iubitor de sud-americani. Nu ar mai fi nimic de comentat, ci doar de citit. Carte frumosă, cinste cui te-a scris!

- Cum deja spuneam, în paralel cu Borges/Sábato am citit şi romanul Tablou pentru o poveste de dragoste (Editura Pandora M, colecţia Funky Fiction, 2010) al furiosului june britanic Richard Milward. O carte dură, realist capitalistă, despre lumea tinerilor britanici de azi. O carte despre violenţă, sex, droguri, lipsă de speranţă, lipsă de modele, lipsă de bani, lipsă de ceva care nu se ştie ce nume poartă. Destine individuale şi cenuşiul unei lumi reale. Cu inserţiuni în lumea halucinogenelor, o lume în alb şi negru, unde tineri şi tinere vor să iubească şi să trăiască fără să ştie bine şi cum să facă asta. Emma Bovary şi Ana Karenina nu-şi mai găsesc locul în acest univers pervertit de societatea de consum. Se ia şi se dă, totul e fluid, rămîn doar cicatricile unor zile şi nopţi spulberate de angoase şi căutări de sine. God save the Queen nu mai spune nimic. Autorul face parte din această generaţie revoltată a lui Trainspotting. Ştie despre ce scrie, a simţit pe propria piele preţul neputinţei şi al acceptării, al unei nefericiri care vine din lăuntrul nostru, şi nu din afară. Al unei disperări, unde emoţia şi duioşia se împreunează violent cu strigătul neputincios al lui noi-pentru-ce-trăim? Şi nu răspunde nimeni. Sticlele de alcool sînt goale, prezervativele şi ele au fost deja aruncate la gunoi, dozele de diverse droguri s-au epuizat, pastilele de ecstasy au dispărut şi ele în corpurile astea care sînt bune de orice şi de nimic. Colac peste pupăză, mai urmează o nouă zi de trăit. Planează discret umbra lui Jack Kerouac şi a lui James Dean, a furioşilor lui Osborne şi a nefericiţilor din prăfoasele centre industriale din romanele lui Allan Sillitoe. O carte ca un strigăt al unei alte generaţii. Care nu mai crede nici în instituţii, nici în biserică, nici în NATO sau UE, nici în bibliotecă, nici în sfaturile părinţilor. Tineri care vor timp şi afecţiune. Cine să le ofere? Fiecare pentru el. Cei de la Vama Veche îşi vor construi într-o bună zi propria Mănăstire Nicula pentru a o celebra, în felul lor, pe Sfînta Maria, alături de Freddie Mercury şi Lady Gaga.

- Un scriitor necunoscut şi un roman fascinant ajung pînă la noi în aceste zile fierbinţi de vacanţă. Antoni Casas Ros. Un autor necunoscut la propriu – un groaznic accident de maşină îl desfigurează şi-i schimbă în doar cîteva secunde destinul – cu o carte zguduitoare despre refuzul morţii şi al fugii de sine. Teorema lui Almodovar ( Editura Vellant, 2010, care ne surprinde iar prin portofoliul ei variat şi inedit) beneficiază de traducerea Aureliei Ulici şi de un excelent eseu-postfaţă datorat unui subtil cunoscător al literaturii franceze. L-am numit pe Alexandru Matei.

Catalan la obîrşie, născut în 1972, cu studii universitare matematice lăsate baltă din cauza unei tragedii în care îi moare iubita şi el rămîne desfigurat, Antoni Casas Roi se salvează prin scris. După ce fuge de lumea reală, se ascunde de cei din jur conturîndu-şi o nouă identitate fără contur. Dă lecţii pe Internet, se mută dintr-un oraş în altul, dar nu poate fugi de el însuşi. Este obligat să trăiască. Scrie, în franceză, şi cei de la Gallimard îi publică romanul. Un nou drum se deschide în faţa unui om pentru care toate porţile păreau să fie închise. Autoficţiune de mare forţă confesivă, roman cu un puternic iz autobiografic. Senzaţia de autenticitate şi firesc sînt cele care ne cuceresc şi farmecă la fiecare pagină. Trecem peste exotismul unei iubiri pentru o transsexuală – nu e nimic de rîs aici, chiar dacă putem fi cumva puţin bruscaţi de anumite secvenţe erotice – şi ne fixăm pe puterea autorului/eroului de a merge cu confesiunea pînă la capăt. Interiorul lui Fântâneru şi Jocurile Daniei al lui Anton Holban nu sînt departe de acest autenticism catalan. Care nu se menajează şi nici nu vrea să mintă. Nici în viaţă, nici în literatură. Cerbul care a traversat autostrada în momentul accidentului poate sări în faţa oricăruia dintre noi. O carte remarcabilă.

- În colecţia „Ocheanul întors“ – ne vom ocupa de jurnalul lui Radu Petrescu cît de curînd – apare un incitant volum de convorbiri cu unul dintre pontifii picturii secolului al XX-lea. Interviuri cu Francis Bacon. Brutalitatea realităţii (Editura Art, 2010) sînt o suită de dialoguri înregistrate între 1962 şi 1986, volumul îmbogăţindu-se de la o ediţie la alta. În 1975 au apărut prima dată discuţiile dintre Bacon şi David Silvester, critic de artă şi jurnalist britanic. Încă o supriză minunată pentru cei care nu s-au dus să se prăjească la Mamaia, Antalya sau să se îmbete în insulele greceşti, atît de dragi lui Henry Miller şi Durrel. Confesiunile lui Francis Bacon, extrem de cuminţi şi pline de bun simţ, contrazic cumva explozia şi forţa de expresie a tablourilor sale. Descoperim nu doar un pictor care gîndeşte în detaliu arta sa, dar şi un intelectual care este atent la tectonica evenimentelor din jurul său. O invitaţie pentru iubitorii artei moderne – acum se circulă lesne şi nu e chiar greu să ajungem la Tate Gallery sau Whitney Museum – să-l citească/vadă şi în alt registru. Un mare artist al modernităţii ni se dezvăluie şi ne face să percepem altfel nu doar arta sa, ci şi lumea din jur. Un artist care citeşte, gîndeşte şi refuză să se lase păcălit de stereotipurile şi locurile comune care ne bîntuie la tot pasul. Un refuz al lenei şi resemnării. De luat aminte.